Aşa ar fi să spunem despre acei care ponegresc pe întemeietorii Mişcării Legionare, dar noi ca oameni ce suntem, deşi în suferinţă, n’avem puterea lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce; şi lutul din noi, frământat şi chinuit, condamnă fără apel nelegiuirea ce se comite dinlăuntru nostru, cu care se vine în ajutor duşmanilor dinafară, care nu ostenesc să ne piardă, pentru ca să nu rămână nimic din oceanul de jertfă adusă pe pristolul Legiunii.
Dar înfruntând această realitate dureroasă, afirmăm cu tărie că a fost si va fi la nefârşit nu poveste, ci veste, că din sânul Poporului Român s’a ivit semn mare pentru mântuirea lui în seara zilei de 24 Iunie 1927; şi acest semn îl purtăm şi azi cu noi prin mlaştina desnădejdii, luptând cu toate neajunsurile şi bravând cu modestia noastră pe toţi cei care, cu nespusă uşurinţă, defăimează într’un fel sau altul pe acei ce stau jertfă la baza unui început de credinţă nouă.
Atunci, la ora zece seara, din înalta inspiraţie a Căpitanului, s’a pus temelia spirituală a Legiunii Arhanghelul Mihail, ca sufletul, inima şi gândul să fie una în slujba Neamului şi pentru mărirea lui Dumnezeu.
Acest fapt de-o importanţă transcendentă, cum îl socotim în lumina timpului, ce-a avut ca urmare „cea mai profundă revoluţie morală pe care a trăit-o Poporul Român dela creştinarea sa”, cum spune desăvârşitul învăţat în ale teologiei, Gheorghe Racoveanu, s’a produs în prezenta lui Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici, care cu drept cuvânt au rămas în conştiinţa legionarilor ca fundatori ai Mișcării Legionare. Aceştia cu Căpitanul în frunte au deschis Poporului Român drum mare, drum de biruinţă, drum de mântuire prin noua credinţă, ce va dăinui în veac.
Duşmanii au intrat la grijă; la început a fost cârtire, a urmat batjocura, a continuat lovitura, au venit prigoanele cu arestări, cu procese, cu schingiuiri şi omoruri.
Pentru continua activitate legionară la lumina zilei prin ani de grea felină. toate aceste de mai sus, măsuri ale guvernelor partidelor politice, până la ultima sângerare venită din partea regimului comunist, au fost greu suportate, dar la ele s’a adăugat ceva mai oribil: calomnia ce-a fost şi rămâne cea mai apăsătoare.
Cu toate acestea, Legiunea tot mai mult a crescut, tot mai mult s’a întărit; ea trăieşte, pentrucă n’a fost partid politic, n’a urmărit puterea în Stat cu orice pret, in orice chip, ci s’a orientat numai „dela desăvârşirea în sufletul Natiunii a unui proces de perfectiune omenească„.
Duşmanii nu încetează nici astăzi să folosească orice miljoc, pentru a o înmormânta fără urme, cum au încercat să facă şi cu trupul Căpitanului asasinat mişeleşte, ca să lase generatiile viitoare fără busola fermecată, ce este această credinţă în orientarea lor pe linia Natiunii, ci nu a internationalei.
La aceştia se adaugă atacul nedrept şi interesat venit dinlăuntru, dela acei care vor să fie şefi cu orice pret, trecând peste cadavre, peste jertfă, peste notiunea de morală; acesta este şi mai greu de suportat în ordinea crescândă a piedicilor ce se aruncă în calea Mişcării Legionare; procedeu urît, patimă fără frână, necuviintă fără măsură sunt mai dezastruoase ca toate celelalte mijloace folosite dinafară.
Revenind la cei cinci stejari, oameni de cremene, întemeietorii Mişcării Legionare, mărturisesc că i-am cunoscut rând pe rând, la întâmplare. Eu vin din anul 1920 şi mai dinainte: întâi pe Radu Mironovici, încă înainte de primul război mondial, fiindcă era fiul preotului din satul meu, pe Căpitan în toamna anului 1920, apoi pe Ilie Gârneată, despre care vreau să spun câteva cuvinte, prin anul 1921.
Chipul acestuia, cu fata-i cristică, cu pasul mare, cu privirea scrutătoare a răului, ce ne turbura liniştea la cursuri şi laboratoare, impresiona pe orice trecător, chiar de era adversar al portului national ce-l îmbrăca, duşman al vointii de resistentă ce-o avea în pieptu-i lat, pentrucă el personifica “nationalismul Românilor ce este în rândul întâi o supremă întelepciune, câştigată prin experienta de veacuri a vietii noastre româneşti, ce este o datină, o atitudine sufletească tradiţională”, cum îl defineşte Ion I. Mota.
Ilie Gârneată s’a născut la 20 Iulie 1898 în Mamornita, orăşel de granită cu Bucovina. El era cel mai mare între acei nouă copii ai notarului din localitate. Aici a absolvit cursul primar şi la Pomârla şcoala secundară.
In anul 1917 a intrat voluntar în armată, la un regiment din Botoşani, unde a cunoscut multi voluntari bucovineni, între care şi pe profesorul Constantin Topa, iar la compania zecea din regimentul local a făcut cunoştintă cu Corneliu Zelea Codreanu, “Căpitanul nostru de mai târziu şi ziditorul de viată nouă a Neamului Românesc„, cum scrie el în amintirile sale. In Februarie 1920 îşi ia bacalaureatul şi’n toamna anului acestuia se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi.
Aici începe, din cursul vieţii sale, o nouă perioadă după alinierea la acţiunea naţionalismului cornelian şi intră „pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu”, precum spune Ion I. Moţa. Intră pe drum de lumină şi de suferinţă.
La Iaşi, joacă un rol important de conducător în viaţa Studentimii şi în toată Moldova, pe unde se deplasa, ca să impiedece propaganda comunistă, ce urmărea slăbirea şi desagregarea unităţii Neamului.
Ilie Gârneaţă a fost apreciat de Căpitan în toate împrejurările ca om de credinţă şi camarad de jertfă. La plecarea sa în străinătate, Căpitanul i-a încredinţat conducerea Asociaţiei Studenţilor Creştini, iar după moartea lui Ion I. Mota, l-a desemnat la preşedinţia Asociaţiei Generatiei dela 1922. Destinul acestui vultan al Moldovei s’a împletit din arestări, procese, închisori, lagăre şi exil. In Tară, ca şi în străinătate, a trecut pe la Galata, Vacăreşti, Turnu Severin, Jilava, Dragomirna, Miercurea Ciucului şi Vaslui; apoi dela Berckenbruck la Spandau, Buchenwald şi Dachau; iar exilul l-a făcut în Germania, Austria, Italia, Argentina şi iarăşi în Germania, la Erding, unde-şi găseşte odihna de veci în seara zilei de 28 Mai 1971 în vârstă de 73 de ani, după o lungă şi grea suferinţă.
N’a avut o viaţă uşoară şi biografia lui ne deschide porţile unui întreg calvar, ce nu-l dorim nici duşmanilor. Acest om este ţinta unor atacuri din două părţi şi nu e corect, nici creştineşte nici legionăreşte.
Nici o fiinţă omenească nu rămâne în stare de neprihănire, fără greşală, cât timp trăieşte, şi drept aceea poate fi vorbită, criticată, duşmănită, chiar pe nedrept; asta se întâmplă, pentrucă diavolul îşi vâră coada în inima omului; dar atacurile după moarte sunt rezultatul sentimentului de ură, ceea ce este mai grav.
Pe omul machiavelic nu-l interesează mijloacele ce le crede că-l duc la mărire pământească, -dacă-l duc, – şi îşi face loc cu mâini şi cu picioare, când l-a lăsat capul, scormonind oriunde, numai ca să-i iasă planul de satisfacere a ambitiei personale, – sistem diametral opus conceptiei legionare.
In articolul „Un an dela moartea lui Ilie Gârneaţă” din revista „Tara şi Exilul”, autorul foloseşte cea mai abilă dialectică ca să umbrească memoria unui luptător pentru renaşterea spirituală a Neamului. Nici un fel de argument nu este cruţat, ca să izbească „camaradereşte” în Ilie Gârneată. Este un procedeu ce dovedeşte multă necuviintă la un om, care ar fi trebuit să caute de mult, el singur, calea unei înţelegeri, pentrucă el este în greşală şi n’are la activul său atâtea arestări, procese, închisori, lagăre prin câte a trecut acest Comandant al Bunei Vestiri. In inima fiecărui legionar defăimarea nu poate trezi decât indignare şi condamnare. Multumită lui Dumnezeu sunt puţini defăimători printre noi; defăimarea rămâne apanajul politicianismului român şi al comunismului criminal.
Noi ne găsim după aproape 46 de ani dela întemeierea Legiunii încă în stadiu de elaborare, de structurare. De aceea este nevoie mai mult ca oricând, aici în libertate, ca sănătatea spirituală să nu dea greş, după ce în Tară, acasă, avem câteva mii de martiri şi sute de mii de victime.
In concluzie, aspiraţiile meschine să fie potolite; machiavelismul să fie eliminat; politicianizarea Mişcării Legionare să fie oprită; să nu intrăm cu bunul simt, cu judecata dreaptă şi cu linia creştină intr’o eclipsă fatală.
“Să ne desbrăcăm de toate slăbiciunile, de temerile si lăcomiile noastre, să ne înăltăm la creastă, îmbrăcaţi în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz, mai curat„, ne îndeamnă Ion I. Mota din locul lui de veghe.
Vasile IASINSCHI
Sursa: Pământul Strămoșesc, serie nouă, anul I, 1974 – Buenos Aires, Argentina