Memoriile doamnei Elena Lupescu

Aventura de dragoste cu fostul Principe Moștenitor Carol – destăinuiri senzaționale!

Socotind ca marele public nu are cunoştiințâ de memoriile doamnei Elena Lupescu, aşa cum au fost publicate de marile ziare americane, credem că facem un real serviciu publicului, redând aceste memorii într’o broşură ieftină ca cea de fată.

Tinem să atragem atențiunea cititorilor noştri că broşura noastră conține memoriile complecte ale doamnei Lupescu, dupe traducerea fidelă din ziarele americane.

CAPITOLUL I

Cea mai mare suferinţă o are femeea atunci când iubeşte cu adevărat, însă împrejurările îi sunt vitrege.

Am nenorocirea ca eu, Elena Lupescu, să trec în ochii întregei omeniri, drept o metresa, ca multe alte, fără nici un fel de scrupul, o curtizană rafinată care a atras în mrejele ei pe Principele Moştenitor Carol care, zăpăcit de mine, a renunţat la tronul său.

M’am hotărît să scriu aceste rânduri în interesul sfânt al adevărului, în marele interes al justificărei mele ca şi în propriul interes al Prinţului Carol. Fapt cert este că Carol, născut Principe de Coroană al României, trăeşte împreună cu mine în exil, într’o mahala a Parisului, într’o modestă vilă din Neuilly.

O serie interminabilă de duşmani, cărora nici prin gând nu le poate trece suferinţele mele, îmi amărăsc zilele, fără nici un fel de scrupul. Ma numesc pretutindeni: Magda Lupescu, evreica cu părul roşu. Modestul nostru cămin l’au botezat: Casa misterioasă a unei legături nepermise.

Ca şi când toate acestea nu ar fi de ajuns pentru zdruncinarea liniştei mele, duşmanii mei mai cutează a spune că în căminul nostru se complotează împotriva intereselor României.

Doamne! Doamne! Ce grozăvie! Carol si cu mine acuzaţi că complotăm contra intereselor ţărei noastre.

Am marea datorie să spulber toate neadevarurile ce se debitează pe socoteala noastră. Voi pune în rândurile ce urmează toată puterea pentru a face, ca toată lumea să cunoască adevărul, pentru ca nimeni să nu acuze în totală cunoştinţă de cauză. In luna Ianuarie a anului 1926 Carol a semnat abdicarea sa la tron.

Abdicarea lui Carol nu a fost după cum lumea îşi închipue, actul de dezertare al unui las de la datoriile lui de Prinţ moştenitor al tronului. Carol nu a abdicat cu sânge rece la tronul ţărei sale, ţară care-şi pusese în el toate speranţele de viitor. Cu multă durere s’a decis Carol la pasul facut şi s’a hotărât la abdicare numai din cauza împrejurărilor, imposibile de suportat, împrejurări create de intrigile duşmanilor săi.

Ani de-a rândul Carol a fost forţat să suporte neadevărurile ce se urzeau contra sa.

Din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu domnisoara Zizi Lambrino, care de altfel nu a fost de cât un roman de dragoste al tinereţei, roman care, din cauza cinstei şi cavalerismului lui Carol, s’a terminat cu o căsătorie, el a fost mereu hărţuit, terorizat, ameninţat, punându-l într’o situaţiune cu totul de nesuferit. Cu atât mai mult s’a procedat greşit faţă de el, cu cât se ştia că Carol este un om cu o voinţă de fer, impulsiv şi cu un caracter afară din cale de rigid. El este brusc şi foarte de multe ori lipsit de tact. In manifestările sale el nu poate răspunde prompt. Nu’i plac argumentările şi preferă întotdeauna să recurgă la acţiune.

CAPITOLUL II

Il cunosc pe Carol de foarte multă vreme. Am chiar credinţa ca’l cunosc mai bine de cât Regina Maria, mama sa. Sunt sigură de tot ca, cu nimic nu ma pot înşela, în ceeace priveşte persoana sa.

Cand am întâlnit prima dată pe Prinţul Carol, eram înca copii. L’am întâlnit în casa aduninistratorului uneia din moşiile Regelui. Este multa vreme de atunci, căci azi sunt femeie de 28 ani iar Prinţul are 34 ani.

Sunt născută în Romania. Tatăl meu este român, iar mama mea rusoaica. Nu sunt evreică după cum se spune. Este foarte drept că am trait mult printre evrei, unde am foarte mulţi prieteni. Dacă aş fi evreică nu m’aş ruşina s’o spun. Aşi fi mândră de aceasta.

Intr’una din zile, tatăl meu, care era chimist şi locuia într’un orăşel aproape de conacul uneia din moşiile regale, fu invitat la un ceaiu, de Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol, regină cunoscută sub numele de Carmen Sylva – regina poetă.

Tatal meu, ştiind că Regina Elisabeta adoră copiii, m’a luat şi pe mine.

Deşi a trecut, de atunci şi până acum, atâta amar de vreme, totuşi îmi aduc aminte ca şi când s’ar fi petrecut eri, cu câtă duioşie şi dragoste s’a purtat Regina Elisabeta faţă de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată şi bomboane.

Pe vremea aceea eu aveam 9 ani iar Prinţul Carol 14 ani.

Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prinţul Carol i-a luat cutia din mâna şi întinzândumi-o mi-a zis: «Ai un par foarte frumos. Voiam mai de mult să te cunosc.»

Brusca intervenţie, ca şi complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur dar pacat că nu ştie întotdeauna să se exprime. Complimentul său însă mi-a placut foarte mult, căci una dintre marile mele vanităţi a fost părul.

Părul meu mi-a provocat multă plăcere dar şi multă durere. Moda părului scurt mi-a procurat bucurie. Acum port părul «bubikopf», nu prea scurt şi puţin mai lung la ceafă.

Tânărul Prinţ întinzându’mi cutia cu bomboane, mi-a zis «Manâncă».

Mi-a spus «Mânâncă» în mod brusc şi cu atâta energie, în cât fără să mai spun ceva, am luat o bomboana.

Nu am apucat însă să mănânc bomboana şi Prinţul Carol mi-a și oferit alta. De data aceasta am şovait însă. Atunci Prinţul Carol apucă o bomboană cu degetele sale şi mi-o puse în gura. Am mulţumit şi l’am rugat să nu’mi mai dea alta. A stăruit însă, cu încapaţinare să iau şi pe a treia, şi neavând încotro, am luat’o. Pe vremea aceea nu înţelegeam ce însemnează această stăruintă. Ba, mi-aduc aminte că i’am aruncat chiar o privire cruntă. Şi astăzi râdem, ori de câte ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor.

Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol. Pe atunci nu ştiam însă că toate stăruinţele lui nu însemnau altceva decât dorinţa lui de a prelungi şederea mea acolo. Această metodă îl scutea de orice conversaţie şi tocmai de conversaţie fugea şi fuge Prinţul meu.

Bietul Carol! Ce vinovată sunt că l’am judecat aşa de greşit. Şi mă gândesc cu multă durere sufletească, că şi azi sunt mulţi care nu ştiu să’l cunoască, şi ca o consecinţă fatală, îl judecă greşit. Eu însă sunt destul de fericită că’l cunosc bine spre a nu’l mai judeca altfel de cât asa cum trebue judecat Carol.

Din întâlnirile ulterioare cu Carol am putut învăţa multe, deşi treceau de multe ori luni şi ani întregi fără a ne vedea. Cu toate că trecea atâta vreme, fără a ne vedea, totuşi noi ne purtam prietenie unul faţă de altul. In acest timp am învăţat să’l cunosc, şi sunt mândră de acest lucru. Ştiu acum bine că, sub maniera sa brutală se ascunde o inima nobila, un caracter ferm, un cavalerism desăvârşit.

CAPITOLUL III

Nu împlinisem încă 16 ani când m’am măritat cu un ofiţer român.

Am trăit câtva timp foarte fericiţi. Ne-am dat în urma seama cât de mult se deosebesc caracterele noastre şi cât de deosebite sunt gusturile noastre. Atât eu cât şi soţul meu am văzut clar că o viaţa armonioasa nu vom putea duce la un loc.

Intre timp însă, a izbucnit razboiul, şi după cum era şi firesc, toate chestiunile personale au fost înlăturate.

Tatal meu şi-a pus imediat persoana şi activitatea sa la dispoziţia guvernului, plecând pe front, unde a fost însoţit şi de mama. Soţul meu a trecut şi el la front şi unde eu l’am urmat. Toţi patru ne-am pus, cu trup si suflet, la dispoziţia Patriei.

Mama şi cu mine eram întrebuinţate întru a da ajutor soldaţilor şi copiilor mici, părăsiţi în urma groaznicului cataclism care a urmat. Şi ajutorul ce’l dam era de mare folos căci nenorociţii soldaţi, ca și copii părăsiţi, mureau în număr destul de considerabil.

In timpul războiului, Prinţul Carol s’a căsătorit cu domnişoară Zizi Lambrino.

Deşi pe vremea aceia nu bănuiam posibilitatea unei legături între Carol şi mine, totuşi această căsătorie m’a interesat mult. Soarta Prinţului nu’mi era de loc indiferentă, dorindu-i în mod sincer, toate fericirile.

După terminarea războiului nu m’am mai reîntors la casa soţului meu. Am rămas cu părinţii mei.

Atât eu cât şi soţul meu socoteam că nu mai puteam convietui la un loc, cu toate că eram buni prieteni şi continuăm şi azi a fi tot atât de buni prieteni.

De comun acord cu soţul meu am hotarât divorţul, care se obţine foarte uşor în România. Am intentat acţiunea de divorţ şi legea ne-a acordat despărţirea. Am continuat a locui mai departe cu părinţii mei la un loc.

Din când în când, faceam călătoria în străinătate. Intr’una din zile, aflându-ma la Paris, întâmplarea facu ca prinţul Carol, care se găsea şi el la Paris, să afle de prezenţa mea în marea metropola si sa-mi faca o vizita. Acest lucru se petrecea la începutul lunei Decembrie 1925.

Prinţul Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase familia regală la îmmormântarea reginei vaduve Alexandra. Poate că nici nu ne-am fi întâlnit dacă nu s’ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu cât şi Prinţul, la o recepţie în casa unui ataşat al legaţiunei Române din Paris. Cum m’a vazut, Prinţul s’a apropiat de mine spunându-mi:

«Aşi dori mult să reluăm vechea noastră prietenie».

L’am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât parea de obosit, m’am înduioşat şi nu i-am putut rezista. Şi fără nici nu gând, fără sa-mi treacă prin minte că mi-l voiu face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul: «Te aştept mâine în apartamentul meu». Şi aşa a început să se dezvolte în sufletul meu de femeie, sentimente noui pentru băiatul sfios, care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane.

CAPITOLUL IV

A doua zi, plină de emoţii, am primit vizita Prinţului. Deşi s’a purtat cu multa afecţiune, totuşi a fost cum nu se poate mai corect şi mai cavaler faţă de mine.

Câte clipe a stat la mine, au fost tot atâtea momente de duioşie. Mi-am pus tot sufletul în joc, spre a’l linişti, spre a’l face să se simtă cât mai bine lângă mine. Ne-am reamintit cu lacrimi în ochi de prima noastră întâlnire, după vremea când el, bărbatul de azi avea numai 15 ani, iar eu azi femee în toată puterea cuvântului, aveam pe atunci numai 9 ani. Râdeam şi plângeam, eram fericită pentru mine şi fericită că izbuteam să descreţesc puţin fruntea Prinţului. Acum îl înţelegeam bine. Acum începusem să’l cunosc abia, subt adevărata lui lumină.

In genere femeile nu l’ar putea găsi pe Carol ca un bărbat atrăgător. Nu este dibaci, nu ştie a linguşi, nu ştie a vorbi femeei sprea o ridica în al noulea cer al fericirei. Intr’un singur cuvânt, despre Carol nu se poate spune că este un om de salon. El este mult prea sincer şi din aceste motive îţi face impresia că este o fire bruscă.

Multă durere şi desgust îi provoacă prietenii atunci când îl judecă greşit. In acest fel de momente se simte doborât sufleteşte şi este în stare să-şi suspende orice activitate începută, să lase totul baltă şi să se apuce cu pasiune, spre a uita supărările, de automobilism, aviaţie, călătorii sau mai ştiu şi eu de ce.

Atunci cei ce nu’l pot cunoaşte după cum îl cunosc eu, spun că Prinţul este un sălbatec sau că nu se poate pune nici un temei pe dânsul.

Nimic din cele ce se spun pe socoteala sa nu sunt adevărate. El nu este nici sălbatec şi pe tot ce spune se poate pune bază. Când Carol spune ceva, este sfânt. Este o fire atentă, ţine sincer la prietenii săi, este un perfect cavaler, are o fire generoasă, loială şi mai presus de toate un deşăvârşit patriot.

In ceeace mă priveşte, afirm cu toată sinceritatea că dragostea sa faţă de mine este duioasă şi lipsita cu totul de egoism. Dacă Carol ar divorţa de actuala sa soţie, Principesa Elena a Greciei, şi dacă aş face cea mai uşoară aluzie la datoria sa faţă de mine, sunt sigură că Carol n-ar şovăi o singură clipă, spre a mă face soţia sa.

Imediat după începutul dragostei noastre, primul gând al lui Carol a fost pentru mine, şi la ceia ce voiu avea să sufar după urma acestei iubiri. Declar însă, în toată curăţenia sufletului, că nu mă gândesc şi nu doresc o căsătorie morganatică. Il iubesc pe Carol cu toată puterea sufletului meu, îl ador, îl idolatrez, dar mai presus de toate îmi iubesc ţara şi recunosc obligaţiile lui Carol faţă de poporul său.

Căsătoria Prinţului Carol cu domnişoara Lambrino, o socot ca o greşeală a tinereţei sale.

Pot eu oare, care îl iubesc atât de mult pe Carol, sa’l fac să săvârşească o greşeală la fel, cu mine? Nu. Nici o clipă nu mi-a trecut aşa ceva prin minte. Nu, aşa ceva nu se va întâmpla nici odată. De ideia unei căsătorii între’noi nu trebue să se vorbească, pentru simplul motiv că nu o doresc, şi nu se va întâmpla.

CAPITOLUL V

Până acum cât-va timp, doamna Lambrino, a locuit la Paris în imediata apropiere a vilei locuite de noi. Nu ştiu dacă aceasta a fost o simplă întâmplare sau a fost cu intenţiune pus la cale de doamna Lambrino.

Cu Carol nu am adus nicio dată vorba despre această dragoste a lui din tinereţe şi nici despre căsătoria sa. Ştiam destul de bine că această chestiune a fost pentru el un munte de necazuri şi mari neplăceri. Din aceste motive am crezut mai nimerit să nu’i reamintesc de ea, şi cred că nici în public nu trebue s’o fac.

Fiecărui individ îi este permis să discute, in orice fel vrea, starea sufletului său, dar starea sufletului unei alte persoane trebuie socotit ca ceva sfânt şi prin urmare nu trebuie atins. Cred că nici uneia dintre femei nu l-ar fi permis să judece pe o semenă a sa, neputând ştie ce se ascunde subt stratul aparent.

Judec dupe mine. Câte nu mi-a fost dat să sufăr după urma condamnărei societăţei, care societate, sunt sigură, ar fi cu mult mai puţin aspră contra mea, dacă ar putea ştie, toate dedesubturile acestei afaceri.

Acum câtva timp ne-am văzut siliţi să dăm drumul din serviciul nostru unui camerier şi soţiei sale, pe care i’am surprins că ne spionau şi raportau zilnic doamnei Lambrino tot ce se petrecea la noi.

In urmă am mai aflat că tot pe lângă acest camerier şi soţia sa se făcuse nenumărate încercări, spre a’i decide să ne otrăvească mâncarea. Dovezi absolute cu privire la acest complot nu aveam. Am descoperit însă o serie de alte comploturi, cari, dacă s’ar cunoaşte, ar face pe orice om să rămână înmărmurit.

CAPITOLUL VI

Pe timpul când la Paris, Carol şi cu mine, nu aveam decât simple legături de prietenie, începuse să se scornească tot felul de zvonuri fanteziste.

Se trirpiteau rapoarte în România, prin care se arătă viaţa noastra ca fiind plina de destrâbălare. Cum era şi firesc, în urma acestor rapoarte, soseau din Bucuresti aspre mustrari. Aceste mustrari nedrepte, toate intrigile ce se urzeau împotriva lui, l’au facut pe Carol sa se gândească serios la renunţarea asupra tuturor drepturilor ce decurgeau din naşterea sa.

Datorita în bună parte acestor necazuri, sentimentele lui faţă de mine, şi ale mele faţă de el, au devenit şi mai puternice şi mai dulci. Cu cât creşteau supărările, cu atât simţea Carol mai mult ca are nevoie de sufletul meu.

Mustrările ce soseau din Bucuresti se repetau din ce în ce mai mult, sporind furia lui Carol, care la un moment dat a părăsit Parisul, plecând la Milano. Ce puteam face cu de cât să’l urmez. Nu era oare datoria mea s’o fac?

Ştiam bine că are absolută nevoe de un însoţitor sincer şi simplu. Pe de altă parte, eu, care nu avusesem parte de prea multă fericire în viaţa mea, îmi simţiam inima atrasă de acest băiat, de suferinţele lui. Intr’un cuvânt îl iubeam. Da!… Il iubeam.

Supusă a ţărei sale, cunosteam toată copilăria lui, știam respectul ce’l purta părinţilor şi bunicilor săi, cuuoşteam pe Mândra Regină Maria, mama sa.

Ştiu prea bine, că dânsa sufere mai mult ca ori care după urma acestei tragedii.

Regina Maria este o femeie plină de inimă, ca şi fiul ei. Nici Regina Maria nu este înţeleasă, din cauza felului ei de a fi, vioaie şi nerăbdatoare, când cată sa fie pusă subt control.

Regina Maria are sufletul plin de iubire şi bunătate. Ea este complect lipsită de viclenie şi nu cunoaşte intriga. Il iubeşte foarte mult pe Carol. Totuşi înnainte de a fi mamă este Regină. Controlul educaţiunei copiilor săi nu a fost lăsat în întregime Reginei Maria şi tocmai asta i-a pricinuit multă durere.

In două rânduri am fost şi eu mama, şi cu toate că nu am avut parte de nici un copil, primul murindu’mi la naştere, iar al duoilea în vârstă de un an, totuşi port în sufletul meu sfântul instinct de mamă şi de aceea simt, la fel ca toate celealte mame.

Doamne! Tu îmi eşti martor, ştii bine câtă dorinţă aş avea sa ingenunchez la picioarele mamei lui, la picioarele Reginei Maria, şi să’i povestesc toate durerile lui Carol, toată grozava tragedie, tot haosul în care se zbate şi din care nu vede nici o scăpare.

Să nu uitam, nici o clipă, iubiţii mei cetitori că situaţiunile familiilor regale nu sunt aşa de uşoare ca ale tuturor familiilor noastre. O veche tradiţie impune familiilor regale ca ele să nu se apere în contra atacurilor publice.

CAPITOLUL VII

Frumoasa Regină Maria este iubită până la idolatrie de către fiul ei Carol.

Anturajul Reginei însă îi înveninează sufletul şi mintea prin grozăviile ce i se povestesc despre fiul ei. Ea este atât de dreaptă şi de cinstită, încât o clipă nu poate concepe că cele ce i se povestesc despre fiul ei ar putea fi intrigi isvorâte din răutate sau din cine ştie ce interese meschine, aşa că ea le crede pe toate, le ia drept adevărate.

Regina Maria est împiedicată de a vedea adevărul, de a vedea ambele laturi ale situaţiei, iată pentru ce cred că trebuie să fie furioasă contra mea. Pentru regina Maria, probabil că nu sunt de cât o femee patimaşa care i’am atras copilul în pacate.

Pentru mama lui, ca şi pentru tot anturajul Reginei, eu nu sunt de cât femeea care a isbutit, graţie farmecelor ei, a-l ispiti pe Carol mai presus de puterile sale de împotrivire, distrugându’i prin tot felul de mijloace caracterul.

O! de s’ar şti cât îmi este de scumpă fercirea lui Carol de s’ar şti cu câta dragoste sincera îl înconjur şi cât mă straduesc sa’l fac să uite mâhnirile sale.

Am însă toată credinţa că va veni ceva sfânt pentru Carol şi atunci când m’am hotarit sa’l urmez la Milano, Dumnezeu îmi este martor, ca nu am facut’o de cât cu curata intenţiune de a’l îngriji, de a nu’l lasa în astfel de momente făra sprijinul meu, fara dragostea mea.

CAPITOLUL VIII

La Milano am tras la acelaş hotel. Carol era vesel şi foarte mulţumit că l’am urmat. O vreme, am stat ascunsă în cameră. Nu m’am aratat nicaeri pe stradă.

Carol ieşia din când în când, însă întotdeauna se reîntorcea enervat, furios. La fiecare pas se întâlnia cu tot felul de emisari români cari, prin tot felul de planuri, îl supărau şi îl jigneau.

Viaţa la Milano, ni-a fost un adevărat iad. Eram spionaţi la fiecare pas, şi asta ne făcea viaţa atât de plicticoasă, încât hotărâram să plecăm din Milano spre Veneţia.

Nenorocirile ce se abăteau din zi în zi mai mult asupra noastră, făcu ca dragostea noastră să creasca. Ne simţiam aşa de legaţi unul de altul, încât fericirea noastră nu mai cunoştea margini.

Treceam prin momente când ne credeam absolut singuri, într’o lume plină de fericire de pericole fantastice.

Este foarte adevărat că m’am ţinut strâns legată de el, dar oare care femee ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubeşte un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul? Cu cât trecea timpul, dragostea noastră devenea şi ea mai mare, aşa că încetul cu încetul, am luat ferma hotărâre de a nu’l mai părăsi niciodată.

Dar raţională cum sunt, şi socotind că Dragostea mare ce’i port lui Carol, va trebui să mă hotărască şi la sacrificii, mi-am zis: Pentru fericire lui şi a ţărei sale, care este şi ţara mea, nu va trebui să stau între el şi ţară, dacă aceasta va dori înapoierea sa, sau dacă datoria sa faţă de copilul lui il va rechema în ţară.

Deşi Prinţul Carol n’a avut fericirea să petreacă mai mult timp la un loc cu fiul său Mihai, totuşi el îl iubeşte mult şi este, cu adevărat mândru de el.

Dacă Carol a stat mai departe de fiul său, actualul Rege Mihai, asta se datoreşte faptului ca între el şi soţia sa Elena existau mari nepotriviri. Să nu se uite că, căsătoria lor a fost o căsătorie de stat, pe câtă vreme unirea lui Carol cu mine este bazată pe dragoste, pe fericîre.

CAPITOLUL IX

Ori unde am cutreerat în iarna anului 1926 n’am putut găsi liniştea după care umblam. Ziarele anuntau sosirea noastră şi făceau fel de fel de comentarii pline de fantezie. Singurul loc unde am putut gusta fericirea, în linişte a fost la Veneţia, supranumită si paradisul amorezaţilor.

De foarte multe ori când nu mai avea cine să ne spioneze, făceam lungi primblări, pe canalurile mărginaşe, în frumoase gondole.

Privind luna pe cer, legănaţi de barcă, ne plimbam ore intregi, fără nici o ţintă. In noaptea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simţiam cu adevărat fericiţi.

Câte odata Prinţul cădea pe gânduri şi cu vocea îndurerata îmi Spunea: «Sunt ţapul ispăşitor. Mă vor socoti ca pe un las, ca pe un dezertor. Mă vor compatimi ca pe unul care cutreeră lumea fară familie, fără patrie».

Atunci îl mângâiam intotdeauna zicându’i: «Te poţi inapoia. Nu se poate să îndrepţi singur lucrurile, ele se vor îndrepta dela sine. Nu’ţi face sânge rau, căci oricând te vei putea reîntoarce, dacă vei socoti că este bine sa te reîntorci».

Nu’mi răspundea nimic. Se gândia însă într’una la suferinţele mamei sale, şi’l durea mult faptul că nu poate alina cu nimic suferinţele iubitei sale mame.

După câtva timp de şedere în Veneţia, am plecat împreună la Nisa, Monte-Carlo şi Cannes. Peste tot locul am încercat să ne perdem, să ne amestecam în lumea de petreceri şi jocuri, pe la cazinouri, plaje, cafenele.

Dar peste tot am întâlnit ochi iscoditori şi limbi clevetitoare, pline de venin.

Ardeam de dorinţa de a ne izola, să fim departe de toată omenirea, să nu vedem pe nimeni şi să nu fim văzuţi de nimeni. Dorinţă legitimă de altfel, la doui inşi ce se iubesc cu adevărat.

Unul din prieteni mi-a spus odată că suntem în luna noastră de miere. M’am gândit cu amărăciune la câte am avut de îndurat tocmai în acest timp. Totuşi, aveam şi o mare fericire. Ştiam că ne iubim şi că această iubire, nimeni nu ni-o poate lua.

Intr’una din zile Prinţul îmi propuse să plecăm la Biaritz. Am mulţumit lui Dumnezeu, pentru această bună idee a Prinţului. Intr’adevăr, la Biaritz ne-am amestecat în lumea de francezi, spanioli, greci, italieni, americani etc. şi unde ne-am putut petrece, cu adevărat în fericire, timpul cât am stat aci.

Locuiam la Palace Hotel şi petreceam zile întregi pe marginile mărei. Tot aci am căpătat şi minunatii noştri câni, pe care îi avem şi acum la Neuilly.

La Biaritz am rămas până când ne-au gonit căldurile. Ne-am reîntors la Paris, unde am hotărât să ne instalam într’o casă modestă, departe de sgomot, spre a aştepta în linişte, desfăşurarea evenimentelor.

Dupa câteva zile dela sosirea noastră în Paris, am gasit şi ne-am instalat în villa în care stăm și acum.

Am avut nevoe de mult curaj spre a ne putea arata in lume ca o pereche de amorezaţi, caci, fara îndoială că vom fi priviţi ca o pereche ce pacatuieşte împotriva convenţiunilor sociale.

Nici nu ne-am instalat bine şi o adevarata furtuna s’a ridicat în potriva noastra.

Din Bucuresti curgeau într’una mustrari din ce în ce mai aspre.

Poate ca lucrurile s’ar fi petrecut cu totul altfel, dacă Carol n’ar fi fost aşa de mult lipsit de tact. El nu a înţeles nici odata sa faca uz de cuvinte ticluite cu dibacie. I s’ar parea ca ar comite o necinste, şi cu asa ceva nu se poate împăca. Toata viaţa a avut să sufere neplaceri din cauza firei sale cinstite, care nu’i permite nici odata să afirme ceva care sa fie contra conştiinţei sale, contra adevarului.

Nesfârsitele mustrari ce zilnic soseau din Bucureşti, au avut asupra sa un efect cu totul contrariu celui ce se urmaria. L’au întărit în dragostea catre mine şi luat de mânie a renunţat la tron.

Cei care aveau interese sa’l scoată pe Carol din linia succesorilor la tron au procedat în aşa fel în câtau facut tot posibilul spre a rupe legăturile dintre el şi familia sa.

Carol a primit ordine să se reîntoarcă de urgenţa în ţara, spre a semna abdicarea sa. El a refuzat categoric. Au sosit la Paris trimişii guvernului, cari au cerut Prinţului să semneze abdicarea, care va fi ţinuta secret faţă de popor timp de câteva luni şi dacă între timp se va rasgândi, actul de abdicare sa fie distrus iar el sa’şi reia locul.

Carol a semnat abdicarea, însa convenţiunea a fost calcata în picioare. Actul a fost imediat făcut cunoscut ţărei.

CAPITOLUL X

Din ziua când actul de abdicare a fost semnat am fost oarecum lasaţi în pace.

Duşmanii lui Carol, din moment ce au fost în posesiunea actului sau de abdicare, nu mai căutau decât sa’l scoată din ce în ce într’o lumina mai nefavorabilă lui. Pretutindeni spuneau ca este nepăsător faţă de interesele ţărei sale, că este vicios şi desfrânat.

Prin rândurile acestea încerc să spun lumei întregi adevarul. Doresc să arăt câtă, rautate, cât neadavăr răspândesc în jurul nostru cei ce ne urmaresc cu duşmănia lor, şi mulţumită căror duşmani toţi cei ce trec prin faţa casei noastre, privesc cu curiozitate înlăuntru. Toţi cred că în casa noastră, noi perechea veselă, ne distram într’o atmosferă senzuală, care ne-a dus la o dragoste nepermisă. Trecătorii prin faţa villei noastre îşi închipuesc că aceste ziduri ascund pe o femee rea, pe o desfrânată care a izbutit să pună mâna şi să ţină în ghiarele sale, pe un Prinţ de viţă domnească, făcând din el o victimă a dragostei sale.

Cât este departe adevărul de toate aceste presupuneri.

In modesta noastră villă, ducem o viaţă lipsită cu totul de veselie. Trăim la fel ca miile de perechi tinere.

In momentele când disperarea caută să se decoboare în sufletele noastre, facem tot posibilul s’o aluugăm. In astfel de momente, râdem, glumim, căutăm astfel să îndepărtăm durerea, revenim iar perechea serioasă.

Dispunem în total de trei servitori. Cameristul, care este în acelaşi timp şi șofer, soţia sa care ne serveşte drept cameristă şi bucătăreasă.

Bucătăreasa am adus’o din România. Ne plac mult bucatele româneşti.

Când ne-am mutat în vila în care locuim azi, nu ne-am putut găsi oameni de serviciu. Timp de câteva saptamâni am fost siliţi să ne facem singuri gospodaria.

De altfel nu mi-a fost prea greu, deoarece mama mea ma deprinsese cu gospodaria.

Plina de dragoste pentru casa care adapostia amorul nostru, faceam cu plăcere toate treburile casei. Maturam, ştergeam praful, gatiam, puneam masa, spalam vasele. Este drept ca şi prinţul mă ajuta cu multă voe buna, dându’şi contribuţia lui de munca. Râdeam cu poftă vâzându’l cu câta îndemânare facea patuturile, orânduia prin casa şi chiar când ştergea tacâmurile. Se întâmplă câte odată că lovia vre’un vas sau un obiect, care căzând se spârgea. Atunci râdeam şi eram mândra de el, mândra ca ori ce femee care vede ca barbatul îi vine în ajutor.

Imi faceam singura târguelile. Carnea, fructele, legumele etc. mi le cumparam singurâ, la fel ca soţiile micilor funcţionari, Şl aceasta nu ma indispunea de loc, ba din contra, îmi procura placere.

As târgui şi azi toate cele necesare gospodăriei mele, dar nu o mai pot face, fiind prea cu multă insistenţă urmărită la fiecare pas.

Ce dulce îţi pare viaţa, atunci când iubeşti şi eşti iubita!… Nimic nu ţi s’ar părea prea greu pentru gospodăria care ascunde în intimitatea ei atâta dragoste, câtă ascunde căsnicia noastră.

Nici eu nici Carol nu avem deprinderea risipei.

El adoră două sporturi: auto şi sborul care, drept este, sunt cam costisitoare.

In afară de aceste două sporturi, care’i sunt foarte dragi, cred că am putea duce în America, o viaţă fericită cu dosprezece mii dolari aur.

CAPITOLUL XI

Pentru villa pe care o ocupăm în Neuilly, plătim o chirie anuală de opt sute mii franci.

Este o casă simplă şi era parţial mobilata când am ocupat’o noi. Restul am mai complectat noi cu carţi, tablouri, bibelouri, diverse lucruri din vechiul meu menaj, un piano mare etc. Am mai brodat un şal mare cu motive româneşti, şal pe care l’am aşezat deasupra pianului iar pe el diferite fotografii ale Reginei Maria, a Regelui Ferdinand, a Regelui Mihai, a Prinţului Nicolae, etc.

Mai avem în odaia de dormit duoi canari, cari ne înveselesc cu cântecele lor.

Vila noastră se află situată în fundul unei curţi depe Bulevardul Binneau. Despărţirea dintre trotuar şi grădină este făcută printr’un zid de piatră. Villa se compune dintr’un salon, o bibliotecă şi o sufragerie, toate la parter. La etaj avem un apartament compus din şapte camere. In spatele villei avem bucătăria şi alte dependinţe.

Veniturile lui Carol se compun din produsul imobilelor, a castelelor şi moşiilor sale, pe cari le’a moştenit de la unchiul si tatăl său. Aceste venituri i se trimit lunar din Bucureşti.

Ne culcăm de regulă foarte târziu, aşa că ne sculăm nu tocmai de dimineaţă. Dejunul îl luăm în camera mea şi se compune din cafea cu lapte, cozonac şi fursecuri. După dejun urmează toaleta după care primim vizitatorii sau facem câte o plimbare călare la «Bois de Boulogne».

In vara trecută obişnuiam să jucăm tenis. Anul acesta însă, lipsindu-ne energia necesară, nu mai facem acest sport.

La instalarea noastră la Paris primiam vizite foarte putine. De un timp încoace însă, vizitele s’au înmulţit. Primim cu multă plăcere oaspeţii, printre care se afla mulţi aviatori români, prieteni personali ai lui Carol. Ades primim oaspeţi şi la masa. Bine înţeles din numărul restrâns de prieteni cari nu ne vin în casa spre a ne critica apoi spre a ne spiona. Printre aceşti buni prieteni, cari ne iubesc cu adevărat, se află un foarte cunoscut scriitor francez, un deputat al Parlamentului francez şi cunoscuta artista româncă Elvira Popescu.

Seara ne distram jucând cărţi. De regula jucam bridge până târziu noaptea. In discuţiunile noastre nu amestecam niciodată politica. De când Carol a fost îndepărtat de familia sa, nu poate suferi discuţiunile politice.

Cei ce nu’l cunosc şi’l cred pe Carol rece, sfidator şi încăpaţinat, ar trebui să’l vada serile, în casa lui ce fericit se simte. Ar trebui sa’l vada cât de primitor este, cit îşi iubeşte demult prietenii şi cum cauta, prin toate mijloacele, să nu’i supere cu grijile ce’l obsedează.

Ceeace cu adevarat îi lipseştelui Carol este mama sa iubita. Uneori ma vad silita sa’l tratez ca pe un copil. In astfel de momente mă cred într-adevar mama sa şi încerc să indrept gândul spre lucruri cari să nu-l îndurereze. Este bun şi ascultător. Nu mi se impotriveste, îşi schimbă gândurile, îşi descreţeşte fruntea şi începe să zambeasca.

Aceste încercări ale mele de a’l distrage de la tot ce l’ar putea mâhni, încercări întotdeauna isbutite, au dat naştere născocirilor despre înfluenţa mea nefasta asupra sa. Nu este oare ceva firesc ca o femee, care este devotată cu trup şi suflet unui bărbat, să caute a’l distra de la tot ce l’ar putea îndurera?

CAPITOLUL XII

Dar de clevetirile veninoase nu mă plâng şi nu mă surprind. De la începutul legaturilor noastre am avut certitudinea că oprobiul public mă va urmări. Dar sunt gata la ori ce sacrificii, sunt gata sa înfrunt pe adversarii mei, ori cine ar fi ei.

Nu văd înainte-mi de cât un singur lucru: marea fericire de a fi la un loc cu Carol, pe care’l iubesc și’l ador mai presus de cât puterile ori carei femei. Ori câte suferinţi am îndurat şi mai am de îndurat, toate îmi sunt, din belşug rasplatite prin fericirea ce o am de a fi la un loc cu un gentleman ca Carol, care e cum este un om al culturei, un om care are in principiile sale deviza «fidelitate şi îndrăzneală».

Carol are preferinţă pentru lectura ştiinţifică. Imi aduc aminte de o seară care a urmat unei zile de grele încercări. Stă într’una din odaile de la etaj, abătut şi plin de descurajare. La un moment dat ochii sai obosiţi dă de un pachet. Se ridică, desface coletul şi toată faţa i se însenineaza. Coletul continea două volume ale unui aviator francez şi care tratau despre mecanica, pilotajul şi construcţia aeroplanelor. Carol, uitând toate necazurile, neluând în seamă oboseala, ceti până spre dimineaţa. Când dă peste un volum care îl interesează este complect nepăsător faţă de tot ce’l inconjoara. El citeşte mult şi în special în limba engleza, pe care o cunoaşte desăvârşit de bine.

Nu ştiu de ce dar, când Carol vorbeşte englezeşte, mi se pare că pronunţă mai frumos de cât toţi englezii din lume.

Mie imi place literatura română şi franceză. Prefer însă intotdeauna literatura ţărei mele, pe care o urmăresc cu pasiune. In casă vorbim de regulă limba franceză. Câte odata, stă cu mine ore întregi, spre a mă învăţa limba engleza. Am prins ceva din această limbă, însă nu prea mult.

CAPITOLUL XIII

Sunt nepăsătoare faţă de toate ce se spun despre mine. Ştiu că se colportează asupra persoanei mele tot felul de grozavii. Este şi natural ca o femee care nu este urâtă, sa aiba prieteni şi sa’i placă desfatarea.

Cu toate că aceste mici nimicuri nu au jucat un rol prea mare în viaţa mea.

Dovada cea mai buna este ca duc azi viaţa asta închisa, deşi mi-a placut mult sa fiu admirată şi să apar bine îmbracată.

Pe când mă. aflam în Baritz, am obţinut un premiu, ca fiind femeea cea mai bine îmbrăcată. Haina premiată a fost croîtă după un model propriu, cu un splendid cordon pe care’l primisem de la Carol.

Prinţului, care are un ochîu foarte atent asupra formelor graţioase, nu’i plac însă toaletele batătoare la ochi…

Carol are o statură dreaptă, este blond, ochii albaştri, ca ai mamei sale, poarta mustaţa tunsă şi cu toate că este destul de prezentabil, totuşi nu s’ar putea spune despre el că este extrem de elegant. Când se îmbracă în uniforma sau în costum de seara se poate spune ca este elegant.

Viaţa noastră se scurge destul de monoton. Pot afirma că cel mai modest funcţionar cu iubita lui gustă mai mult din viaţa Parisului, decât gusta Prinţul şi cu mine. Distracţia noastră de predilecţie este cinematograful unde suntem mai puţin observaţi decât la teatru sau operă.

Atât mie cât şi lui Carol ne plac comediile. Artiştii noştrii preferaţi sunt Charlie Chaplin, Buster Keaton, Harold Lloyd, Douglas Fairbanks şi dulcea lui Mary Pickford.

Am refuzat, parandu-mi-se ceva îngrozitor să fiu privită ca un obiect de curiozitate, ca un număr oarecare de circ. Totuşi, aş avea mare dorinţă să apar într’un film, însă numai dăcă aş şti că am talent pentru asta.

După cât mi se spune, nu frumuseţea joacă rol pe ecran, căci sunt femei frumoase care par urâte şi viceversa. Socot acest lucru pentru mine, ca un noroc, în cazul când va fi să apar odată în vr-un film.

Regret mult faptul că’mi lipseşte dibăcia necesară în afaceri. Cred că fiecare copil trebue să fie deprins cu o meserie sau profesiune, aşa încât, la un moment dat, să’şi poată câştiga existenţa. Regret în special această nepricepere a mea, căci care alta mai mult decât mine, este ameninţată de nesiguranţă, de întuneric. Cine poate spune oare, dacă nu mi se apropie ziua când va trebui sa trăesc cu totul indepedentă. Mă gândesc cu groază la despărţirea de Carol şi totuşi această groaznică zi va trebui să vină. Numai gândul la această zi îmi provoacă durere, nefericire, dar trebue să fiu logică şi să prevăd totul. A-ţi vârî capul in ţărână şi a refuza să vezi realitatea, nu este o soluţiue.

CAPITOLUL XIV

Sunt momente când mă cred cea mai nefericita femee din lume. Sunt o alungată, sunt expatriată, sunt exilată din patria mea, din ţara pe care o iubesc.

Au trecut mai bine de duoi ani de zile de când nu mi-am văzut pe scumpii mei părinţi, cari au fost aşa de buni cu mine. Mă îngrijorează mult viitorul lor. Idealul meu este sa pot ajunge să fac ceva pentru ei. Dragii mei parinţî imbatranesc şi sunt în aşteptarea ajutorului meu. Atât tatal cât şi mama mea au avut dorinţa să vină să mă vada. N’au putut’o face, căci li s’a refuzat pasapoartele. Aveau teamă să nu comploteze aici pentru reîntoarcerea lui Carol. Pe de alta parte nici eu nu pot pleca la ei, să-i văd. Aş fi oprită la graniţă. Aşa că situaţia mea nu este tocmai placuta.

Sărmanii mei părinţii… Cine ştie dacă’mi va fi dat să vă mai vad? Tot ce am mai sfânt pe lume, toată fericirea mea este Carol. Dl, el, şi numai el, numai el. Imi va fi dat oare, ca într’o zi sa’l pierd şi pe dânsul?

Ar fi de prisos sa ma amăgesc. Aceasta trista eventualitate pentru mine, va trebui să vină. Va fi singura soluţionare a chestiunei noastre.

CAPITOLUL XV

Când am primit trista veste că tatăl lui, Regele Ferdinand al României, este grav bolnav şi că un desnodamânt fatal putea sa survinâ din în zi, Carol a fost cuprins de o mare durere. S’a rugat, a implorat să i se permită a veni la Bucureşti spre a îngenunchia la căpătâiul tatălui său, spre a-şi lua rămas bun dela el. Totul a fost în zadar. Nu i s-a permis să vină în ţară. Ba a fost chiar ameninţat că dacă totuşi va încerca să intre în ţară, va fi oprit la graniţâ. Plin de mâhnire, cuprins de o indescriptibilă durere, bietul meu Carol n-a putut face alta decât să se supună soartei, să se resemneze şi să participe la slujba oficiată în Capela Românească din Paris.

Carol era socotit ca exilat, trăind în străinătate cu o femee perversa, care l’a răpit şi-l ţine strâns în ghiarele sale. Nimeni nu s’a gândit că iubesc pe Carol, că sunt capabilă să mă sacrific complect, pentru a asigura fericirea lui.

Afirm în toată sinceritatea că, cu preţul distrugerei întregi mele fericiri, sunt dispusă să mă dau în lături, spre a’i lăsa libertatea să se intoarca la soţia sa, Prinţesa Elena, dacă i s’ar putea deschide drumul pentru aceasta.

sa nu se uite însă că acest lucru nu este nici decum simplu. Să nu se piardă. din vedere intrigile tesute, intrigi care au cuprins întreaga familie regala. S’a mers atât de departe încât s’a facut a se crede ca chiar mama sa, Regina Maria, ar conspira cu gândul să ajungă imparateasa Balcanilor.

Chiar şi soţia lui, Prinţesa Elena, a fost prinsă in pânza ţesută de intrigi. Scrisorile personale ale lui Carol îi sunt ascunse, se pun în cale toate piedicile spre a face imposibila înţelegerea lor.

Era o vreme când atât prinţesa cât şi Carol au căzut de acord asupra divorţului.

De comun acord au recunoscut mari nepotriviri în temperamentele lor şi s’au şi înţeles asupra unui aranjament mutual. In urmă însă, duşmanii lui Carol au facut astfel încât au convins pe Prinţesa Elena să refuze a-i da libertatea.

CAPITOLUL XVI

Am fost preveniţi de câtre prietenii noştri asupra unui plan diabolic, prin care se încerca să se influenţeze opinia publică în defavoarea lui Carol.

Tot felul de extravaganţe asupra lui şi a mea se colportau şi se colportează in ţară. Presa a fost şi ea indusa în eroare.

De când suntem instalaţi la Neuilly nu ne-am părăsit de loc villa şi totuşi s’a spus că ne-am mutat din loc în loc.

In timp ce Carol se află bolnav de gripă și eu stam şi’l îngrijiam, ziarele scriau ca Prinţul a sosit la Rappalo spre a se întâlni cu soţia şi copilul său.

Societăţile americane de filme mi-au făcut diferite oferte sa apar pe ecran. Nu sunt închipuită spre a crede că aceste oferte s-au adresat talentului meu sau frumuseţei mele. Nu calităţile mele i-au făcut să. mi se adreseze ci situaţia mea.

Intr’una din zile, ne aflam la un restaurant, împreuna cu doui prieteni. Inainte de a ne servi masa, unuia dintre prietenii cari ne însoţiau, I s’a făcut rău. A doua zi s’a svonit că prietenul nostru s’a îmbolnăvit în urma orgiilor facute.

Tot în scop de a-l compromite pe Carol duşmanii nu ţineau seamă de mijloacele ce le întrebuinţau. La Paris locueşte şi vărul meu, George Bogdan, din Iaşi. Cum este şi firesc, varul meu vine regulat la noi, unde este totdeauna primit cu placere.

Duşmanii noştrii au anunţat poliţia franceză și legaţiunea engleză că vărul meu se ocupa cu paşapoarte falşe, pentru a trece pe români în Canada. Imediat a fost arestat. Dar după mai puţin de 24 are a fost pus în libertate, cerându-i-se scuze. Complotul n’a reuşit, însă duşmanii noştri s’au folosit de cele publicate în ziare, spre a arăta poporului că Prinţul Carol duce o viaţă nevrednică de el, că este în contact cu excrocii etc.

Loviturile duşmanilor noştri în loc să-şi ajungă ţinta dorită, ci fac ca eu şi Carol să fim mai strâns legaţi unul de altul şi să găsim o caldă mângâiere în marea nostră iubire.

Mai multă lume mi-a spus că cel mai bun mijloc pentru desarmarea duşmanilor lui Carol, ar fi ca eu să’l părăsesc.

Dacă aş şti că plecarea mea dela dânsul ar fi soluţionarea chestiunei sale, bucuros aş face. Dar să-l părăsesc pe el, pentru care am o dragoste aşa de mare, şi situatia lui să rămână aceeaşi, iată ce n’aş înţelege niciodată să fac.

Din ce în ce judec mai serios, îmi dau seama că locul meu, cel puţin pentru un moment, este aci împreună cu el.

N’aş înţelege să fac sacrificiul de a mă despărţi de el, decăt dacă aş avea siguranţa că se poate reîntoarce în ţară. Dar altfel? Câte lucruri scandaloase nu s’ar poVesti pe seama mea.

Aş fi descrisă în culori şi mai negre. S’ar spune că am plecat de lângă Prinţ, pentru a face o altă captură.

Sau s’ar spune că am trecut în tabăra duşmanilor. S’ar spune că sunt o spioană. Aşa că, deşi lovită din toate părţile, nu înţeleg să-l las singur pe acela care are atâta nevoe de un suflet sincer ca al meu, de o dragoste sinceră ca a mea.

In momentele lui de oboseală, de descurajare, îl privesc în ochi, îi ghicesc starea, şi prin alintările mele îl fac să uite durerea.

Carol nu este o fire care să poată fi împins. Nu, el trebue să fie câştigat. Dar care alta l’ar putea cuceri mai bine decât mine? Il iubesc şi’i arăt toată grija şi gratitudinea mea. Cum aş putea fi oare altfel cu el, care este aşa de bun cu mine.

Mereu privirea mea se îndreaptă spre darurile sale. Bijuterii şi iar bijuterii. Briliante, inele, brăţări, colier de perle, brăţări de diamante şi safire, pendantlv, şi câte altele, toate dăruite cu multă voloşle şi cu adevărată dragoste.

Dragul meu Carol, de câte’ori îmi citeşte îngrijorarea în suflet; îmi pune întrebarea. Cine se va îngriji de tine, scumpa mea? Intrebare care ne stoarce lacrimi şi rămâne fără răspuns.

Obîşnuîam să. cânt. Acum însă nu mai am curajul şi nici dispoziţia.

CAPITOLUL XVII

Cu toată starea mea de suflet, caut să mă arăt totdeauna vesela, totdeauna bine dispusă.

Caut din toate puterile mele să iau lucrurile in mod filozofic. Oamenilor nu le plac feţele triste. Cei trişti sunt numiţi «pesimişti» şi în jurul acestora se face gol. Toţi îi ocolesc.

Când simt că întristarea mă cuprinde, citesc pe filozoful Emerson Gasesc în volumul lui un pasaj care spune: cEste uşor să trâeşti după părerile lumii; este uşor pentru cel mare să trăiască după voia lui; dar omul cu adevărat mare este acela care înconjurat de mulţime, cu desăvârşită pricepere ştie să-si păstreze independenţa singurătăţii

In acest pasaj găsesc multă mângâiere. Este foarte frumos scris şi foarte bine spus.

Aceste memorii ale mele sunt scrise fără dibăcie şi fără pretentiuni literare. Prin ele am urmărit să scot în evidenţă virtuţiile şi calităţile alese ale lui Carol. Am urmărit să spulber nenumăratele poveşti făurite în jurul nostru de o serie de duşmani, cari nu urmăresc alta decât deplina compromitere a Prinţului Carol.

Privitor la mine? Eu sunt Elena Lupescu, femeea al cărui trecut în tara sa este definitiv înmormântat.

Prezentul? Este cu străşnicie legat de soarta Prinţului exilat, de soarta nefericită a lui Carol.

Viitorul? Vail nu pot pătrunde în el. Eu sunt femeea cu părul roşu care-l iubeşte cu patimă pe Carol.

(Material apărut într-o broșură, în anul 1928, în traducerea lui Vicanu)