Nicolae Iorga – Iudaica

I

„Răspunsurile“ pe care le-au dat în „Curentul“ doi intelectuali evrei, dintre cari unul e cunoscutul doctor Filderman, nu pot rămînea fără ce se cuvine autorilor lor, căci mai ales cel din urmă a întrecut orice măsură în ce priveşte ce se poate spune, ca absurdităţi logice şi ca mojicii de formă, poporului românesc în ţara pe care el şi-a făcut-o, el şi-a apărat-o, el şi-a mărit-o şi el înţelege a şi-o şi stăpîni. Credinţa unora din alogeni şi din intruşi că acesta e singurul sat fără cîni din lume trebuie zdrobită, şi nu cu spargeri de geamuri şi de capete, care n’au dus la nimic, ci cu înfruntarea hotărîtă a unor asemenea obrăznicii.

Deci, într’o serie de articole, acela care a scris despre trecutul Evreilor în România un întreg studiu în Memoriile Academiei Române, deci pe basa unor mărturisiri istorice care nu se pot răspinge – cărticică uitată în ţara în care nu se ceteşte mai nimic de temeiu – va arăta prin ce grosolane mijloace de falsificaţie se încearcă a face din România, nu ţara care a primit străini pentru a i se arăta recunoştinţă, ci un fel de vag teritoriu cu indigeni, în parte proşti, în parte conrupţi, în care se poate colonisa.

Căci de aceasta e vorba; de o colosinare.

Ea trebuie demascată de cine ştie.

Ea trebuie împiedecată de cine poate.

Cu aceste afirmări începem, şi cu aceste afirmări vom isprăvi.

II

Argumentul hotăritor al celor doi polemişti evrei cari întrebuinţează o chestie a Palestinei, ce nu ne priveşte, este că elemcnul evreiesc de la noi, care a luat complect în stăpînire toate oraşele, orăşelele şi tîrgurile Moldovei, precum o făcuse, supt altă stăpânire, în acelea ale Bucovinei’şi Basarabiei, şi care continuă după un sistem asupra căruia mă voiu opri, sistem adus la îndeplinire metodic, de şi în tăcere, e că nu poate fi în Romînia vre-o chestiune evreiască, şi, am adăugi, nici o altă chestiune a străinilor atîta vreme cît n’avem destui locuitori pe chilometrul pătrat.

Va să zică o ţară e o colecţie de chilometri pătrati. Aceşti chilometri pătraţi se cer a fi locuiţi într’o anume proporţie: neapărat atitia oameni! Aceşti oameni pot fi de oriunde, ei pot fi de orice fel, ei se pot purta oricum: pot sărăci pe conlocuitorii mai vechi, îi pot imbolnăvi şi distruge, ii pot mîna la moarte prin inceata înfometare. Orice e permis nu mai să nu fie lucrul intolerabil: deficitul în chilometri.

Indată ce acesta se constată, trebuie luate măsuri.

Colonisatorii, să vie, să iea în stăpînire ţara, să-i impuie un alt caracter, să-i desfiinţeze raţiunea de a fi, care a fost pănă atunci naţională. Totul e doar o problemă demografică.

Astfel de argumente condamnă pe aceia cari le presintă şi, chiar pe aceia în numele cărora sînt presintate.

Dar această chestie mai are încă o lature.

III

Chilometrii cari trebuie umpluţi nu pot primi populaţia, să zicem: de umplutură, în aceiaşi proporţie oriunde.

O ţară cuprinde sate şi aşezări urbane.

In cele d’intăiu, care sint la noi cele mai întinse, acolo e acel deficit de care vorbeşte d. Fildermann. Şi, în sate, unde e munca grea, istovitoare, elementul evreiesc nu se bagă. Nu voiu uita niciodată despreţul cu care, în tinereţea mea, îmi vorbia la Cotnari birjarul evreu de muncitorul ţeran care-şi rupe oasele pe cîmp. Acolo, la ţară Evreii au intrat numai in două însuşiri: cîrciumari otrăvitori, cari aşteaptă şi la bariera oraşelor, şi mari arendaşi, secînd, în vederea cîştigului, care singur îi preocupă, şi vlaga ţarinei şi puterea însăşi a omului.

Să nu mi se aducă înainte casul Palestinei cu agricultorii evrei. Acolo, neavînd posibilitatea de a fi la oraşe elementul parasitar, căci acolo sînt tot de ai lor, şi negăsind pe cîmp oameni deprinşi a răbda, e firesc să îndeplinească, şi în chiar folosul lor, funcţiuni pe care nu le pot pune în spinarea altora.

Deci încheierea nu poate fi decît aceasta: colonisarea evreiască, pe care o conduce un întreg program de expansiune în anume regiuni ale Europei, între care e şi a noastră, nu se îndreaptă spre orice chilometri cu vacanţă, ci caută anume grupări.

Vom aminti în ce proporţie intolerabilă aceasta s’a făcut şi continuă a se face.

IV

Acesta e primul argument. I-am văzut valoarea: e pe atîta de absurd şi de ridicul, pe cît e de îndrăzneţ. Cu mai mulţi sau mai puţini locuitori pe chilometru, o societate, o ţară, un Stat e produsul istoric şi organic al unei desvoltări omeneşti de caracter naţional, care poate fi atacată, învinsă, distrusă prin luptă, dar căreia nu i se poate cere să părăsească tot ce are, să renunţe la tot ce e în stare, pentru ca pământul ce locuieşte să aibă atîtea vietăţi cu cap de om pe întinderea unui chilometru pătrat.

Cum am văzut, a unui chilometru pătrat la ţară.

Pe cînd ce ne interesează e cîţi oameni, de altă rasă, de altă religie, cu neputinţă de a fi transformaţi sau măcar conduşi, se află aiurea: în cuprinsul aşezărilor urbane.

Acolo, mai e o lipsă de chilometru, azi? Şi, dacă mi se va spune că odată era – şi vom veni mine la acest argument, – vom dovedi că era o societate complectă, cu toate clasele sale, perfect capabilă de a-şi îndeplini prin sine toate rosturile.

Îngrămădirea de ghetto din tot ce este mai sus de un anume paralel pe care nu l-a trecut încă invasia, îmbîcsirea ca în China cu elemente de _miserie – şi barbarie, care n’au a face cu Evreul civilisat din Apus, – n’au a face, adesea, nici ca rasă, aceasta pentru gînditorii cu chilometri, ar putea impune altă soluţie: descongestionarea şi, cum ea nu se poate face la ţară, emigrarea de bună voie, condusă de şefii înşişi ai naţiunii.

V

Apărătorii nedibaci şi fără bună credinţă ai unei cause pe care o doservesc – fiindcă nu pot fi antisemiţi mai activi decît aceşti domni doctori, cari vorbesc în numele unei populaţii care întrece cu mult un milion – nu se mulţămesc însă cu argumentul chilometric. Mai au unul, de aceiaşi putere.

Ei explică presenţa acestei populaţii evreieşti, aşa de covîrşitoare în centrele urbane ale întregii părţi de Nord a ţării, prin aceia că, fiind un loc gol, oricine-l putea ocupa şi deci Evreii s’au folosit de acest drept.

Un „loc gol“? Ramuri întregi de activitate în care n’ar fi existat elementul românesc?

Cîtă necunoştinţă a lucrurilor şi cîtă incapamtate de a judeca situaţiile se cuprinde în această insolentă îndreptăţire a unei cuceriri

Nimeni nu va putea pretinde că Ştefan-cel-Mare, intorcîndu-se de la o biruinţă, la care ar fi colaborat şi soldaţii evrei ai vremii sale, ar fi fost primit de rabin şi de toată comunitatea cetăţii sale de Scaun, cu sulurle sacre în mini. Evreii s’au aşezat, cum se va vedea, în pîlcuri răzleţe abia în secolul al XVIII-lea şi în masă numai în al XIX-lea. Şi, dacă aşa este, atunci cine făcea comerţul, cine exercita meşteşugurile timp de secole întregi într’o societate care-şi avea acum oraşele?

Dar ajunge să se amintească numele străzilor care pomenesc, şi în Bucureşti, breslele romîneşti dispărute – de la Şelari la Zlătari -, pentru a-şi da samă că locurile erau ocupate. Ajunge să se privească solidele biserici din Botoşani, din Iaşi, din acest Bucureşti care se datoresc evlaviei acestor bresle. Ajunge să se cetească sfîşietoarea plingere a blănarilor din Botoşani, cari pe la 1850 arată prin ce mijloace au fost distruşi de Evreimea năvălitoare.

Poate fi deci o mai mare lipsă de ruşine decit aceia prin care usurpatorul pretinde că nu exista acela pe care, pe căi necinstie, l-a învăluit metodic, l-a strîns ca în muşchi de şarpe, pentru a-i suge pe încetul viaţa

VI

Ceia ce e mai intolerabil însă decît toate aceste neadevăruri, întortocheri şi prostii presintate în coloanele unui mare ziar de intelectualitate romînească, dovedind încă odată înţelepciunea zicalei că „şarpele, cînd il doare capul, iese la drum“, e insulta de incapacitate, de profundă decădere, de înceată agonie naţională adusă întregii societăţii romîneşti.

Da, aceasta o face cavalerul Fildermann, crezînd că sîntem aşa de lipsiţi de orice demnitate naţională încît să-i înghiţim grosolanele insulte.

In discuţiile dintre noi, avem dreptul, ca orice altă naţie, să descoperim şi să semnalăm relele sociale şi morale care se pot îndrepta, şi o facem anume pentru a provoca această îndreptare. Oricine se întîmplă trăi între noi fără să aibă drepturile naţiei creatoare şi apărătoare are datoria de a ajuta la opera de însănătoşire. Dar a culege toate aceste constatări, a-ţi face din ele un dosar, a-l păstra cu îngrijire, comunicându-l poate şi în străinătatea duşmană, a-l arunca în obrazul cui te găzduieşte şi-ţi îngăduie a-ţi cîştiga viaţa mai larg decit înşişi oamenii ţării, e un act miserabil.

D. Fildermann o face ca să dovedească lipsa de orice iniţiativă şi pricepere, mai ales în meşteşuguri şi negoţ, a poporului românesc.

Aşa să fie? Oare întreaga moştenire a unor meşteri aşa de fini, încît şi azi, pănă în Paris, cizmarul romîn e neîntrecut şi orice casă ţerănească arată priceperea Săteanului neiniţiat de nimeni în toate domeniile industriei şi artei, să se fi risipit în vînt?

Dar să poftească doctorul nostru într’o localitate românească fără Evrei, la Vălenii-de-Munte, de pildă, şi va vedea pănă astăzi cum o grupare a noastră poate trăi în toate ramurile ei fără să se constate o singură lipsă. Şi aceasta în totala lipsă de interes, pănă în timpul din urmă, şi în ciuda legilor care se votează, din partea Statului politicianist şi biurocratisat.

Românul poate face orice şi concura pe oricine, cu o singură condiţie: să fie ajutat de ţara lui şi să n’aibă în faţă ceia ce represintă de fapt Evreimea la noi: un Stat economic complect, împlîntat în mijlocul organelor de viaţă ale unei societăţi istorice stupid ospitaliere.

Trei articole vor arăta cele trei fase ale acestei operaţii de înceată distrugere, care, cu orice mijloace ale conştiinţii naţionale lucrînd în margenile legii, trebue împiedecată.

VII

Cei d’intîiu Evrei veniţi la noi în epoca zisă a Fanarioţilor nu represintau un organism solidar venit ca să pătrundă şi să ocupe.

Strînşi necontenit de mari nevoi financiare din causa organisaţiei parasitare a Imperiului Otoman, Domnii din această vreme căutau să-şi cîştige prin orice mijloace sumele, incalculabile, de care aveau nevoie că să-şi asigure Domnia şi viaţa. Şi, cum veniturile unei ţări care n’avea încă ideia cheltuielilor de utilitate publică erau închinate tributului, dărilor către Turci, Cămara domnească, hrănită din venituri speciale, cum erau ocnele, îşi doria şi alte izvoare de întreţinere.

Intre acestea erau străinii cari încheiau o învoială deosebită cu cămăraşul, îndatorindu-se a plăti o sumă globală pe care trebuiau pe urmă s’o culeagă, prin organe proprii, între membri acestei mici comunităţi de ruptaşi, de hrisovuliţi.

Ce erau Evreii în Moldova pe la 1750 – de cei din ţara vecină nu face a se vorbi, fiind foarte puţini, şi nu Galiţieni, cea mai puţin simpatică speţă dintre toţi parasiţii cunoscuţi, ci foşti supuşi turci, veniţi din Spania şi vorbind curat o limbă latină – se vede din amănunţita condică a lui Constantin-Vodă Mavrocordat. Nu totdeauna oameni de treabă, aceşti desrădăcinaţi, veniţi din Polonia, care exista încă, mîncată de dînşii, dar erau specialişti în anumite îndeletniciri care puteau fi folositoare.

Fără nicio legătură cu ţara, dispuşi, une ori, să treacă şi la legea creştină, ei nu represintau nici o adevărată indeminare şi, pe departe, nici o primejdie pentru un Stat naţional ale cărui datine n’au cutezat niciodată să le atingă acei Fanarioţi pe cari mediul românesc ajungea, adese ori, să-i transforme.

Astfel de intruşi, sprijiniţi pe un contract, nu pot crea niciun drept pentru urmaşii lor.

Dar cei mai mulţi dintre Evreii de azi n’au nimic a face cu dînşii, şi dovada e uşoară de adus.

Ei se chemau cu numele lor şi cu acela al părintelui: Iacob sin Moise. Dar Evreimea de astăzi are nume, poetice sau ridicule, nemţeşti: de la, să zicem: Fildermann, Rosenbusch, Lustgarten, la denumiri caricaturale şi grotesci.

Iar aceste nume nu l’e-am dat noi, fireşte, ci Austria fiscală a lui Iosef al Il-lea, acum un secol şi ceva.

VIII

Multimea, revărsată deodată, de pe la 1780 înnainte, asupra Bucovinei, devenită austriacă, asupra Basarabiei, care, cînd au luat-o Ruşii, n’avea de loc îngrozitoarele cuiburi de ploşniţărie, fără garduri, fără străzi, fără livezi, fără grădini, fără gospodării vrednice de acest nume, cum se văd astăzi în tîrgurile nenorocite de acolo, e un dar al Austriei Iosefine, care nu-i preţuia acasă, dar îi hărăzia bucuros oricărui vecin.

O decadentă fanariotă, fără niciun adevărat interes pentru ţară, venind după „filosofii“ binefăcători cu cari s’a început regimul, privia indiferentă la schimbarea, în oraşe, a caracterului unei lumi pe care venise numai s’o exploateze.

S’au citat şi acuma în urmă statistici ca aceia din 1803, publicată în Unicariul, care arăta ce redus era, acum să fie vre-o sută de ani, numărul şi rolul Evreilor din Moldova, din Moldova singură, căci, încă odată, de un rost al Evreilor în oraşele principatului muntean pănă departe în secolul XIX-lea nu poate fi vorba.

Nouii veniti n’au adus niciun meşteşug care să represinte o creatiune şi o tradiţie a lor; ei nu făceau decît să copie grosolan şi stîngaciu, ceia ce învăţaseră de la elemenul creştin corespunzător din acel roiu galiţian, care nu însemna măcar o întindere firească a rasei semite, căci cei mai multi dintre dînşii nu sînt decît urmaşi Cazarilor turanici trecuţi în adîncul ev mediu la iudaism. Fără capitaluri, ei n’au putut adăugi nimic la un vechiu şi mare Comerţ, care a dat în relaţiile cu Polonia pe un Ursachi sau pe un Balaban.

În domeniul micii industrii ei erau cîrpaci, căci niciun nume de industriaş artistic nu s’a păstrat în desvoltarea meşteşugurilor. Iar, în domeniul comerţului, ei au fost numai mijlocitorul, fără folos, ci, din potrivă, stricător, care s’a intercalat între naivitatea ţeranului venit să-şi ofere produsele alimentare ale gospodăriei sale, şi între boierimea care, ne mai stînd la ţară, ca pe vremuri, ci încunjurînd pe Domnul împărţitor de funcţii, nu mergea cu banul ei direct la producător.

Aceasta înseamnă însă: pentru industrie: plagiat, pentru comerţ: parasitism.

IX

Secolul al XIX-lea înseamnă altceva decît strecurarea individuală de la început şi decît o revărsare plebee de elemente care-şi caută în micile ocupaţii şi în preocupaţii de la bariere o pîne mai bună decît a elementelor muncitoare din a căror vlagă se tine.

De pe la 1820 avem a face, pentru un secol deci şi nu mai mult, cu o operă de organisare şi de cucerire.

Simţindu-se mulţi, avind sprijinul unor elemente administrative, ele înseşi parasite şi exploatînd pe parasitul care la rîndul său storcea pe ţăran, aceşti oameni şi-au dat sama de rolul pe care-l pot juca.

Nu se poate admite în acea vreme influenţa vreunei asociaţii evreieşti universale, ca acelea, aşa de puternice, – care s’au format pe urmă, influenţînd şi adesea încurcînd – şi la noi, – în Franţa, şi în Anglia. Nu, cu nesfîrşit mai mult efect au lucrat asociaţiile instinctive, care vin din înseşi condiţiile de viaţă, de îndepărtate origini istorice, ale răspîndirii evreieşti.

Nu s’a plecat de la ideia naţională care insufleţeşte – şi obrăzniceşte – pe Fildermannii de astăzi. Ea a venit mai tîrziu numai, la capătul unei întregi evoluţii. Ci aceia ce a determinat, ca să zic aşa, intr’o vreme de „fronturi“, frontul iudaic a fost osebirea religioasă, peste care nu se putea trece. Rolul pe care-l joacă o astfel de „înşănţuire“ il vedem şi ia Armeni, atit de folositori auxiliari ai vechii noastre vieţi istorice, cari nu s’au iperdut între noi, de şi conlocuirea e anterioară, pentru unii, organisării înseşi a Statului moldovenesc, pentru că ei merg la altă biserică.

S’a ajuns astfel la o solidaritate desăvârşită, între orice Evreu din orice rost, faţă de alt Evreu, cu excluderea altor relaţii cu localnicii decît aceia dintre exploatator şi exploatat. Nicio tovărăşie n’a fost admisă decît aceia pentru un act de corupţie. Evreul pregătit pe alt Evreu şi a însemnat cu bucurie nu numai faptul că are cui lăsa o moştenire, ci şi acela că prin el s’a putut ocupa încă un loc care aparţinea… Unii zic: creştinului, dar eu judec exclusiv naţional, alţi creştini nefiind în sama mea: Romanului. Legiuni întregi au mers la asalt şi au birut. In jurul Mitropoliei din Iaşi, care şi azi lucrează cu Evrei, Marele Mitropolit Veniamin Costachi a pus „dughenile Jidovilor“, spune pamfletul, acolo unde luminase un „Evghene“ (Bulgaris).

Iar ai noştri se rezimau pe Stat. Şi Statul a desertat de la datoria sa, cum desertează şi acuma. Evreii aveau o armată, un tesaur, un Dumnezeu. Noi aveam indivizi răzleţi, sărăcia boierilor risipitori, a funcţionarilor de prisos, a mahalagiilor uitaţi, a ţeranilor cari nu puteau înainta, şi noul învăţămînt se rupea, în laicitatea lui fără suflet, de orice legături cu tradiţia religioasă.

X

Si acum?

Acum, care e situaţia ce li se poate recunoaşte lor şi care-i datoria ce ni se impune nouă

Cînd, printr’o hotărîre de caracter european, s’au întins toate drepturile politice asupra acelor cari ne expropriaseră prin mânuirea aceloraşi capitaluri, dugheană de dugheană, atelier de atelier, casă de casă ca la Iaşi, unde nu existăm economic de loc, eu am spus în Cameră aceste cuvinte, îndreptate către deputatul care-i represinta, Adolf Stern: noi v’am dat tot ce vă puteam da, rămîne să vă arătaţi vrednici de ceia ce aţi primit.

Confundaţi politic cu noi cari am făcut şi mărit Statul, ei, Evreii, aveau datoria de a ieşi din ghetto.

Au făcut-o? Nu. Trăiesc şi mai departe între ei. Păstrează ce-i osebeşte, lucrează pentru ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu filosofii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticii lor, ei ne dau, pur şi simplu afară din ţara noastră. În atîta timp, afară de un caz două, din marea lor bogăţie n’a ieşit niciun dar, nicio restituire, faţă de nevoile noastre, din ce în ce mai grele.

Dîndu-şi samă de puterea lor în creştere, ei ni zugrumă bisericile, ni înlocuiesc prăvăliile, ni ocupă locurile şi, ce e mai pierzător, ni falsifică sufletul, ni degradează moralitatea prin Opiul ziaristic şi literar cu care ne încîntă.

In loc să favoriseze o descongestionare, care prin emigraţii cuminte organisate ar reduce proporţia în oraşe la ceia ce se poate admite în orice mediu naţional, ei ţin supt steagul înaintării de fiecare clipă pentru orice forţă li aparţine şi, ca să ascundă înaintarea, irecurg la schimbările de nume în viaţă, la pseudonimele în literatură.

Spun aceste lucruri cu durere, căci orice fatală greşeală a unui grup de oameni o simt în umanitatea de care sînt însufleţit şi deplor sinuciderile care sînt pe cale de a se’executa. O fac cu atît mai mult, cu cit ştiu ce folos au adus civilisaţiei Evreii cari s’au smuls din blăstămul vechiului ghetto plin de ură şi de lăcomie şi atrăgînd împotrivirea acelora între cari se aşează.

Dar noi?

Noi să ne organisăm pentru războiul conştiinţii şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia cari vreau să ne înlocuiască, şi să ni recucerim cele ce le-am pierdut.

Ei între ei pentru ei, cum au vrut. Noi între noi pentru noi, aşa să vrem!

Nicolae IORGA

Reprodus din broșura „Iudaica” care conține serialul de articole cu același titlu publicate de Nicolae Iorga în revista „Neamul Românesc“ în perioada 13 august – 23 august 1937.