Omagiu profanator

Țara şi Exilul” de sub direcţia lui Gheorghe Costea a publicat, în fascicolul pe Mai-Iunie 1972, un articol „omagial” întitulat „La un an dela moartea lui Ilie Gârneață”.

Au trecut mulţi şi grei ani de când autorul acelui articol a terminat de scoborit şi ultima treaptă a omeniei. Zic ultima, pentrucă dincolo de ea, în jos, omul încetează de a mai rămâne om şi intră în alt regn animal. Desgropăndu-l simbolic pe Ilie Gârneaţă, la 12 luni dela săvârşirea lui din viaţă, şi profanându-i memoria, acest autor s’a situat în specia hienelor.

Nu consider necesar să-i dau numele. Oricare din simţurile mele naturale, până şi cel olfactiv, s’ar simţi lezat dacă l-aş reproduce. Mă voi servi de iniţiale. E vorba de H. S. Rog însă pe cititori să nu comită sacrilegiul de a asocia, chiar şi ”fară de voe”, aceste două iniţiale cu prescurtarea HS pe care o întrebuinţează creştinii în locul cuvântului grecesc hristos, din limba Evangheliilor, care însemnează uns.

Pe H. S. nu l-a uns niciun conclav legionar! Este un simplu uzurpator.

“Omagiul” pe care-l voi diseca în paginile următoare reprezintă răbufneala unei uri râncede, acumulată timp de aproape 30 de ani în contra lui Ilie Gârneaţă, pentru motivul că acest Fondator al Mişcării Legionare a încercat să oprească totala răvăşeală şi distrugere a Legiunii prin acţiunile neocontrolate ale uzurpatorului şi să purceadă apoi la unificarea ei. H.S. ajunsese un vâsc pe trupul Legiunii şi-i supsese tot creditul moral. Ilie Gârneaţă şi-a propus deci, mai întâi, să deprindă vâscul parazitar reprezentat de H.S. De aici ura nemărginită contra Văcăreşteanului. Totuşi, în timpul vietii lui Gămeaţă, uzurpatorul n’a aflat suficient curaj să crâcnească, sau -cum zice el acuma- să-l omagieze. Cu ce înfrigurare trebue să fi aşteptat decesul! Şi totuşi a lăsat să mai treacă încă 12 luni ca, în fine, după o laborioasă pregătire stilistică, să slobozească un „omagiu” în care se vede că ura este destilată cu toată ar rezum prima pagină, reproducând întocmai terminii mai semnificativi. Autorul pleacă dela elegantul adagiu al clasicilor (de mortuis nil nisi bene) şi promite camarazilor săi, care l-au îndemnat la acest cuviincios lucru, „să scriem şi noi ceva ca un omagiu adus unuia dintre Intemeietorii Mişcării Legionare”. Ca lucrurile să iasă bine, „mi-am luat anume adert răgaz de un an de zile dela moartea lui pentru a câştiga liniştea şi perspectiva necerare când îmi voiu aşterne pe hârtie gândurile ce i le port”, asigurând pe cititori că în adevăr: „i-am purtat un respect aşa zicând religios”.

Terminând de citit aceste consideraţii preliminare, mi-am frecat ochii, le-am citit a doua oară şi nu mi-am putut reţine exclamaţia: iată încă un om nou de-al Căpitanului!

Aveam totuşi presentimentul unei deziluzii de natură scriitoricească. Mai întâi fiindcă cunosc forţele cerebrale ale autorului. H.S. nu stăpâneşte nici meşteşugul scrisului. Face greşeli elementare de ortografie. Probabil că n’a avut un învăţător priceput, în clasele primare, dela care să fi deprins acordul sintactic dintre membrele propozitiei şi dela care să fi învăţat că semnele punctuatiei nu se pun aşa, la întâmplare, cu ţăpoiul. Se pare că nici mentorul său în materie redacţională, Gheorghe Costea, nu-i vreo pricopseală: deseori întâlnesc în „operele” amândurora calul virgulă fuge!

Apoi nici până astăzi n’am reuşit să îndepărtez din memorie o foarte veche, dar autorizată, prevenire asupra pregătirii intelectuale a “Comandantului”, auzită din gura a doi învăţaţi profesori dela Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, la care şi-a făcut studiile H.S. Mă găseam la Roma în 1941, pe vremea când Academia dela Bucureşti trimetea în misiune oficială la Padova şi la Roma pe D. Caracostea, fost Ministru al Educaţiei Naţionale, şi pe N. Cartojan, savantul specialist în studiul Literaturii Româneşti Vechi, pentru comemorarea Stolnicului Cantacuzino care-şi făcuse studiile la Padova.

Conversaţia cu ei despre aşa numita revoluţie legionară, relatiile mele cu atâtea personalităţi italiene şi străine, contactele directe cu Mussolini, detaliile exacte ale escapadei infantile a lui H.S. în Italia şi multe alte extrem de interesante episoade trăite de mine în cursul exilului în Italia vor face obiectul unei serii de documente, amintiri si comentarii pe care le voi publica în viitoarele fascicole ale Pământului Strămoşerc. In momentul de faţă mă limitez la o pregnantă consideraţie formulată de Caracostea în cursul unei lungi conversaţii avută cu cei doi învăţaţi români:

De câte ori apărea o nouă vedetă pe scena politicii româneşti -îmi spunea Caracostea- căutam să mă informez asupra trecutului universitar al respectivului astru. Ai să te cruceşti când ti-oi spune ce-am aflat din dosarul de student al şefului Dtale! Am avut noi la Facultatea din Bucureşti, între altii, ca profesor, pe I.-A. Candrea Hecht, un ovrei al cărui nume pe româneşte însemnează Ştiucă. Timp de vreo 20 de ani, această ştiucă n’a reuşit să atragă pe nimeni dintre studenţii de la Bucureşti, afară de Horia Sima. Mi-a fost deci uşor să descifrez tâlcul năzdrăvăniei cu revolutia din Ianuarie trecut.

Deziluzia pe care o bănuiam n’a fost de ordin literar, ci etic. H.S. este un schilod, căruia îi lipseşte sfincterul moral. In tot cuprinsul „omagiului”, autorul profanează de-a valma şi pe defunct şi simbolul pe care acesta l-a întruchipat în tot cursul unei vieti fără prihană. Ilie Gârneată este pur şi simplu tăvălit în noroi, dispretuit ca odărîmătură sufletească. S’ar fi lepădat de Căpitan şi de trecut! S’ar fi desprins de trunchiul Legiunii! Şi ar fi fost gata să trădeze ca odinioară Colonelul Sturza!

H. S. procedează cu o metodă net bolşevică: desfigurează realitatea, inventează fapte şi falsifică datele istorice.

Mi-e foarte uşor să-i desumflu balonul cu minciuni. Cunosc de-a fir a păr toate datele şi actiunile lui Ilie Gârneată, măsluite cu atâta impietate de H.S. Cu toată repulsia pe care o simt fată de balele acestui vulgar uzurpator şi cu toată excesiva pretuire pe care o dau timpului ce-mi mai rămâne de trăit, acum când orice zi o consider un dar dela Dumnezeu, pe care n’am dreptul să-l irosesc, ci să-l utilizez numai în folosul Neamului, mă consider totuşi imperios obligat să iau câteodată şi felezăul ca să târnui cele gunoae cu care Uzurpatorul a imputit fatada imaculată a nefericitei Mişcări Legionare.

L-am cunoscut pe Gârneată din chiar anul înscrierii lui la Universitatea din Iaşi, în toamna lui 1919. Zeci de ani, m’am găsit apoi alături de el în tot felul de atitudini şi actiuni nationale, politice sau culturale.

Cuibul „Mihail Eminescu”, condus de Gârneată la Iaşi, în care mă găseam încadrat, a participat la numeroase episoade ale luptei national-culturale dusă pentru păstrarea intransigentii româneşti în Capitala Moldovei, amenintată, precum se ştie, de forta destructivă a Masoneriei, a Comunismului de peste Prut şi Nistru şi a Universităţii, stăpânită aproape complect de aşa numitul antifascism al lui Iorgu Iordan, P. Constantinescu-Iaşi, M. Ralea, Tr. Bratu, Sanielevici, etc., etc., ca şi de grupul din jurul revistei Viata Românească, şi al gazetelor Lumea şi Opinia. Ilie Gârneată, în costumul său din Nordul Moldovei, cu figură de Christ si de haiduc, se bucura de un imens prestigiu. Simpla lui aparitie pe străzile Iaşului era un tonic pentru tineretul luptător şi un antidot contra leprelor antinationale.

După primul război mondial, Liga Culturală îşi mutase sediul central dela Iaşi la Bucureşti. Totuşi manifestările ei principale, ca şi congresele generale, aveau loc tot la Iaşi. Gârneată a fost forta motrice a celor mai însemnate realizări. Era un simplu membru în conducerea sectiei ieşene, dar ultimii trei preşedinţi ai ligii au apartinut Mişcării Legionare gratie tocmai interesului delicat şi subtil, exercitat fără ostentatie de Gârneată. Cunosc situatia din proprie experientă: am fost al patrulea şi ultimul Preşedinte al Ligii (după Iorga, Găvănescu şi Şumuleanu), adică exact pe vremea când Iorga intrase în faza opacă a abdicării lui din rolul de îndrumător al generatiei posteminesciene. Liga Culturală acceptase, prin mijlocirea câtorva zeci de milioane, din partea Guvernului antilegionar din 1937, însărcinarea de a anihila comertul legionar organizat de Căpitan. Despre drama teribilă pe care a suferit-o bolnăviciosul orgoliu al lui Iorga în timpul Congresului Ligii din 1937, precum şi despre eşecul ruşinos al Guvernului, voi avea ocazia să prezint în revista noastră unele date ilustrative şi explicative.

Am fost nevoit să fac această digresie pentru a demonstra cu anticipatie că desmintirile pe care le voi da sceleratului „omagiu” al lui H. S. poartă sigiliul unei istorii trăite realmente.

Mai adaog că soarta a combinat unele remarcabile coincidente între mine şi Gârneată: în aceeaşi zi am fost internati amândoi în lagărul dela Dragomirna; în acelaş tren am fost transportati în cel dela Miercurea Ciucului şi în aceeaşi zi am fost eliberati dela Vaslui, împreună şi cu Rady Gyr. Cred că n’au mai existat, după aceea, actiuni ale lui Gârneată în care el să nu se fi consultat, în prealabil, cu mine. Incă din vremurile, aşa zise fericite ale Legiunii, când venea Căpitanul la Iaşi, ne întâlneam, fie acasă la mine, fie la Şumuleanu, unde era invitat şi Găvănescu. In tratativele de destindere după moartea Căpitanului şi după eliberarea noastră din lagăr, Gârneată mă onora cerându-mi permanent sfatul, ca şi în timpul exilului, la Roma, în Buenos Aires şi, prin corespondentă, după ce apărăsit Argentina, cu gândul de a se stabili în Europa şi a reface Unitatea Mişcării. Această unitate nu se mai putea realiza decât cu desărcinarea lui H. S. din functia de “Comandant al Mişcării”. In unele din episoadele acestei epuratii îşi are originea, adică explicatia, secretiunile gasteropode ale lui H. S. prin organul lui Gheorghe Costea.

***

Voi analiza principalele piese din constructia aşa numitului omagiu. Ca să-i dau şi stilistic aspect de absolută obiectivitate analizei ce întreprind acuma, voi încerca să elimin calificativele şi să mă exprim, pe cât posibil, numai în substantive.

1. ELIBERAREA LUI ILIE GÂRNEAȚĂ DIN LAGAR

Chiar dela acest prim punct, H.S. uită de adagiul invocat la începutul articolului său – despre morţi să vorbeşti numai de bine – şi îşi începe „omagierea” lui Gârneată printr’un rechizitoriu, exact după modelul celor făcute de comisarii regali ai lui Carol al II-lea. Aliniatele respective cuprind patru afirmaţii, ofensive în cel mai înalt grad pentru memoria Văcăreşteanului:

a) Ca să iasă din lagăr cu orice pret, voind să-şi salveze cel puţin exigenta goală, fiind un prăbuşit lăuntric, Ilie Gârneaţă a dat o declararatie care lovea tocmai în acela care-i fusere până atunci şi prieten [adică în Căpitan].

b) A acceptat condiţii deplorabile, abdicând dela credinta legionară, lepădându-re de tot trecutul său, căutând să-și întocmească o nouă viată sub ocrotirea duşmanilor.

c) Faptul a provocat repulsia unanimă a celor rămaşi închişi.

d) Declaraţiile cele mai infame, cele mai nedrepte, cele mai prejudiciale pentru memoria Căpitanului şi prestigiul Legiunii, au fost acelea pe care şi-a pus iscălitura şi Ilie Gârneată. (Am subliniat cuvintele exacte ale lui H. S.)

Toate aceste afirmaţii ale lui H. S., dar absolut toate, sunt false, calomniatoare şi infamante. Ele contravin până şi celor mai elementare reguli de onoare, de cavalerism şi de simplă omenie. Căpitanul impusese rechizitul cinstei chiar şi în lupta contra duşmanilor Mişcării. H. S. a terfelit-o chiar şi în raporturile cu camarazii, ajungând să necinstească până şi casa celui care i-a dat ospetie.

E locul să intercalez o întrebare. Cineva din grupul brigadirilor a făcut afirmatia, în scris, că Legiunea se află acolo unde este şeful, adică H.S. Intrebarea mea este: A transformat, oare, Legiunea într’o mocirlă pentru bivoli şi râmători?

2. CHESTIUNEA DECLARAȚIILOR

Această problemă n’a fost discutată niciodată temeinic în publicistica legionară. E necesar să se ştie, în prealabil, că n’au existat legionari internati în lagăre care să fi fost eliberati din ele fără să semneze un asemenea document. H.S. însuşi recunoaşte, aş zice că în mod imprudent pentru prudenta cu restrictivul aproape toti. Ca unul care am trecut prin toate cele trei lăgare, deci cu directă cunoştinţă de cauză; apoi ca unul care am participat, alături de Gârneată, la initierea tratativelor de destindere, care urmăreau în primul rând lichidarea cât mai grabnică a lagărelor; ca unul care am format parte din echipa care a tratat asemenea probleme cu Generalul Marinescu; apoi din echipa primei audiente la Palat şi din restrânsa delegatie la Secretarul Partidului Natiunii (eu împreună cu canonicul Titus Mălai), vin să demasc procedeul lui H.S. care a transformat declaratiile într’un instrument de şantaj, fie pentru a-şi recruta partizani, ori a şi-i apropia cât mai mult, fie pentru a anihila pe adversarii reali ori presupuşi.

Repet: nu aproape toti, cum zice H.S., ci abrolut toti au semnat asemenea declaraţii, cu diferenta că numai o mică parte din ele a fost dată publicităţii. Se va vedea îndată pentruce.

Declaratiile se împart în două categorii:

a) Declarații care nu trebuiau prezentate, din cauza continutului şi al împrejurărilor. Au fost date la Ciuc în timp ce se desfăşura procesul Căpitanului. Numărul lor a fost foarte redus. Mi-amintesc de a Preotului profesor Gr. Cristescu şi a Pr. Tudorache. Din acelaşi timp este a lui Dragoş Protopopescu, dar nu intră în această categorie. Mă voiu ocupa de ea aparte.

Aceste declaratii Guvernul le-ar fi dorit cât mai numeroase, cu conditia ca ele să cuprindă desolidarizare de Căpitan, în termini ofensatori pentru Legiune.

b) Declaratii care se armonizau cu recomandările exprere ale Căpitanului, trimise de el din închisoare. Căpitanul cerea două lucruri şi anume: Comandamentul de emergentă, care la un moment dat a încăput pe mâna lui H.S., să înceteze agitatiile, iar Legionarii închişi să caute toate mijloacele adecvate pentru a se salva în libertate.

Ambele recomandări, precum se ştie perfect acuma, au fost nesocotite de H.S. Agitatia devenise o psihoză. Când jandarmii aduceau un nou client la Ciuc primul lucru pe care acesta il comuifica era: „Se mişcă Sima!”, „Se mişcă Sima!”. Mişcările lui H.S. au dus, precum se ştie, la asasinarea Căpitanului, la pierderea întregei elite legionare, la imense şi vai, zadarnice sacrificii!

Totuşi, personal nu împărtăşesc opinia legionarilor, defraudati de isprăvile acestui aşa de plastic denumit de Vatra „Iliută Activul”, cum că ar fi urmărit intentionat asasinarea Căpitanului de către Camarila Lupeascăi. Cred că asasinarea Căpitanului n’a fost o crimă intenţională a “Comandantului”, ci un omor prin imprudenţă. A fost crima unui debil mintal.

Căpitanul dăduse ordine precise şi severe, urmate de acelea ale inginerului Clime, ca toată lumea să intre în linişte, să se ascundă la 15 metri sub pământ, iar cei închişi în lagăre şi închisori să facă totul Pentru a fi puşi în libertate. H.S. le-a nesocotit. El se considera om politic realist, superior Căpitanului, un simplu visionar.

In această fază care a urmat condamnării Căpitanului, şi în care Guvernul a înfiinţat lagărul dela Vaslui, se plasează a doua categorie de declaratii. Nu numai că erau legitime, prin raport cu recomandările Căpitanului, ci şi uşor de realizat, prin raport cu încurcăturile pe care şi le crease Guvernul.

H.S. însă avea tactica lui, acea de a împerechea agitaţiile din afară cu intransigenţa celor internati în lagăre. Portparolul lui H.S. în lagărul dela Vaslui era C. Stoicănescu. Guvernul proiectase o triere a legionarilor dela Ciuc, cu intenţia de a-i transporta la Vaslui pe cei consideraţi mai inofensivi. Din primul transport, cu duba de ocnaşi, a făcut parte C. Stoicănescu. Ajuns la Vaslui, unde exista deja un fel de organizare a celor depuşi acolo, făcută de Pâsu Antoniu, a dat peste o situatie care nu cadra cu planurile lui H. S. Poliţia lui Carol internase cu toptanul o lume pestriţă. Fuseseră internaţi chiar şi nelegionari. Printre ei era, şi un iunianist. Deci nu toţi cei internaţi la Vaslui erau dispuşi ca, de dragul disciplinei, să rabde lipsa de libertate. Acest dor de libertate creştea pe măsură ce se permiteau vizite de ale sotiilor sau mamelor celor închişi. Prin intermediul lor au pătruns imediat ştiri persistente despre dispoziţia Căpitanului pentru linişte în ţară şi pentru eliberarea celor închişi. Pâsu Antoniu, un legionar tânăr dar foarte înţelept, privea lucrurile la fel, însă se izbea de brigadirisimul lui Stoicănescu, un om cu multă pricepere în mânuirea dialecticei. Amândoi aveau gradul de Comandanţi Ajutori şi făceau parte din conducerea legionară a lagărului. Când am fost transportat şi eu cu a treia dubă, am găsit acolo o situatie efervescentă. Guvernul trimisese un al doilea Colonel care pusese un anunţ şi un model de declaraţie pentru eliberarea din lagăr. Se instala în fiecare dimineată cu o măsuţă de lucru în holul lagărului, aştepând pe amatorii de libertate. Stoicănescu din lagăr şi H.S. din afară găsiseră un mijloc destul de abil de a comunica unul cu altul. Clădirea lagărului avea o rudimentară instalatie de apă şi de higienă. Ori ce câte ori acestea funcţionau rău, i se făcea apel la un meşter tinichigiu din Vaslui al cărui ucenic însoţitor era un frate de cruce. Prin intermediul acestuia comunica Stoicanescu cu exteriorul lagărului. La nevoe se deteriora cu intentie instalaţia de apă. Sima putea astfel să dozeze, după manevrele lui, insurecţia din lagăr. Colonelul jandarm întâlni astfel enorme dificultăţi în misiunea de a lichida lagărul.

Conducerea legionară, pe de altă parte, fusese reorganizată după un plan al lui Stoicănescu: şi el şi Pâsu Antoniu, fiind simpli Comandanti Adj., au ieşit din conducere. Aceasta rămânea să fie exercitată în mod efectiv de D. Găzdaru şi Popescu Buzău, împreună cu puţinii Comandanti plini care veniseră dela Ciuc, sau fuseseră internaţi proaspăt la Vaslui. Eu făceam şi legătura cu autorităţile de peste sârmă. Am fost pus la curent cu formalităţile extrem de uşoare în ce priveşte textul declaraţiilor. La un moment dat Colonelul îmi spusese că declaraţia se reducea la o simplă formalitate şi că, în ce priveşte persoana mea, el ar fi acceptat ca în ea cu să scriu ori şi ce, chiar şi numai „Tatăl nostru”, dar să aibă titlul de declaraţie. N’am dat-o, dar mi-a a venit în minte ideea de a autoriza în secret pe Strugariu să iasă cu o asemenea declaraţie şi să ia contact cu Dna Codreanu ca să ne comunice într’un redus text cifrat care-i dispoziţia reală a Căpitanului. La primirea răspunsului dela Strugariu, întregul lagăr s’a aşezat în sala de mese şi a aşternut pe hârtie o declaraţie stereotipă în care nici nu se pomenea numele Căpitanului, necum să se desolidarizeze cineva de el, ci o simplă obligaţie formală şi vaporoasă că ne supunem legilor Tării. Aşteptam acum eliberarea, care trebuia să fie oarecum automatică, după ce se efectua legătura de rigoare telegrafică cu Ministerul de Interne. Se înţelege uşor că autorităţile dela Bucureşti au examinat comparativ atitudinea recalcitrană de „ieri” cu declaraţiile în bloc de „azi” şi au tras concluzia firească asupra nesincerităţii noastre şi asupra concertării cu agitatiile din afară. N’a fost aprobată nicio declaraţie!

Agitaţia din lagăr a îmbrăcat forme de exasperare necontrolată. In timpul apelului jandarmeresc unii legionari ieşeau pe rând din front şi proferau cele mai grosolane înjurături la adresa Colonelului şi a lui Călinescu. Un legionar bănuit de spionaj a fost maltratat în ultimul grad, aproape linşat, apoi înfăşurat într’o pătură şi svârlit peste sârma ghimpată. H. S. a recoltat astfel un enorm succes pentru linia pe care el o impunea lagărului prin mijlocirea lui Stoicănescu. In aceste împrejurări dramatice ajunge la Vaslui în primele zile din Noembrie ultimul lot transportat cu duba dela Ciuc. In el se găsiau şi Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi. S’a restabilit un sistem de conducere a lagărului întocmai ca cel anterior dela Ciuc.

Agitaţiile năzdrăvane organizate de Sima în toată ţara, unite cu cele sugerate tot de el în lagăr, au fost cel mai perfect pretext pentru asasinarea Căpitanului. Autorităţile plănuiau concomitent, aşteptându-se la o revoltă în lagăr, masacrarea tuturor celor închişi la Vaslui. Ne-am trezit cu reflectoare care luminau noaptea curtea lagărului de vedeai şi un ac scăpat pe jos; am fost apoi informaţi, cu discreţie şi cu compătimire, că se săpau gropi cu var nestins pentru topirea cadavrelor noastre. Dacă masacrul n’a avut loc, se datoreşte înţelepciunii conducerii legionare a lui Gârneaţă, Iasinschi, etc. Primul invitat la Comandamentul nostru am fost eu. Gârneată mi-a arătat textul unei declaratii foarte scurte în care, cu ton de resemnare faţă de loviturile soartei contra tineretului nationalist, se făcea apel la el ca să evite Neamului consecinţe şi mai grave, invitând legionărimea la linişte si supunere faţă de legi. Gârneaţă m’a invitat să semnez cel dintâi, în fruntea textului. A semnat după aceea, imediat, imensa majoritate a legionarilor cu excepţia unui grup restrâns în frunte cu Puiu Gârcineanu. Am fost prezent la scenă: Puiu Gârcineanu plângea frământând în mâini când batista, când căciula, argumentând că linia pe care el vrea să se plaseze este aceea a martirajului total.

Graţie acelei declaratii a conducereii legionare a fost salvat dela un măcel inutil întreg grupul dela Vaslui.

Familiile celor care erau din Iaşi şi aveau legături cu cunoscătorii direcţi ai soartei ce ni se pragătea s’au alarmat, punându-se în mişcare pentru salvarea salvabilului. In vremea asta copiii lui Gârneaţă rămăseseră sub ocrotirea familei Profesorului Şumuleanu. Poliţia începuse să aresteze toate persoanele care manifestau vreun interes copiilor lui Gârneată. Doamna Şumuleanu, care mai păstra unele legături personale cu Iorga şi care avea relaţii directe cu Rezidentul Regal dela Iaşi şi cu altă lume dela Bucureşti, a obţinut eliberarea lui Gârneaţă după Crăciunul din 1938. In acelaş timp se mişcase în favoarea mea Petre Andrei. Nu ştiu ce intervenţii au operat eliberarea lui Radu Gyr, a unui gazetar Diaconescu şi a medicului Georgescu dela Muscel. Am fost eliberati toţi cinci fără să ni se impună niciun soiu de conditii. H. S. afirmă imensul neadevăr că Gârneată ar fi acceptat conditii deplorabila. De altfel declaraţiile noastre, (Gârneaţă-Radu Gyr-Găzdaru, plus aceea a lui Nae Ionescu şi Radu Meitani care nu se aflau la Vaslui) au fost publicate în toate ziarele. Erau exact în acelaş ton cu declaraţia generală anterioară. Să binevoiască H. S., dacă-i corect şi obiectiv, să o reproducă şi să o comenteze în fituica pe care o scoate prin intermediul interpusului său G. Costea. Adaog chiar că nu pe baza declaraţiilor am fost eliberati, ci decizia de eliberare a precedat declaraţia. Aceasta devenise o simplă formulă juridică, vidă de orice conţinut transcendent.

3. DECLARATIA LUI DRAGOS PROTOPOPESCU

Dragoş Protopopescu, una din marile revelaţii ale culturii româneşti de după primul război mondial şi, în ce ne priveşte mai direct, un devotat al Căpitanului şi al Mişcării cărora le-a făcut imense servicii propagandistice prin ziarul Buna Vestire, a fost şi el internat în lăgar, deşi nu apartinuse, sub nicio formă, organizaţiei noastre. Trecuse în prealabil şi prin închisorile legionare, având astfel ocazia să cunoască şi apoi să imortalizeze unele figuri eroice ale Mişcării Legionare în faimosul său roman în două volume, Tigrii. Deşi ajunsese cel mai competent specialist în limba şi literatura engleză din România, cu doctorat la Sorbona şi cu studii de specializare la Londra şi Paris, Regele „Culturii” l-a pus la popreală în lagărul dela Ciuc, suspendându-l şi dela catedra din Cernăuţi pe timp de doi ani.

Aceste circumstanţe constituiau un motiv imperios ca Dragoş să fi fost purtat în triumf în toamna lui 1940! In schimb H.S l-a pus la index. Era la mijloc o conjuratie obscură în legătură cu direcţia ziarului Buna Vestire. Am făcut aluzie la această conjuraţie în Cuget Românesc din 1952. Ziceam atunci că furtunile mari ridică gunoaele uşoare cât mai sus. Un groaznic vârtej răvăşise Garda de Fier în 1938-1940. Căpitanul şi toată elita crescută de el fusese măcelărită graţie pretextelor oferite de Iliuţă Activul. Sus de tot rareori mai întâlneai pe cineva din Garda lui Codreanu. Erau tot „oameni noi”, septembrişti sburati de vârtej. La posturile de cea mai delicată comandă legionară, cum erau şi acelea ale organelor de propagandă, fuseseră cocotati oameni despre aptitudinea legionară a cărora Căpitanul se arătase odinioară foarte sceptic.

Pentru H.S. însuşi, ca şi pentru mediocritătile instalate de el la dirijarea culturii, Dragoş era un neliniştitor coşmar. „Comandantul” simţia că nu poate conta pe adeziunea necondiţionată a acestuia. Dragoş n’ar fi scris, ca odinioară despre Căpitan în Buna Vestire, că H.S. este Făt-Frumosul românismului! A mai avut şi marea „neşansă” de a se fi salvat cu viată din lagăr şi de a nu fi făcut parte nici după aceea dintre victimele cauzate de agitaţiile smintite ale lui H.S. Pretextul indexului aici a şi fost căutat. Şi alte elemente din elita Căpitanului au fost garate pe linie moartă. Dacă Nae Ionescu n’ar fi murit mai de vreme, ar fi suferit, foarte probabil, aceeaşi ofensă. Aderase la cele patru-cinci rânduri înţelepte redactate în lagărul dela Vaslui, din initiativa Văcăreşteanului Ilie Gârneaţă, în Decembrie 1938, de s’au putut astfel economisi forte legionare autentice.

Dragoş Protopopescu, cum am spus, nu fusese încadrat disciplinei legionare. Eliberarea lui din lagărul dela Ciuc s’a făcut relativ uşor, pe baza unei simple declaraţii de supunere faţă de legile statului. Pretextul indexului a fost deci această declaraţie. Puţin importa faptul că prin aceleaşi lagăre trecuseră aproape toate cadrele legionare şi că nimeni nu a fost eliberat fără declaraţie. Diferenţa între nelegionarul Dragoş şi comandantul X sau Y era că declaraţia celui dintâi fusese publicată de gazetele lui Carol, în timp ce declaratiile lui X sau Y nu prezentau nicio importantă propagandistică şi au rămas deci înmormântate în dosarele Ministerului de Interne, pentru ca, din 1940, când au fost descoperite de noua conducere legionară, şi până azi, să poată fi utilizate ca excelent mijloc de şantaj contra unei eventuale independente.

Natural că Dragoş Protopopescu nu şi-a mai recăpătat gazeta. Director al ei fusese designat între timp unul dintre acei fideli pe care furtunile îi ridicaseră sus de tot şi care nu trecuseră prin lagăre sau închisori ca să fie obligaţi la declaraţii şi în docilitatea cărora „Şeful” putea conta mai mult decât în talentul, în cultura şi independenta de caracter a unui Protopopescu.

A fost în intenţia lui H.S. ca să întindă infamia contra lui Dragoş până la extrem şi să-l scoată şi dela catedra universitară, atunci când, în toamna lui 1940, s’a pus în aplicare legea pentru verificarea profesorilor universitari. Făceam parte din comisiunea de verificare şi m’am opus unei atari infamii. Mi s’a asociat, în această împrejurare, Profesorul Dan Rădulescu dela Cluj. A fost nevoe să-mi exprim cu zgomot şi cu pumnul în masă indignarea când mi-am dat seama că cel care representa în acea comisie chiar cuibul „Comandantului” era nerăbdător la culme să şteargă din listele profesorilor numele lui Dragoş, după ce obţinuse, pe baza aceleiaşi calităţi, salvarea dela sancţiuni meritate a lui D. Gusti, rudă prin căsătorie cu Lupeasca şi direct amestecat în camarila Palatului.

Dragoş Protopopescu însuşi, apărându-şi onoarea şi catedra, a scris un memoriu amplu în care desvoltă următoarele argumente:

Eu am făcut servicii Mişcării Legionare fără să fi fost înscris în ea. Normal, asemenea servicii trebuiau să creeze obligaţii din partea Legiunii faţă de mine, iar nu să tragă Legiunea poliţă asupra mea.

Declaraţia mea n’ar fi constituit un act de indisciplină, chiar dacă eu aş fi fost încadrat ca legionar, pentrucă însuşi Căpitanul dăduse deslegare pentru ieşirea din lagăr.

Textul declaraţiei mele nu conţine nimic ofensator pentru Legiune. Acuzaţia ce mi se aduce că prin acea declaraţie mi-aş fi dat implicit adeziunea faţă de călăul Căpitanului e complect neserioasă. Declaraţia mea e anterioară asasinării Căpitanului şi, în cel mai rău caz, ca ar putea fi interpretată ca o adeziune silită dată unui tiran. Dar în ce situaţie ofensatoare faţă de actualul comandant al Mişcării Legionare se pun aceia care fac caz de „trădarea” mea, uitând că H. S. a făcut ceva mai mult decât mine, acceptând să colaboreze cu acelaş tiran, care între timp devenise ucigasul Căpitanului?

Mişelia consumată pe seama lui Dragoş nu-i unica. Păstrez o arhivă personală bogată care-mi va permite să mă ocup, în altă împrejurare, de numeroase isprăvi ale celor care se prezentau ca executanţi ai directivelor emanate de sus. Despre unul din aceştia am primit confidente informaţii, şi din înaltă sursă, în timp ce mă găseam în Italia, că lucra pe două tablouri: şi cu Legiunea, dar şi cu Masoneria, unde dădea raportul în fiecare seară despre ce se lucra la comisiunea de revizuire a profesorilor universitari. In fiecare prigoană tipul suferea o avansare: din asistent universitar conferenţiar, din conferentiar profesor titular! Nu mi s’a părut deci deloc straniu să aflu, aici în exil, că respectivul era „aşa un legionar” de-al „Comandantului” că, întâmplându-se să moară, a fost ars la Crematoriu, iar cenuşa i-a fost înmormântată la Cimitirul Evreesc! Ştirea e aşa de senzatională, că nu-i pot da crezare fără o verificare adecvată, deşi a publicat-o Mons. A. Tăutu, mai anii trecuti, în revista sa Bună Vestire dela Roma.

4. GARNEATA IN FRONTUL RENASTERII NATIONALE?

Este de-a dreptul uluitor tupeul cu care H. S. inventează această acuzaţie: Gârneată, zice el (pag. 4), „odată liber, se înscrie in Frontul Renaşterii Nationale, organizatie carlirtă creată după asarinarea Căpitanului”.

H. S. adaogă că despre acest act al lui Gârneaţă, ca şi despre altele, se poate citi în presa timpului! L-aş invita pe necuviinciosul mincinos să ne indice din care ziar a luat el această informatie. Niciun gazetăraş ovreiu nu şi-ar fi permis pe atunci minciuni aşa de grosolane ca cele pe care le debitează acuma H. S.!

Comandant al Frontului Renaşterii dela Iaşi fusese designat Colonelul de rezervă Turculet din Regimentul 13 Infanterie. Era legionar încadrat de mine, încă de pe când era ofiţer activ, dar păstrat acoperit. Fetele lui fuseseră eleve ale sotiei mele, iar el se comporta aşa de deferent fată de mine şi de Gârneaţă, ca nici nu i-ar fi trecut prin minte să ne facă propunerea de a intra în acel Front, pe care el însuşi îl considera ruşinos, dar îl conducea din ordin, dintr’un ordin pe care nu-l putea eluda ca militar.

Pot afirma mai mult decât atâta şi anume că niciun legionar din Iaşi, nici cei de modestă categorie şi nici simpatizantii lor nu s’au înscris în acel Front.

Am impresia că H. S. a ticluit această minciună ca sa poată construi pe baza ei justificarea înscrierii sale proprii în organizaţia politică fundată de Carol şi de Urdăreanu. Deci nu Gâmeată s’a înscris în partidul lui Carol, ci H. S. insuşi! Când prin Mai 1940 H. S. intră clandestin în tară, Carol transformase Frontul în Partidul Natiunii. Până atunci Carol îşi avea aşezat tronul pe noada unei târfe. N’avea alt fundament politic, cu toată lovitura de stat din Februarie 1938. Politia Lupeascăi în loc să-l ducă pe H. S. la crematoriu, l-a urcat într’o maşină cu destinaţia Palatul Regal. După protocolara reverentă faţă de tron, pe care de altfel îl reverenţiase chiar şi Patriarhul Miron Cristea, H. S. primeşte învestitura de şef al Mişcării Legionare, apoi un scaun de subsecretar la Culte în schimbul obligaţiei de a invita, printr’un comunicat al presei din 23 Iunie 1940, pe toti legionarii şi pe prietenii Mişcării de a se înscrie în Partidul Natiunii. Este întâia oară când îşi aroga calitatea de şef. Aici deci îşi are reala originea şefia simistă: în ungerea priapică pe care i-a acordat-o destrăbălatul Rege. A doua unsoare, dar nu cu titlul de şef, ci de comandant, i se aplică printr’un decret otorgat de Regele Mihai şi de Generalul Antonescu: O unsoare mai puţin respingătoare, dar tot nelegitimă din punct de vedere legionar, şi fără să-i poată şterge caracterul iniţial de uzurpare.

După ce, mai departe, în continuarea acuzatiei adusă lui Gârneaţă, H. S. recunoaşte că şi el a colaborat cu asasinul Căpitanului, face un distinguo, combinând minciuna cu perfidia: altceva este, zice el, când Legiunea în totalitatea ei [adică H. S. uns de Carol şi reprezentând pe baza acestei ungeri întreaga Legiune] încheie un armittitiu cu duşmanul şi cu totul altceva când indivizi ringuratici [adică Ilie Gârneaţă] se derprind de trunchiul Legiunii, trec linia de demarcatie şi te predau inamicului.

E de observat, mai întâi, că, la acea epocă, Legiunea n’o reprezenta H. S., ci Ilie Gârneată, ca moştenitor legitim al Căpitanului, şi al doilea, nici chiar cu această îndreptăţire, Ilie Gârneaţă nu intrase în Partidul Natiunii. Acuzându-l pe Gârneaţă de trădare pentru faptul că intrase în Frontul lui Carol, în timp ce Legiunea se găsea încleştată într’o luptă pe viată şi pe moarte cu regimul, H. S. se acuză pe sine însuşi, pentrucă el şi nu Gârneață a comis această trădare. Precum se vede, H. S., cu toată dialectica lui, s’a înecat în propria-i mocirlă.

5. GARNEATA SOLICITANT AL UNUI POST DE AVOCAT AL STATULUI

Pentru a evidenţia „dărâmarea sufletească a Comandantului Bunei Vestiri”, H. S. citează, la pag. 4 a articolului său, „faptul că Ilie Gârneată solicită şi i se acordă portul de avocat al Statului, gratie prieteniei lui cu Victor Iamandi, ministrul justiției“.

Orice avocat putea năzui să intre în slujba Statului şi deci să facă o cerere în acest sens la organele oficiale respective. Gârneaţă a trăit permanent numai din profesia lui, modest dar corect, fara să ajungă un parazit pe seama Legiunii. Chiar şi aici în exil a reuşit să-şi chivernisească nu numai o locuinţă pentru el, ci şi un sediu pentru camarazi, precum şi, pe tot timpul cât a stat printre noi la Buenos Aires, a reuşit să exercite una dintre cele mai nobile profesii publice, aceea de bibliotecar al Cursurilor de Cultură Catolică, profesor de latină, apoi asesor într’un Minitter, până ce legionărimea din Europa l-a rugat insistent -aproape i-a impus- să abandoneze situatia din Argentina, împreună cu respectivele drepturi la pensie, şi să încerce în Europa refacerea unităţii Mişcării Legionare distrusă de H.S.

Ar putea să ne spună H.S. ce profesie onorabilă a exercitat el în timpul ultimilor 30 de ani? A dat cuiva vreodată socoteală de chipul cum a irosit fondurile legionare cu care a plecat din ţară, subvenţiile primite dela Guvernul lui Hitler, cele pe care le încasează din Spania şi mai ales milioanele Statului Român pe care le-a scos dela Banca Comercială Italiană din Milano prin intermediul lui Bulbuc? Nu mai vorbesc de productivele biruri pe care periodic le pune pe capetele de brigadiri şi care nu-i sunt refuzate, cu toată pestilenţa morală care exală din isprăvile „Comandantului”!

Ce să mai zic apoi, prin contrast, că reproşul formulat de acest tertiar Cato, cum l-ar fi numit Juvenal în satirele lui, este formulat complect în vânt?

Gârneaţă n’a fost nici pe departe prietenul lui Victor Iamandi. E adevărat însă că acesta a afirmat în cercurile Baroului dela Iaşi că intenţionează să-i ofere lui Gârneaţă un post de avocat al Statului. Colegii din barou au stăruit pe lângă Gârneaţă să înmâneze cererea de rigoare, fără de care Ministerul nu putea efectua numirea. Gârneală a refuzat categoric!

6. CULMEA IMPIETATII SI A MISELIEI

H.S. ia în batjocură până şi sentimentele de tată ale lui Ilie Gârneaţă (pag. 4, aliniatul final), punându-se astfel într’o postură morală pe care a ştiut s’o ocolească chiar şi un Ceauşescu permiţând ca fiul lui Gârneată să meargă în Germania pentru a-şi vedea părintele muribund şi să asiste la înmormântare.

Imi amintesc că printre cei care au fost eliberati din lagăr, odată cu Gârneaţă, era şi poetul Radu Gyr. E un sacrilegiu să se găsească acuma vreun Sima care să spună că Gyr a fost un trădător, chiar dacă l-a văzut colaborator la Glasul Patriei. H.S. nu se poate pune în sufletul lui Gârneaţă, şi nu l-ar putea înţelege pe un Radu Gyr, creatorul Sfintei Tinerete Legionară. In lagărul dela Ciuc, în vara lui 1938, i-a venit sotia aducându-i lui Gyr pe copila lui, Luminita, mândria, bucuria şi subiectul atâtor gingaşe poezii ale poetului legionar. Jandarmii i-au permis lui Gyr să-şi ‘mângâe copila numai printre sârmele ghimpate.

Ce poate înţelege un Sima, care n’a avut copii, ce dramă s’a petrecut în sufletul lui Gârneaţă şi al lui Radu Gyr!? H.S. care şi atunci când, strecurându-se în patul camaradului, i-a conceput acestuia un fiu, printr’un act de mârşevie, a considerat probabil ca o simplă slăbiciune sentimentul patern, refuzând să-şi ia răspunderea de tată şi săvârşind un triplu act abominabil: şi-a înşelat propria sotie, a necinstit casa sacră a camaradului care i-a dat adăpost şi a batjocorit sentimentele întregei M.L. care crezuse în el.

Analiza din paginile anterioare am limitat-o numai la ceeace a constituit principala ţintă a „omagiului” lui H.S.: să țeasă un linţoliu defăimător cu care să umbrească, post mortem, luminoasa figură legionară a lui Ilie Gârneată. Ca să atingă o asemenea ţintă H.S. a recurs la procedeul falsificării şi la abilităţi ieftine, scontând că nimeni nu-i va putea controla afirmaţiile. Demascarea lor n’a fost de fel grea. Ea ar fi fost şi mai uşoară dacă n’ar fi trebuit, în prealabil, să-mi înving repulsia faţă de totala lipsă de scrupule morale din partea autorului.

Ca să atenueze impresia de netă profanare, H.S. concede că Gârneaţă a fost uneori şi constructiv şi anume în ziua de 14 Iulie 1940 când l-ar fi recunoscut pe H. S. în funcţia de şef al Mişcării Legionare!

Să admitem că Ilie Gârneaţă a avut în adevăr acest moment de slăbiciune, validând o uzurpare care s’a dovedit apoi nefastă, nu numai pentru mărinimosul Fundator, ci şi pentru întreaga organizatie legionară. Pe baza acestei slăbiciuni, H.S. îi conferă lui Gârneaţă titlul de Reintemeietor al Legiunii!

In elementară şi strictă logică, H.S. admite implicit că dacă Ilie Gârneată, în calitatea lui de succesor legitim al Căpitanului şi în aceea de numărul 1 al Mişcării, a avut dreptul de a-l învesti pe H.S. cu functia de şef al M.L., apoi tot aşa a avut dreptul legitim de a-l desărcina din acea funcţie, în cazul că H.S. s’ar fi dovedit nedemn de ea. Şi în adevăr, H.S. a făcut din plin dovada că de nimic altceva n’a fost capabil decât să ducă Legiunea din dezastru în dezatru şi să perverteatcă pe toti cei care au mai stat în contact cu el, fie din inertie, fie dintr’o rău înteleasă disciplină.

Dimitrie GĂZDARU

Sursa: Pământul Strămoșesc, serie nouă, nr 1, 1974 – Buenos Aires, Argentina