Ion Moța – La Icoană

De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toata curăţenia impulsurilor noastre (ramasă interioară, nu impusă valului care ne purta)… Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană…

Noi nu facem, şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră politică… Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm, şi în întregime stăpaniţi de ea, o slujim pâna la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim, e etern invincibilă.

Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbuşirii sistemului de până acum. Să fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, să fie spus clar şi hotărât, spre a imprima caracterele noului sistem născând: lumină din lumină!

Întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de lumină salvatoare. Iar ceea ce căutăm şi dorim noi din toată fiinţa noastră, e lumina, e înstăpânirea din nou a vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu: viaţa de adevăr, dreptate, virtute. În aceasta constă mântuirea, cu scăparea de jidani şi de toate plăgile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiască azi bolnavă şi stearpă, în naţiunea noastră (măcar în ea) căzută în ghearele satanice stârpitoare ale sufletului şi aducătoare de pieire. Această nouă fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni, nu se poate face decât prin cea mai pură esenţă de lumină, de virtute.

De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji înca de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp că am prevăzut acest ceas). Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi gasită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare … „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acşiunea noastră a tânjit. Vrem să trecem peste piedici! Am şi trecut … A fost o zi dureroasă pentru noi ziua aceea de lepădare şi îndepărtare a piedicilor, căci ne erau crescute în suflet, ba chiar le iubeam. Dar am învins durerea, am ridicat fruntea şi am călcat asupra lor. Acum, în pustiu, suntem iaraşi liberi, în faţa viitorului. Cadrele pe care ni le alcătuim de astă dată, trebuie să cuprindă, şi vor cuprinde, numai crezul, dorinţa şi acţiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbră şi întuneric.

Vrem să construim deci (şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de stralucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutam aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.

Deci: la Icoană!

Această casuţă e, natural, un sistem. El există, de-acum. Şi orice sistem viu e mişcat de o forţă. În sistemul societăţilor omeneşti, forţa nu se captează decât prin organizare. Aşadar sistemul nostru trebuie să aibă o organizaţie, şi o are. Organizaţia însă, nu se poate naşte şi dezvolta sănătos, fără rânduială, ierarhie şi mai ales fără un Conducător.

De aceea organizaţia noastră are un şef, neales de nimeni, ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să constituie, sub conducerea unui şef, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu.

Sistemul nostru, această căsuţă cu rânduiala şi conducerea ei, strâns unit în jurul stâlpului credinţei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îşi începe, în faţa lumii, munca, strădania, de care ne e legată singura nădejde de mântuire.

Avem credinţa că, de astă dată, mergem drept la ţintă şi biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la Icoană şi de la porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.

Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi însoţi de pe-acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!

Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu, dar vor veni sigur.

Ion MOȚA

Sursa: „Pământul Strămoşesc”, anul I. Nr. 1 (1 August 1927)

Facebook

Twitter

E-Mail