Constantin Papanace – Ţinuta legionară

XII. Ţinuta legionară*

Aruncând o privire retrospectivă asupra grelelor lupte, pe care generaţia de la 1922 a trebuit să le ducă vreme de trei decenii, rămâi profund impresionat de vigoarea şi vitalitatea acestei Mişcări. Adeseori ea a trebuit să înfrunte singură duşmănii coalizate atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Din paginile precedente, s-au putut vedea – fie şi sumar – atât etapele parcurse cât şi forţele istorice propulsoare, care au contribuit la avântul său. Totuşi nu s-ar putea avea o imagine completă, dacă nu s-ar sublinia rolul precumpănitor pe care l-a avut ţinuta legionară, adică atitudinea în faţa vieţii şi a morţii, în promovarea acestei credinţe. Pentru o ilustrare mai bună a acesteia, vom reproduce numeroase citate din scrisul Căpitanului; astfel, vom vedea şi cât de mult era el preocupat de această problemă esenţială pentru întreg sistemul spiritual şi politic al Mişcării.

Căpitanul urmărea să facă din legionari adevăraţi slujitori la altarul neamului. De aceea, pentru el, „cămăşile verzi sunt odăjdiile noastre” (Circulări, pag.93). Se supăra foc şi era tare mâhnit când constata că şefii de organizaţii judeţene nu erau destul de vigilenţi la admiterea de noi membri, fiindcă ei nu s-au uitat „nici la înfăţişare, nici la ochi, nici la caracterul, nici la sufletul şi nici la mintea celor ce le băteau la uşe şi i-au primit în organizaţie” (Circulări, pag. 92). Deplângea elementele slabe, care nu aveau tărie sufletească, şi era cuprins de dezgust când vedea studenţi naţionalişti care pentru o bucată de pâine sau o situaţie mai bună îşi renegau credinţa şi se gudurau pe lângă aceia împotriva cărora manifestaseră ca studenţi. „Dacă toţi tinerii care luptă vor ajunge mâine aşa, atunci neamul acesta al nostru trebuie să piară: prin cucerire jidănească, prin potop, prin cutremur sau prin dinamită – nu interesează – dar trebuie să piară” (Pentru Legionari, pag.361). Când, în vremurile bune ale Mişcării, asemenea elemente vor căuta să se încadreze iar în luptă, Căpitanul le va răspunde răspicat că „pentru acei care au părăsit atâţia ani de zile rândurile luptei, nu este loc în Legiune”.

Grija lui de căpetenie va fi, deci, să facă din legionari „oameni de voinţă, care să privească drept şi să se comporte cu bărbăţie faţă de orice greutate… În locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt,… trebuie să creem neamului acesta un învingător. Neaplecat şi neînduplecat” (Pentru Legionari, pag.362). Dar pentru ca acest om de voinţă să fie distins şi constructiv, va trebui să aibă şi un mare echilibru sufletesc, din care să rezulte corectitudinea lui interioară, numai aşa se va putea purcede temeinic, la întremarea vieţii noastre publice. De aceea, el nu va lăsa nici o ocazie, în care să nu insiste în această direcţie educativă, pentru o impecabilă ţinută legionară. Le vom reaminti aici, pentru că mulţi sunt acei care au început să le nesocotească. „Rog – scrie el – noile cadre să se bazeze: pe omul corect, de cuvânt, de onoare, de nădejde; pe omul cu cap, acela care judecă. Să înlăture de la recrutare cu desăvârşire din organizaţie: 1) pe omul haimana, fără căpătâi, 2) pe omul secătură, fără sănătate interioară, 3) pe omul lăudăros, 4) pe omul vorbăreţ, 5) pe omul cu scăderi în materie de corectitudine bănească etc., 6) pe cel care n-ar putea trăi în armonie deplină” (Circulări, pag.120).

Legionar, să nu faci niciodată nedreptate în viaţa ta” (Pământul Strămoşesc, Nr.18 din 1928). „Fii corect până la sânge. Să nu minţi niciodată. Nu înşela niciodată pe nimeni. Poartă-te cu bună cuviinţă, politicos, binevoitor şi curtenitor cu toată lumea. Ocoleşte orice conflict, orice discuţie contradictorie” (Circulări, pag. 197). „Şcoala de educaţie legionară se va face pentru: ţinută legionară, salut, prezentare, bună cuviinţă, cinste, a fi drept cu toată lumea, încredere în biruinţă, respect pentru cei ce s-au jertfit… Purtarea voastră: pretutindeni, în orice împrejurare, să fie în adevăr model. Purtaţi cu voi onoarea voastră” (Circulări, pag. 44). „Doresc ca toate localităţile prin care veţi trece, sate sau oraşe, să rămână impresionate de disciplina, corectitudinea plină de demnitate şi bună cuviinţă, în toate ocaziile, a legionarilor” (Pentru Legionari, pag.464). „Un luptător de elită nu este niciodată obrasnic, îngâmfat, provocător, necuviincios, neelegant în gesturi şi vorbă. O atitudine de severă legalitate. Vom lupta cu tărie de neînvins, dar numai în cadrul legalităţii” (Circulări, pag. 98).

Legionarii vor trebui să fie elemente „corecte în viaţa publică şi particulară”(Circulări, pag. 99). În campanie electorală de exemplu, ei „1. Vor avea în tot timpul o ţinută de înaltă demnitate. 2. O sobrietate deosebită în toate manifestările, chiar şi cele mai intime (la masă, în grupuri, în familie). Sunt interzise glumele, comunicările, farsele. Ele nu corespund cu linia de tragedie, la care s-a ridicat Mişcarea prin misiunea ei, prin luptele şi jertfele pe care le-a făcut” (Circulări, pag. 209). „Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începând de la ţinută şi gesturi”, se cultivă omul de voinţă (Pentru Legionari, pag. 362). Pentru orice abatere, ca pedeapsă va fi dată munca, pentru că aceasta dă o „posibilitate de a repara, printr-un bine, răul pe care l-ai făcut”.( Pentru Legionari, pag. 363). „În tabără se duce viaţă aspră, severă, austeră, pentru că acesta este drumul înălţării. Comodităţile, îmbuibarea, luxurile, frivolitatea, indică drumul decăderii naţiunilor” (Circulări, pag. 166). În această şcoală a sobrietăţii şi austerităţii se va naşte „Un nou cavalerism, legionar, de bună cuviinţă şi respect” (Circulări, pag. 211).

Aşadar, „Pentru a fi biruitori, trebuie să începem prin a ne birui pe noi. A ne birui pe noi, înfrângând în noi orice dorinţi, orice veleităţi deşarte, orice poftă de mărire, orice interese personale. Gândiţivă în ce zări de lumină ridicăm această Mişcare Legionară atunci când nici o poftă nu frământă sufletele noastre” (Circulări, pag. 218-219). Prin cultivarea tuturor acestor virtuţi, se va crea climatul propice care să permită întremarea fizică şi morală a poporului român şi începerea unei epoci de mari creaţii pe toate planurile de activitate. „Acolo unde apare mâna şi sufletul legionarului, dintr-un pustiu se face o grădină. Pe când oare miile de legionari vor face o grădină din pustiul care se întinde peste România?” (Circulări, pag. 140). Şi această generaţie se apropie cu paşi mari de realizarea unui asemenea ideal, pentru că, sub îndrumarea Căpitanului, ea găsise „cadenţă sufletească, pe drumurile victoriei” (Circulări, pag. 32). Dar, dacă aceste perspective entuziasmau şi umpleau de speranţă orice suflet cinstit şi curat, în schimb provocau alarma tuturor paraziţilor vieţii noastre publice. Într-o atmosferă de panică, s-a înjghebat „Coaliţia oamenilor cu păcate faţă de neam, pentru izbirea şi nimicirea celor fără păcate” (Circulări, pag. 130). Din toate părţile, din toate partidele, de la aşa zisa extremă dreaptă valahistă, iorghistă, sau liberală, până la aşa zisa extremă stângă ţărănistă, s-au desprins secăturile pentru a ajuta un rege corupt, dezechilibrat şi cu impulsuri asasine, în opera tiranică de înăbuşire şi exterminare a unei mişcări idealiste şi curată ca lacrima. Valuri succesive de teroare şi calomnii murdare s-au dezlănţuit împotriva ei.

Este cunoscută de toată lumea campania de minciuni, de uneltiri, de calomnii de care a fost însoţită Mişcarea legionară de la începutul ei şi până astăzi. Când armele teroarei, ale închisorilor, ale provocatorilor, ale proceselor, ale loviturilor brutale au încetat de a mai funcţiona, au început să funcţioneze armele calomniei şi minciunii” (Circulări, pag. 240). „Tot ce este suflu de trădare în ţara aceasta aruncă cu noroi şi cu bale de venin peste rănile noastre, căpătate în mijlocul atâtor şi atâtor primejdii, din timpul luptelor trecute” (Circulări, pag. 31).

Rând pe rând aflăm, uimiţi, că: suntem în slujba Ungurilor care se deşteaptă; suntem în slujba Moscovei; primim bani de la jidani” (Pentru Legionari, pag.444-445), că avem fabrică de falsificat bani etc. Răspânditorii acestor calomnii murdare erau, în general, elemente levantine, în aparenţă asimilate, dar care – cum scrie Eminescu – „sunt aprinşi de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări” (Vol. II, pag. 291). Spre ruşinea naţională, n-au lipsit nici politicienii de origine românească, desfiguraţi sufleteşte, căzături şi stârpituri morale, „care nu mai au nimic din nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară” (Pentru Legionari, pag. 306).

Să porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet ca lacrima ochilor, şi să lupţi ani de-a rândul într-o sărăcie şi foame ascunsă, dar sfâşietoare, pentru ca să te vezi la un moment declarat în rândurile duşmanilor ţării, urmărit de Români şi spunânduţi-se că lupţi pentru că eşti plătit de străini,… este ceva îngrozitor” (Pentru Legionari, pag.158). Toată această acţiune de denigrare a fost pornită pentru că Mişcarea Legionară preconiza „o elită naţională, având la bază: virtutea, iubirea şi jertfa pentru ţară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea” (Pentru Legionari, pag. 418).

Ea îşi propunea să atingă acest obiectiv printr-o adâncă acţiune educativă, desfăşurată în cadrul celei mai depline legalităţi. „Noi lucrăm la lumina zilei şi tot ce avem de spus, spunem în gura mare. Credinţa noastră ne-o mărturisim tare în faţa lumii întregi” (Pentru Legionari, pag. 391). „Lovitură de Stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească” (Circulări, pag. 271).

Aşadar, „Noi ne-am încadrat în cea mai perfectă ordine şi legalitate pentru ca să nu ni se poată spune nimic. Dar aceasta nu va avea nici o valoare. Lozinca guvernelor va fi: Nu vă putem distruge pentru că aţi călcat legile ? Nu-i nimic, le călcăm noi şi vă distrugem” (Pentru Legionari, pag. 444).

În faţa unei situaţii cu toate drumurile închise, această generaţie n-a găsit sprijin şi mângâiere decât în credinţa ei în Dumnezeu şi în „gândul şi hotărârea morţii”. Prin această atitudine în faţa morţii, rădăcinile credinţei legionare atingeau profunzimi nebănuite, fiind înfipte în însăşi esenţa lucrurilor. Se ştie că superficialitatea sau profunzimea unei culturi este, în ultimă analiză, în funcţiune de atitudinea care se ia în confruntarea cu această mare enigmă a vieţii, care este moartea. O cultură este cu atât mai fecundă şi mai sublimă, cu cât moartea este contemplată cu mai multă seninătate. Gândul morţii nu este deprimant atunci când este trăit cu adevărat spirit creştin. Şi această generaţie a fost îmbibată de acest spirit într-o epocă în care ateismul şi materialismul cel mai grosolan pustiau inimile oamenilor.

Poate, fără suferinţe şi prigoane, Mişcarea Legionară ar fi prosperat mai mult la suprafaţă (orizontal), făcând operă de adevărată civilizaţie, dar n-ar fi pătruns în adâncurile frământărilor şi atins înălţimile inspiraţiei de unde purced izvoarele adevăratelor culturi. Sub acest aspect, s-ar putea spune – oricât ar părea de paradoxal – că şi prigonitorii noştri şi-au dat contribuţia la desăvârşirea credinţei legionare, aşa cum Iuda şi-a dat-o la împlinirea celei creştine. Asta înseamnă că, până la urma urmelor, tot binele triumfă asupra răului.

Din gândul şi hotărârea morţii, ieşea acea linişte şi siguranţă interioară, care va permite să se ia pieptiş toate greutăţile, fără slăbiciuni, compromisuri sau renegări de credinţă. „Dar în faţa obstacolelor, loviturilor, insultelor, prigoanelor care ne asaltau de pretutindeni, noi, având sentimentul grozav al singurătăţii, al niciunui ajutor la care să putem alerga, opuneam: hotărârea morţii” (Pentru Legionari, pag. 457). Scria Căpitanul în „Pământul strămoşesc” din 15 Aprilie 1928, adică exact 10 ani înainte de ultima sa arestare din Săptămâna Patimilor, care era să-l ducă pe înălţimile Golgotei legionare: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pue pe cap coroana de spini, să urce Golgota în genunchi, cu Crucea în spate şi să se lase răstigniţi!… Legionari, fiţi voi copiii aceştia! Cine renunţă la mormânt renunţă la înviere.” „Căci aşa a vrut şi Dumnezeu: germenul unei înnoiri să nu poată creşte decât din moarte, din suferinţă…Nici Mântuitorul n-a putut birui fără suferinţă şi jertfă” (Cranii de lemn., pag. 74-75). „Cunosc uneltirile de moarte în contra Mişcării Legionare. Stăm în faţa morţii” (Circulări, pag. 171).

Noi tineretul de azi al României, nu refuzăm această jertfă” (Pentru Legionari, pag. 471). “Nu poate nimeni să omoare atâţia dintre noi câţi suntem în stare să murim pentru credinţa noastră” (Circulări, pag. 263). „Noi ştim să murim, după cum vă vom dovedi… Moartea o primim, dar umilinţa nu” (Pentru Legionari, pag.471). „Cu toţii gata de moarte, înfruntând uneltirile nenumăraţilor mişei” (Circulări, pag.122).

În orice clipă să stăm gata de moarte” (Circulări, pag. 213). „Sfidători de moarte” (Circulări, pag. 231). „Şi ne vor omorî din ordinul stăpânilor străini” (Pentru Legionari, pag. 167). „Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuşi. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturor va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc, şi cel din urmă” (Pentru Legionari, pag.312). „Şi astfel, ca o împlinire a suferinţelor de peste zece ani, ni se pregăteşte, fără a fi cu nimic vinovaţi, cununa morţii” (Pentru Legionari, pag. 472).

Cu greu s-ar putea găsi în literatura universală pagini atât de zguduitoare de previziune a morţii şi acceptarea ei cu atâta seninătate. În faţa acestor munţi de suferinţă şi credinţă cu avântate piscuri de caractere granitice, orice om de bună credinţă nu poate să nu încerce un sentiment de profundă şi pioasă admiraţie. Nicăieri, în acţiunea omenească, afară de evanghelie, gândul şi hotărârea morţii nu apar atât de vii. Toţi cărturarii străini, care au cercetat fenomenul legionar, nu numai că au fost zguduiţi de tragedia fără seamă a unei generaţii care, pentru ridicarea neamului său, a pornit „de la Icoană, de la picioarele lui Iisus”, şi au mers înainte cântând „Cu noi este Dumnezeu” şi „voioşi în faţa morţii”, dar au încercat să desprindă profundul ethos al acestor rare trăiri creştine în activismul politic.

Cum s-a arătat cu alt prilej, „în lagărul de la Dachau, unde se găsea internat bătrânul savant, profesorul Haushofer, fost Preşedinte al Academiei Germane şi unul dintre fondatorii ştiinţei geopolitice, ne mărturisea că, după el, Corneliu Codreanu este personalitatea cea mai caracteristică, pe care a dat-o veacul nostru şi că, în momentele grele, în semnificaţia jertfei lui, se găseşte reconfort şi mângâiere”. Atunci a scris pentru Căpitan următoarele versuri, pe care mi le-a dat în manuscris.

Faptul ni s-a părut şi mai semnificativ când şi alţi iluştri deţinuţi de naţionalităţi şi confesiuni deosebite (Olandezi, Norvegieni, Austrieci etc. sau calvinişti, protestanţi, catolici etc.), deşi cu multe prejudecăţi asupra Mişcării din cauza campaniei de denigrare care s-a dus peste hotare, rămâneau profund impresionaţi de înalta concepţie de viaţă propovăduită şi trăită de Căpitan. Şi se apropiau tot mai mult de noi. Toate aceste aderenţe sufleteşti, la o lume atât de diferită ca structură sufletească, educaţie şi provenienţă, ne-au întărit convingerea că învăţătura Căpitanului, prin elementele profund umane pe care le conţine, depăşeşte cadrul românesc şi conjunctura politică în care s-a manifestat.

Spaţiul nu ne îngăduie de a reproduce tot ce s-a scris de către învăţaţii străini în legătură cu fenomenul legionar. Se va face poate, cu alt prilej. Deocamdată ne vom mărgini a reda câteva caracterizări pătrunzătoare făcute de scriitorul italian Alfonso Panini Finotti în lucrarea sa „Da Codreanu a Antonescu„.

Trebuie spus de la început că revoluţia legionară este o revoluţie tipică a românilor. În raport cu Fascismul şi Naţional-socialismul, revoluţia legionară prezintă caractere cu totul speciale” (pag. 92).

Caracterul cel mai descurajant al stilului de viaţă balcanic constă în lipsa de autenticitate a situaţiunilor fundamentale, în care se desfăşoară fie viaţa personală, fie politică, fie socială. Această condiţie implică atâtea compromisuri ce fărâmiţează evoluţia normală a unui individ” (pag. 94). … Care putea fi soluţia corespunzătoare situaţiei? Şi cum se putea obţine, trecând prin toate raţiunile existenţei şi dincolo de problemele pur tehnice, acea autentică situazionalita, care este judecata, conform ultimelor cercetări filozofice europene, drept condiţie supremă a creaţiei culturale? Cu un act eminamente creator, cu un caracter de răscumpărare (riscatto) şi de reabilitare a diformărilor, inerente până atunci, a obişnuitului stil de viaţă. Un asemenea act eminamente creator este opera lui Corneliu Codreanu şi a organizaţiei creată de el” (pag. 95). „Prin Codreanu şi Gardă sensibilitatea românească a dobândit un caracter de dimensiune majoră, de monumentalitate, în sfârşit de un nou stil de viaţă” (pag. 99). „În viaţa lui Corneliu Codreanu s-au efectuat prototipic toate marile transformări spirituale şi psihologice necesare pentru o radicală răscumpărare a defectelor existenţei româneşti. Aceasta este cea mai mişcătoare impresie ce rămâne din cunoaşterea vieţii lui Codreanu” (pag. 100).

Acceptarea suferinţei ca o necesitate, ba chiar căutarea ei, presupune convingerea că există un sens în toate actele vieţii, adică şi acela al ispăşirii; Corneliu Codreanu spune că a cunoscut adesea descurajarea totală şi că în drumul său a mers adesea până la marginea abisului. I se părea că totul ar fi în zadar, că n-ar mai fi nimic de îndreptat în viaţa politică a Ţării, astfel că la un moment dat se gândise de-a dreptul să emigreze. Ce l-a făcut să treacă dincolo de o asemenea descurajare, în care nici măcar acceptarea suferinţei nu l-ar putea ajuta? Descoperim aici două motive ale vieţii şi gândirii sale: ar fi putut întrerupe şirul experienţelor, ancorând în una din situaţiile care nu i-ar fi fost refuzate. Intervenise însă acea completa decisione (teribila deciziune) de care am amintit mai înainte. În sensul cel mai modern al radicalităţii esenţiale, viaţa lui Codreanu a fost dominată de ceea ce el numea: a trăi cu gândul morţii.

În faţa descurajării, rezultată din întâlnirea lipsei totale de sens cu nimicnicia (nulla), Heidegger construieşte în mod radical cunoscutul său pragmatism metafizic; merge pe urmele filozofiei neitzscheiene şi, acceptând lupta cu Creştinismul, se îndreaptă spre o specie de mitologie ontologică. În faţa aceleaşi situaţii în care, forţaţi de nihilismul radical, Nietzche şi Heidegger au spus NU, Codreanu va spune: Cred în Dumnezeu. El rămâne, deci, într-o poziţie cu totul imanentă creştinismului şi stabileşte necesitatea credinţei pentru orice legionar” (pag. 102-103).

Cum deja s-a spus, originalitatea lui Codreanu constă nu în obiectivitatea conceptuală, în ideologie sau programe, chiar dacă părerile sale asupra acelor realităţi au câştigat atâţia aderenţi şi maxima eficienţă prin mijlocirea a cu totul altceva decât aspectul pur tematic; actul său revoluţionar constă într-o eminentă fundamentală existenţă ontologică a acestei realităţi, întâlnindu-se în acest mod şi cu ultimile tendinţe ale celor mai avansate concepţii de viaţă europeană. Trebuie notat, în concluzie, caracterul uman al întregii sale revoluţii. Pe când revoluţiile fascistă şi naţional-socialistă se efectuează cu sforţare specifică de simplificare, ba chiar unilateralizare cu o determinantă finalitate a naturii umane (extrema specializare, transformarea individului într-un instrument participant, dar cu totul mişcat de dispoziţiunea Statului) şi duşmănesc liberalismul, revoluţia legionară prezintă aspectul unei restituiri a omului către om (dell’uomo all’uomo) în sensul cel mai complet al cuvântului. Şi, în această privinţă, este într-adevăr surprinzător pathosul uman al multor afirmaţii ale lui Codreanu şi ale camarazilor săi. Explicaţia s-ar putea găsi în caracterul profund specific al omeniei româneşti, care ar trebui să facă obiectul – şi aici nu este locul potrivit pentru aceasta – unui studiu sistematic special” (pag. 106-107).

Codreanu voieşte să construiască o ţară românească în care toate virtuţile să se desvolte la cel mai înalt grad. Interpretarea teoriei legionare ar trebui să culmineze în totala valorificare a motivului omeniei, în care se îmbină, în modul cel mai tipic şi original românesc, tradiţia nobililor Traci cu rezultatele istoriei europene. Tot în acest sens se explică şi trebuie să fie înţeles aspectul escatologic al învierii, în care Codreanu vedea ultimul sens al vieţii popoarelor. Este o măreaţă depăşire a tot ceea ce formează materialismul sau faustica ori demoniaca concepţie a culturii europene” (pag. 108).

Am ţinut să reproduc din abundenţă citate dintr-un scriitor occidental imparţial, ca un omagiu pentru această generaţie de sacrificiu arătând că sensul profund al jertfelor sale începe să fie înţeles de lumea civilizată. Dar în acelaşi timp am vrut să relev, prin contrast, cât de superficiale apar aprecierile unor cărturari români când reduc un fenomen atât de complex ca cel legionar – singurul fenomen politic şi spiritual românesc care a reţinut atenţia lumii – la un precar gest protestatar. O credinţă pentru care un Găvănescul îngenunchea pentru a primi plângând săcuşorul de pământ, un Brăileanu se martirizează prin închisori şi un Nae Ionescu se rupe de bucuriile unei lumi în care era răsfăţat, nu se poate reduce – fără a comite o nedreptate – la atât de puţină semnificaţie. De asemenea, cât de lipsite de fundament şi bună credinţă se dovedesc afirmaţiile acelora care pretind că „credinţa legionară s-a inspirat de la focare străine de structura sufletului românesc”.

De la un singur izvor s-a inspirat credinţa legionară: de la izvorul de viaţă al evangheliei lui Hristos, care mai bine de un mileniu şi jumătate adapă sufletul românesc cu alesele virtuţi moştenite de la „Tracii nemuritori”. Aceste virtuţi strămoşeşti şi credinţa creştină în forma ei cea mai pură au fost reprezentate de generaţia aceasta martirizată. Mulţi din exponenţii ei, în frunte cu Căpitanul şi Ion Moţa , au avut o viaţă neprihănită, plină de credinţa în Dumnezeu, activitate creştină şi o moarte de martiri şi care, la alţii, ar fi pus de acum problema ridicării lor la onorurile altarului.

Această generaţie, cum sune Eminescu, „curăţită de abnegaţie şi durere” (Vol. II, pag. 517), şi-a luat asupra ei toate păcatele neamului nostru românesc. „Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primeşte-ne suferinţa acum. Fă ca din această suferinţă să rodească o zi mai bună pentru el” (Pentru Legionari, pag. 176). „Din petrecerile şi traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el” (Pentru Legionari, pag. 176). Arma generaţiei acesteia a fost „propria-i cenuşă” şi a crezut cu tărie că „Biruinţa veşnică şi adevărată este Biruinţa născută din martiriu” (Circulări, pag. 110).

Un fenomen politic şi spiritual de atâta vastitate şi profunzime nu poate fi minimalizat, denigrat sau îngropat în complicitatea tăcerii. În configuraţia spirituală a neamului românesc, această generaţie va reprezenta munţi de credinţă, cu impunătoare piscuri de spiritualitate. Exponenţii unei asemenea generaţii „înving sau mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur, care, fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi numeroase, se întinde întunericul uitării şi al morţii” (Pentru Legionari, pag. 78).

Constantin PAPANACE, 10 Decembrie 1951

* Acest capitol a fost scris în ziua de 10 Decembrie 1951, spre completarea conferinţei precedente.