Constantin Papanace – Pentru ce a fost asasinat Căpitanul?

Căpitane, Căpitane,
Neamul plânge cu amar
Căpitane, Căpitane
Țara mi te cheamă iar.

În aceste zile de sfâșietoare durere, când neamul românesc «din Pind și până dincolo de Nistru» care luptă cu moartea, plânge și-l chiamă pe Căpitan, ne întrebăm și întrebăm pe prigonitorii noștri de ieri: pentru  ce a fost asasinat Căpitanul?

1. El a fost acela care a desfășurat de la început, în plin haos social, steagul rezistenței antibolșevice, «ridicând o barieră de conștiințe care nu va permite ca acest virus al negației să se încuibeze în sufletul românesc, căci bolșevismul lucrează din ură împotriva celor care au, și nu din dragoste pentru cei ce n’au» (Circulări, p. 62)

2. A afirmat cu tărie credința în Dumnezeu și în primatul spiritului asupra materiei, într’un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat și materialismul cel mai grosolan pustiau straturile noastre conducătoare, cerând intrarea în ordinea naturală: «individul în cadrul și serviciul națiunii, națiunea în cadrul și serviciul lui Dumnezeu și al legilor Sale» (Pentru Legionari, p. 326)

3. A propovăduit ca forță propulsoare a societății, principiul dragostei creștine căci «în afară de dragoste pe care Dumnezeu a semănat-o în sufletele oamenilor ca o sinteză a tuturor calităților umane prin însuși mântuitorul Iisus Cristos pe care a pus-o deasupra tuturor virtuților, nu există nimic care să ne poată da liniște și pace» (Pentru Legionari, p. 246)

4. A preconizat toleranța cea mai desăvârșită față de credința altora, îndemnând pe legionari numai să-și mărturisească credința proprie, fără să atace pe nimeni și fără măcar să încerce «a sdruncina în credința lor pe cei înfipți în credință cu toată curățenia inimei» (Circulări, p. 246). El așteptând biruința «de la desăvârșirea în sufletul națiunii a unui proces de perfecțiune omenească». (Circulări, p. 271)

5. A cerut de la adepții săi «viață aspră, severă, austeră, pentru că acesta este drumul înălțării; comoditățile, îmbuibarea, luxurile, trivialitatea indică drumul decăderii națiunilor» (Circulări, p. 166), condiționând ideea de elită «de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră și severă a vieții». (Circulări, p 125)

6. «În Țara fugii de răspundere, sufocată de atâția pișicheri și paraziți sociali, a făcut școala omului de caracter, a omului de onoare, a omului care nu minte niciodată, a omului demn, corect, drept, voios, muncitor și cu curajul răspunderii, întronând principiul că «nici o muncă nu e rușinoasă» (Circulări, p. 58), și înlăturând de la recrutare cu desăvârșire în organizație: «pe omul haimana, făra căpătâiu, pe omul secătură, fără sănătate interioară, pe omul lăudăros, pe omul vorbăreț, pe cel cu scăderi în materie de corectitudine bănească, pe cel care n’ar putea trăi în armonie deplină» (Circulări, p. 120)

7. A luptat pentru «înfrățirea între toți fiii neamului, a tuturor claselor sociale, cerând pentru lumea muncitoare care are foame de pâne și sete de dreptate dreptul de a se simți stăpână peste țară, deopotrivă cu ceilalți români» (Circulări, p. 185), repudiind instalarea unei clase «oligarhice și tiranice pe spatele muncitorilor de toate categoriile pentru a-i jupui literalmente de piele, fluturând continuu în aer: Patria pe care nu o iubesc, Dumnezeu în care nu cred, Biserica în care nu intră niciodată și Armata pe care o trimit în răsboiu cu mânile goale». (Pentru Legionari)

8. A indicat linia loialității desăvârșite ca principiu de luptă de a merge numai pe căile onoarei, de a lupta, de a nu fi niciodată mișel, de a lăsa altora căile infamiei căci «decât să învingi printr’o infamie mai bine cazi pe drumul onoarei». (Cărticica Șefului de Cuib)

9. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei, singura care poate rupe cercul vicios al vendetei și în «superioritatea nepieritoare a principiului Bisericei creștine că biruința veșnică și adevărată este biruința născută din martiriu». (Circulări, p. 110)

10. A năzuit să scoată din școala legionară «omul nou care va ști să lupte și să învingă dușmanii Patriei», adică «tot ce mintea noastră poate imagina mai frumos, spiritual vorbind, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înțelept, mai curat, mai eroic, iata ceeace trebuie să creeze școala legionară» (Pentru Legionari, p. 233)

Asemenea gânduri și sentimente înalte a propăvăduit Căpitanul. Și lumea românească, însetată de adevăr și dreptate, a alergat, cu entuziasm fără seamăn, spre aceste isvoare de viață nouă. Și forțele întunericului s’au alarmat! Toți cei fără Dumnezeu și fără Patrie, fiii Satanei, cei mici la suflet și slabi la gândire, paraziții, veneticii, lumea interlopă a cafenelelor, cu un cuvânt toate «căzăturile morale», care vedeau în însănătoșirea morală a vieții publice românești o primejdie pentru existența lor parazitară, s’au strâns și i-au uneltit moartea. S’a format «coaliția oamenilor cu păcate față de Neam pentru isbirea celor fără de păcate». (Circulări, p. 130) Acesta a fost sensul adevărat al convulsiunilor interne din ultimele decenii în România: lupta între moralitate și imoralitate, între lumină și întuneric, între Cristos și Satana. Încercarea acestei lumi corupte de a se prezenta drept apărătoare a principiilor democratice este falsă pentrucă în România, cu furturile de urne, cu schingiuirile și omorurile electorale, n’a existat nici un moment viață democratică; iar dictatura carlistă, la care a participat întreaga clasă conducătoare coruptă, a fost gata să pactizeze cu dictatura nazistă pentru a’și continua stăpânirea tiranică asupra poporului român. Singurul mare democrat din ultimele decenii, Iuliu Maniu, mare prin ținuta morală și legalismul său desăvârșit, cu toată imensa lui popularitate, a fost ținut de aceleași clici corupte decenii dearândul în opoziție și a primit «sulițile acelorași uneltitori». «Peste alte deosebiri – scria Căpitanul – noi credem că dl Maniu este un om corect și de ținută morală și de corectitudine interioară. Că pentru această ținută în contra sa se uneltește, după cum se uneltește ceas de ceas și în contra tineretului». (Circulări, p. 133)

Și lupta împotriva acestor doi promotori ai moralei creștine în viața publică românească a continuat abuziv, fără scrupule și fără nici un fel de preocupare de primejdiile care pândeau Țara la granițe. Numai marele sentiment de răspundere al Căpitanului a evitat convulsiuni interne care puteau fi fatale pentru însăși existența Statului atunci. «Puterilor vrăjmașe – scria Căpitanul – din afara hotarelor sau din lăuntru, care-și închipuie că legionarii le pot face jocul printr’un început de resmeriță, le răspund ca se înșeală». (Circulara din 8 februarie 1938) «… Tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conștiința misiunii sale istorice și a răspunderii sale pentru a face acte necugetate, care să transforme România într’o Spanie sângerândă». (Circulara din 21 febr. 1938) Și pentru salvarea Țării s’a pus pe linia martiriului. «Vom dovedi acum – scria el la 26 martie 1938 – că nu vom reacționa în nici un fel la toate provocările voastre. Nu să ne închideți comerțul nostru, să ne înăbușiți avântul, ci să ne bateți la tălpi, să ne trimiteți în Insula Șerpilor, să ne ucideți cu pietre, să ne spânzurați cu picioarele în sus și să le bateți în cuie, să ne supuneți la cele mai mari umilinți. Nu veți întâmpina… toți cei care v’ați asumat răspunderea unei sângeroase și nedrepte opresiuni, nu numai nici o violență, ci nici măcar o opunere». (Circulări, p. 284)

Dar conștiința călăilor n’a tresărit nici la această totală abnegație pentru liniștea unei Țări amenințate. După ce i-au montat monstruase procese și l-au chinuit prin beciurile Jilavei, Doftanei și ale altor închisori, a fost strangulat.

Și astfel, prin martiriul său și al celorlalți legionari de elită, Căpitanul nu numai că a depășit forțele răului coalizate, dar a imprimat legionarismului invicibilitatea și nimbul de esență creștină, care vor înfrunta vitregia vremurilor și a oamenilor «căci biruința veșnică și adevărată este biruința născută din martiriu». (Circulări, p. 110)

În politica externă, Căpitanul, animat de sentimente creștine, a avut previziuni liniare, clare și precise, care nu vor întârzia să se verifice integral. «Apropierea de Rusia» el o considera o mare greșală. «Este un gest de trădare – scria el la 10 maiu 1936 – pe care poporul român îl face fața de Dumnezeu și față de ordinea morală a acestei lumi și față de popoarele care stau în slujba acestei ordini, în răsboiul cu puterile nimicitoare ale răului… Dacă vor intra trupele rusești pe la noi și vor ieși învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolșeviza? Dacă însă vor ieși biruitoare armatele creștine, rezultatul va fi împărțirea noastră, desființarea Statului român, ca plată pentru trădarea noastră…» (Circulări, p. 79). «Față în față stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa răsboiului, toate combinațiile diplomatice se vor nărui ca niște castele de carton. Aceste două lumi sunt: statele revoluțiilor naționale care luptă pentru apărarea Crucii și a unei civilizații milenare și Bolșevismul cu anexele sale, care luptă pentru nimicirea neamurilor și pentru prăbușirea civilizației creștine. Aceștia din urmă, bolșevismul și anexele sale, vor fi nimiciți de armatele Crucii și ale ordinei naturale ale lumii». (Circulări, p. 102)

Dar Statele revoluțiilor naționale nu și-au înțeles misiunea așa cum o vedea Căpitanul și cum era în firea lucrurilor. Prin pactul de neagresiune încheiat cu Sovietele la 1939 ele chiar au renegat-o. Aceasta a dus la prăbușirea bazei lor morale, care le-a atras mai târziu prăbușirea materială, fiindcă s’a pierdut orice încredere în sinceritate principiilor etalate.

Aceeași eroare a apropierii de Rusia Bolșevică au făcut-o și Puterile Occidentale. Astăzi, toată lumea și ele înșile ispășesc această eroare care, dacă nu se va repara – așa cum se recunoaște în Anglia, America, Franța, Italia etc. – va deveni catastrofală pentru civilizația creștină.

Dar, pe lângă aceasta, previziunea largă a Căpitanului corespundea și cu interesul specific românesc care cerea existența unei rezerve politice pentru politica externă. Cu spiritul de lealitate și obiectivitate care îl caracteriza, Iuliu Maniu a relevat că «orientarea în politica externă a Mișcării Legionare s’a făcut de către Corneliu Codreanu din necesitatea de a constitui o rezervă pentru Țară în eventualitatea că Puterile Axei ar ieși biruitoare». (Vezi ziarul Alba Iulia, Sept. 1944)

Tragica situație a Poloniei, împărțită între naziști și bolșevici la 1939 și acuma ocupată de Ruși justifică această prevedere. Oricum, cât timp a trăit Căpitanul, politica internă și externă a Mișcării s’a orientat numai după interesul românesc. Acest lucru îl recunoaște cu toată lealitatea Ministrul Angliei la București în acea perioadă, când declară: «Je dirais seulement qu’a cette date (non pas en 1939) – adică după asasinarea Căpitanului, Nicadorilor și Decemvirilor – la Garde de Fer n’etait pas dirigee par l’Allemagne et elle demeurait une formation pre- nazie…».

Așadar, ne întrebăm și întrebăm pe asupritorii noștri de ieri: pentru ce a fost asasinat Căpitanul? Această întrebare o va repeta mereu istoria noastră națională, căci asasinarea Căpitanului a fost una din cele mai oribile crime săvârșite împotriva viitorului neamului nostru. Ea nu va putea fi niciodată uitată și făptuitorii acestei crime vor rămâne pentru totdeauna stigmatizați, atâta timp cât va subzista simțul moral în lume.

Constantin PAPANACE

(Preluare din volumul „Corneliu Codreanu: Prezent„, Editura Dacoromania, Madrid 1966)