Ilie Gârneață – crâmpei de amintiri

În cele patru decenii şi mai bine, de când l-am cunoscut pe mult regretatul Comandant al Bunei Vestiri ILIE GÂRNEAȚĂ, amintirile abundă. Din noianul lor, vom desprinde câteva, menite să contribuie la reliefarea gingăşiei sale sufleteşti, pe care el ţinea să o păstreze ascunsă ca o comoară.

Ilie Gârneață

Pe Ilie Gârneaţă l-am văzut pentru prima dată la Congresul studenţimii române, ţinut la Iaşi în Noembrie 1926. Păşeam în al doilea an de studenţie. Cu un an în urmă venisem din Macedonia cu primul transport de colonişti macedo-români, care debarcarse la Constanţa în ziua de Sf. Dumitru (26 Octombrie), considerat la noi ca Sfântul nostru naţional. Coloniştii au fost îndreptaţi în Cadrilater (Dobrogea de sud), iar eu şi alţi câţiva camarazi de şcoală, printre care şi Sterie Ficata, ne-am dus la Bucureşti spre a ne continua studiile. Aci, am găsit manifestaţiile studenţeşti în toiu. Despre mişcarea studenţească din Tară aflasem, pe când eram elev la Salonic, câte ceva din ziarele româneşti care soseau acolo, sau din presa locală, cu deosebire cea evreiască scrisă în limba franceză. Numele Prof. A. C. Cuza, al lui Corneliu Codreanu, precum şi altor „huligani” români -cum erau calificaţi de această presă- ne erau cunoscute.

Nu bănuiam însă amploarea acestei mişcări si nici nu eram bine lămuriţi asupre ţelurilor urmărite de ea. Problema”jidovească” nu o puteam înţelege atunci în toate dimensiunile ei. Minoritatea Aromânească din Macedonia trăia în raporturi foarte bune cu minoritatea evreiască de limbă spaniolă (Sefardiţi) din centrele citadine ca Salonic, Veria, Ianina, Bitolia, Scopia, etc. Poate interesele comune de „minorităţi etnice” în cadrul statului respectiv, sau caracterul mai nobil al ramurii sefardite, precum şi interesele negustoreşti reciproce să fi determinat asemenea raporturi corecte, dacă nu chiar cordiale. Cu toate acestea, dintr’un început ne-am antrenat în aceste manifestaţii zgomotoase, care de multe ori aminteau de atmosfera romantică ca acea de la Heidelberg. Nu ne puteam explica însă contrastul între ieşirile violente anterioare, complotul studențesc, cazul Vernichescu, Manciu, etc.) şi atmosfera voioasă chiar când aveau loc încăierări cu poliţia. Poate aceasta se întâmpla numai la Bucuresti. Deacea, când s’a anunţat ţinerea Congresului, am făcut tot posibilul să putem participa.

După decepţia avută în atmosfera cosmopolită a Bucureştilor, unde domina o lume interlopă, vraja Iaşilor, capitala Moldovei, devenise şi mai mare pentru noi. Aci luase naştere “Junimea”, care a constituit o piatră milenară în istoria culturii româneşti; aci trăiseră Eminescu, Creangă, etc. Doream fierbinte să cunoaştem aceste locuri. Dar pe lângă aceasta, doream să vedem pe fruntaşii mişcării nationale, cu deosebire pe Corneliu Codreanu, unul din marii animatori ai acestei mişcări şi despre care se vorbea atât de mult.

Ajunşi la Iaşi, cu studenţimea bucureşteană, prima operaţie care s’a facut a fost încărtiruirea. Am fost repartizat cu alţi doi camarazi la o simpatică bătrână moldoveancă, care avea locuinţa într’un cartier (al cărui nume îmi scapă) nu departe de vadul Bahluiului. Ni s’a recomandat să fim atenti şi să mergem de timpuriu acasă, căci exista primejdia de a fi atăcaţi de „jidani”. Acest avertisment m’a uluit. Nu puteam concepe ca în România, elementul majoritar, adică Românii, să fie terorizat de minoritari. Acest fapt însă mai mult ca toate discursurile auzite până atunci în această problemă, m’a făcut să înţeleg gravitatea situaţiei. Desbaterile ce vor urma în şedintele Congresului vor fi ascultate cu altă stare de spirit şi deci cu deosebită atentie.

Am fost desamăgiti când am aflat că la Congres nu va fi prezent Corneliu Codreanu. Pe el îl reprezenta acuma Ilie Gârneaţă, pe care încă de la 1922 îl lăsase succesor la Asociația Studenţilor Creştini, care înlocuise Centrul Studenţesc Iaşi, în urma disolvării acestuia de către Senatul Universităţii. Atunci l-am auzit pentru prima dată pe Ilie Garneaţă. Imaginea lui mi-a rămas vie. Inalt, spătos, îmbrăcat în pitorescul port moldovenesc, cu bondiţă şi iţari, cu capul pletos şi sprâncene stufoase care străjuiau nişte ochi mari şi expresivi, barba care încadra obrajii rumeni îi dădea înfăţişare de haiduc viforos. Intervenea adesea vehement în discutii pentru a dejuca manevre adverse, menite să deruteze mişcarea studenţească de la rostul ei national.

Deşi desbaterile Congresului, axate pe problema „jidovească”, convergeau spre acelaş ţel, totuşi se năşteau divergenţe cu privire la metoda de urmat. Pe acest teren încercau să manevreze cei veniţi cu gânduri ascunse, să creieze fel de fel de diversiuni, unele sugerate chiar de siguranţă. Prin discursurile lor meşteşugite, reuşeau uneori să antreneze şi mulţi studenţi de absolută bună credinţă. Fără îndoială, bătrânii care patronau acest congres ca Profesorii A. C. Cuza, Şumuleanu, Cătuneanu, etc. sezisau asemenea manevre. Cel care le înfrunta însă pieptiş, fără nici un fel de reticenţă, era Ilie Gârneaţă, Preşedintele Asociatiei Studentilor Creştini din Iaşi. Nu era un orator cu subtilităţi deosebite. Cuvântul îi era direct şi vehement. Chiar dacă îl rostea cu dulcile modulaţii moldoveneşti, greutatea acestui cuvânt, ce uneori lua caracterul de „veto”, provenea atât din platforma solidă pe care o prezenta studentimea ieşeană, cât şi din girul acordat de către camarazii săi de închisoare, „Văcareştenii”, în frunte cu Corneliu Codreanu. In această bătălie el era asiduu ajutat de un alt „Văcăreştean”, prezent la Congres, anume Tudose Popescu. Şi acesta, îmbrăcat în costum national, cu zeghea bucovineană pe deasupra, cu pletele pe spate, avea înfăţişarea unui adevărat plăieş şi o inimă de aur. Un an mai târziu, am avut prilejul să-l cunosc bine cu ocazia unei închisori (prima mea închisoare), facută împreună cu el şi alti zece studenti, arestati cu ocazia unei violente manifestaţii studentesti.

Multe figuri de studenti mi-au rămas în amintire de la acest prim Congres studentesc la care am participat. Printre aceste figuri este şi imaginea studentului Cincora, care după atâtea discutii încordate, însufletea şi înveselea atmosfera cu minuata lui voce cu care interpreta şi nuanta frumoasele melodii nationale ardeleneşti cu chiote voioase. Figura de luptător dârz şi intransigent chiar până la încăpătânare, care m’a impresionat atunci mai mult, a fost aceea a lui Ilie Gârneată. Această imagine unilaterală o voiu păstra până când îl voiu cunoaşte mai de aproape. Atunci voiu observa şi alte trăsături sufleteşti mai discrete dar mult mai caracteristice personaIitătii sale.

Primul contact direct cu Ilie Gârneată l-am avut în toamna lui 1930, cu ocazia închisorii făcute la Văcăreşti împreună cu Căpitanul şi ceilalti camarazi: Iancu Caranica, Pihu, Ghitea, Ficata, Mamali şi A. Ciumeti. Venise împreună cu Mile Lefter şi Ibrăileanu (Scaraba) să ne apere la procesul ce ni s’a intentat pentru „apologia crimei” cu ocazia atentatului împotriva lui Costică Angelescu, zis şi Anghelof. Procesul era simplu căci „apologia” făcută în manifestele răspândite nu putea fi controversată. Ilie Gârneată a vorbit primul, rostind putine cuvinte pentru justificarea gestului nostru. Prestanta lui fizică şi autoritatea morală de luptător nationalist fără compromisuri a impus sălii arhipline şi gălăgioase o linişte deplină, iar judecătorilor o atentie deosebită. Când am stat de vorbă cu el, parcă nu era aceeaş persoană cu Ilie Gârneată, văzut la Congresul studentimii române, cu patru ani în urmă. Nu aducea nimic cu faima ce i se făcuse de a fi un om „năprasnic cu care nu se poate sta de vorbă”. Dimpotrivă, văzându-l de aproape, simteai acea căldură sufletească, care se reflecta din ochii săi mari, umeziti de omenie. Capul lui leonin, pletos, încadrat de o barbă îngrijită, părea mai degrabă a unui sfânt desprins de pe o catapeteasmă de biserică bizantină. Chiar distanta pe care o lua uneori fată de un interlocutor putin cunoscut, ca şi vorba rostită pe un ton mai ofensiv, nu porneau din vreun sentiment de arogantă, ci din necesitatea de a face mai putin evidentă -oricât ar părea de paradoxal- congenitala lui timidate. Dintr’un început raporturile noastre au devenit cordiale. Mai totdeauna, când venea la Bucureşti, sau pe la diferite adunări sau congrese studenţeşti, tinea să ia contact cu grupul macedonenilor. Când din initiativa acestora, în frunte cu Gheorghe Ghitea, s’a închiriat şi inaugurat în toamna lui 1930 primul sediu legionar la Bucureşti, pe Calea Victoriei, Ilie Gârneată a tinut cu tot dinadinsul să fie prezent, alături de Căpitan şi alti fruntaşi legionari. Cu acel prilej au fost numiti mai multi senatori legionari din toate categoriile sociale.

O altă ocazie de a-l cunoaşte mai bine pe Ilie Gârneată mi-au oferit-o arestarea şi întemnitarea mea la Jilava, la începutul anului 1934, unde am stat mai bine de două luni. Aci a fost adus, printre alti fruntaşi legionari şi Ilie Gârneată. M’a impresionat dragostea cu care se apropia de toti camarazii închişi. O deosebită grijă depunea pentru cultivarea elementului religios la numeroşii legionari, aduşi din toate partile Tării. Se folosea acest prilej spre a se face educatie pe linia creştină accentuând comuniunea cu camarazii căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinta legionară. Ilie Gârneată a fost acel care pentru prima dată, în şedinţă legionară, a făcut apelul camarazilor căzuti pentru Legiune şi la care participantii au răspuns în cor, cu bratul ridicat spre cer: Prezent! Căpitanul a consacrat în mod definitiv această formă de solemnitate pentru şedintele legionare.

Din multiplele functiuni pe care le-a îndeplinit Ilie Gârneată, vreme de jumătate de veac în Mişcarea Studentească din 1922, în Liga Apărării National-Creştine şi apoi în cadrul Mişcării Legionare, cea mai caracteristică structurii lui sufleteşti mi s’a părut aceea de a veni în ajutor aproapelui. Această vocatie izvorîtă din adâncul fiintei sale şi-a găsit expresia cea mai desăvârşită în creierea şi activitatea organizatiei AJUTORUL LEGIONAR din timpul scurtei guvernări legionare. Si oamenii care aveau nevoie de ajutor erau multi atunci, date fiind miile de refugiati veniti din provinciile româneşti răpite de hrăpăreti vecini (Basarabia, Cadrilaterul, Ardealul de nord, parte din Bucovina şi tinutul Hertei al Moldovei). Ajutat de abnegatia, dinamismul şi spiritul organizator al lui Virgil Mihăilescu, Ilie Gârneată a reuşit să facă din această organizatie auxiliară şi periferică a Mişcării Legionare, centrul ei propulsor prin care se manifesta nestingherit elanul creiator imprimat de şcoala Căpitanului.

Vocatia lui Ilie Gârneată de a sări în ajutorul celor aflati în nevoi, am văzut-o şi în alte împrejurări. Voiu aminti una însă care mi se pare mai caracteristică, date fiind condiţiile cu adevărat exceptionale în care s’a produs. Ne găseam la Viena, unde am fost aduşi după scoaterea noastră din lagărul Dachau şi Buchenwald. Din cauză că am refuzat să participăm la aşa zisul „guvern national”, prezidat de Horia Sima, am avut de îndurat multe neajunsuri. Cel mai neomenos însă a fost uneltirea de a ne bloca la Viena. Pentru a se pune la adăpost, „Comitetele” sau „Guvernele Naţionale”, printre care şi acel a lui Sima, s’au transferat împreună cu „statele lor majore”, cu câteva săptămâni în urmă, în regiunea Bad Gastein. Hoardele bolşevice înaintau rapid şi concentric spre Viena. Incercuirea devenea iminentă. Nouă însă ni se refuza autorizatia de a părăsi oraşul, autorizaţie pe baza căreia se obtinea biletul de călătorie pe calea ferată. Exista primejdia ca Viena, cu o zonă din jurul ei, să fie declarată „oraş asediat” şi deci, “fără dreptul de a se mai ieşi din el. Era în ajunul Paştelui. După multe străduinţe făcute de răposatul Preot Stefan Palaghiţă, ajutat de Petre Mişa şi de altii, şi cu bunavointa manifestată în ultimul timp de Prof. Gamillscheg, s’au obţinut aceste autorizaţii. Pentru cei câţiva dintre noi, care eram în mod special vizaţi, s’a invocat hotărîrea anterioară de a fi transferaţi în lagărul de la Erlangen, unde trebuia să fim internaţi. Odată obţinute aceste permise de călătorie, grija principală era acum de a ieşi cât mai repede din zona care, în orice moment, putea fi declarată zonă de asediu. Ilie Gârneată însă, care avea comanda, a hotărît să nu se pornească la drum înainte de a strânge pe Românii abandonaţi de guvernanţii noştri. Si aşa s’a facut. In după amiaza primei zile de Paşti ne-am adunat la marginea oraşului, în suburbia Hiiteldorf. De aci convoiul nostru a pornit spre vest. Pe aceeaş şosea, se deplasa, încadrată de soldaţi înarmaţi, o coloană de deţinuţi îmbrăcaţi în haine vărgate ca acele pe care le-am văzut la Dachau şi Buchcnwald. Ziua era senină. Soarele înclina spre asfintit. Clopotele bisericilor sunau pentru a doua slujbă a Învierii, iar peste capitala glorioasă a Habsburgilor se aşternea o ceată subţire, ca un văl alb de mireasă, străpunsă de turlele tuguiate ale monumentalelor sale biserici. In mijlocul convoiului în mişcare, răsărea majestuoasă statura lui Gârneată. Cu părul lui abundent si barba stufoasă părea un patriarh biblic care pleca în exod. Pe fruntea lui se îngramădeau îngrijorări pentru necunoscutul în care ne afundam. Dar în ochii lui mari, umeziţi de omenie, se reflecta şi bucuria că am luat cu noi cât mai multi din cei abandonaţi de “guvernanţii noştri”. Această imagine a lui Gârneaţă mi-a rămas vie în minte. Ea îmi aminteşte de Moise, celebra statuie a lui Michelangelo aflată în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.

Dar pe lângă această vocatie creştină a lui de a ajuta pe cei aflati în nevoi, el mai avea pasiunea florilor. Le cultiva şi contempla cu grijă şi dragoste nemărginită. Când am fost încarcerati la Dachau, am fost repartizaţi în aripa buncărului ale cărui ferăstruici dădeau în curtea unde se făceau executiile celor condamnati la moarte prin spânzurare, împuşcate sau decapitare cu satârul. Aşa cum se decidea în hotărîrile instantelor judecătoreşti respective. Toate aceste unelte ale mortii au fost demontate când ni s’a dat această mică curte ca loc de plimbare. Pe toate aceste locuri, scăldate’ cu lacrimi şi sânge, Ilie Gârneată a cultivat flori. Era emotionat când începeau să mijească şi să crească. Parcă vedea în ele sufletele celor morti aci. Pasiunea lui pentru flori a ajuns proverbială la toti detinutii buncărului nostru. Aci erau închise, pentru mai multă siguranţă, personalităţi politice şi religioase de toate nationalitătile ca Prof. Haushofer (fundatorul ştiintei geopolitice), ministrul olandez Van Dyck, prelatul german catolic Neuhăusler, pastorul german Niemoler, celebrul colonel englez Stevens (botezat aci cu numele de Fuchs), capturat în Olanda pe când pregătea răpirea lui Hitler, etc.

Vorbindu-ne mereu de florile lui, i-am spus într’o zi, mai mult în glumă: „nu ştiu dacă cineva, care are o mare pasiune pentru flori, mai poate fi şi om politic”. Se vede că spusa aceasta l-a impresionat adânc, căci mereu îmi amintea de ea. Gingăşia lui sufletearcă se reflecta genuină tocmai în această pasiune pentru gingaşele plante, care sunt florile. Deşi acest paradox l-am rostit fără fond, el evidentia unele diferente de structură sufletească care ne făceau să judecăm evenimentele uneori prin prisme diferite: mai mirtir-idealirtă sau mai rational- realirtă. Din acest fapt se iveau câteodată neconcordante de idei sau de atidudini, care, pornite din cea mai bună credinţă, se conciliau pentru promovarea idealului legionar ce ne insufletea deopotrivă.

Confruntând prima imagine ce-am avut-o la Congresul studentesc de la Iaşi din 1926, când Ilie Gârneată apărea ca un om „intransigent şi ofensiv cu care nu se putea discuta”, cu imaginile căpătate succesiv, după ce l-am cunoscut din ce în ce mai bine, când am apreciat „spiritul lui împăciuitor, propagat cu dragoste creştină”, se constată o diferenţă substantială. Poate această evolutie să se datoreze într’o oarecare măsură inevitabilei temperări adusă de trecerea anilor. Mai degrabă însă cred că schimbarea trebuie atribuită spiritului creştin, care stă la baza Mişcării Legionare pornită de la „Icoană”. Fenomenul nu este individual, adică nu se mărgineşte numai la Gârneată, ci se observă şi la ceilalti fondatori ai Mişcării: Căpitanul şi Ionel Mota.

Acest fenomen merită toată atentia. Poate îl vom cerceta cu alt prilej.

Salo, 8 Septembrie 1973

CONSTANTIN PAPANACE

Sursa: Pământul Strămoșesc, serie nouă, anul I, 1974 – Buenos Aires, Argentina