Spicuiri din discursul d-lui prof. N. Iorga la Congresul General al Ligei Culturale – Iași, 29-30 iunie 1937

Rolul Statului şi datoria cetăţenească

Avem Statul. Pe acest Stat l-am făcut si l-am plătit nu odată ci în faţa oricării primejdii, cu cel mai bun sânge al nostru. Avem legile noastre, care ne pot apăra; avem toată autoritatea care pleacă dela înfăptuirea noastră constituţională, în care trebuie să se oglindească firea noastră şi prin care trebuie să se servească scopurile noastre. Avem ceva mai mult astăzi: după ce ni s’a vorbit atâta vreme de o democraţie care nu osebeşte între om şi om, între cel cu drept şi cel fără drept, între cel care înghite şi între cel care este înghiţit, pretutindeni se proclamă dreptul naţiunii creatoare de Stat de a domina Statul şi de a permite desvoltarea naţionalităţii conducătoare.

Acei cari şi-au câştigat o situaţie vor face tot ceeace pot pentru a o păstra. Legile îi vor ocroti împotriva oricărei nedreptăţi şi împotriva oricării violenţe, şi vom aplauda cu toţii orice act al puterii publice care va afirma că nimeni n’are dreptul să se substituie organelor legale ale Statului, care, bine înţeles, trebuie să-şi dea seama că nu sînt o colecţie de birocraţi, ci represintaţii unei conştiinţe naţionale actve, în deplin progres. Dar, alături de ceeace au alţii, noi sîntem datori să mărgenim cîmpul nostru şi să scoatem dintr’însul tot ceea ce putem, întrebuinţând orice prilej pentru a-l face mai larg, precum în orice moment trebuie să ne pricepem a scoate dintr’însul toată roada de care este capabil.

Trebuie o operă cetăţenească sprijinită de toate partidele, care n’au dreptul de a exista decât atunci când servesc interesele morale ale comunităţii naţionale. Trebuie să creăm în jurul bisericilor noastre zona românească. In această zonă, exproprieri vor trebui să permită aşezarea unor instituţii şi unor formaţii economice care să ni aparţină numai nouă. Dacă nu avem oraşul, să avem cel puţin oaze, în jurul lăcaşurilor care cuprind atâta din istoria noastră naţională şi în care sună clopotele pentru Dumnezeul nostru.

In jurul aşezămintelor de cultură aceiaşi zonă de izolare trebuie creată.

Universităţile, şcolile înalte de toate categoriile trebuie să aibă de jur împrejur numai locuinţe în care să se găsească oamenii cari ajută la îndeplinirea scopurilor lor.

Cum, la Oxford, la Cambridge, se găseşte, de o parte, un oraş oarecare, iar, de altă parte, oraşul universitar, în care nu calcă picior de om care să nu aibă legături cu Universitatea, cum, în America, oriunde, stau faţă în faţă aglomeraţia internaţională şi gruparea care se împărtăşeşte de munca făcută în Universitate, tot aşa trebuie să facem si noi aici.

Nu mai vorbesc de datoria pe care o are Mitropolia de a face tot ce poate din veniturile ei pentru a-şi câştiga de jur împrejur ceea ce a fost odinioară zestrea ei, înlăturând orice amestec venit de aiurea sub orice formă şi respingând orice bun, în orice calitate, 1 s’ar îmbia din altă parte.

Să întemeiem Iaşul cel nou

Şi, dacă, în acest fund devenit nesănătos prin aglomeraţii asiatice, ai cărei locuitori nu înţeleg să se supună nici regulelor higienice, nici cerinţelor frumuseţii, este şi un Iaşi în care nu ne recunoaştem, alături, pe înălţimile aerate dela Copou, în sunetele clopotelor dela bserica Sfântului Atanasie, creaţie a unui mare Domn din secolul al XVII-lea, acolo unde este Şcoala Normală, acolo unde atâtea familii au prefăcut viile patriarhale în adevărate vile moderne, acolo, şi cu ajutorul unei primării şi al unui Stat care trebuie să ţină terenuri la dispoziţia funcţionarilor şi meseriaşilor, negustorilor, muncitorilor români, acolo să întemeiem Iaşul cel nou.

Un Iaşi nou, care să se satisfacă prin el însuşi, care să nu aibă nevoie de nimic dela Iaşul celălalt, care este liber şi el să desvolte orice activitate economică şi culturală printre ai săi şi pentru ai săi.

Cele două tabere nu se vor bate, ci se vor lua la întrecere. Pe când una reprezintă o minoritate neromânească, cealaltă reprezintă o puternică populaţie de cincisprezece milioane în necontenită creştere, care, adunându-şi forţele de oriunde, până şi din depărtatele aşezări macedonene, poate să creeze, nu numai acest Iaşi de izolare separatistă faţă de undele înstrăinării, dar o adevărată reprezentare a unităţii româneşti, în care să ştim ca elementele energice si active să le atragem de oriunde, pentru a ne afirma.

Opera de salvare a Românismului

Opera făcută aici va trebui mutată pe urmă oriunde românismul este ameninţat. Am fost deunăzi la Hârlău: ai noştri agonisează în mahalale. Aceasta nu este admisibil: şi acolo primăria şi Statul trebuie să ajute la întemeierea creaţiei româneşti, de unde să plece, într’o măsură mai mică, aceiaşi energie care va trebui să vie de aici.

Ceea ce vă spun eu, nu este o imposibilitate. Am văzut în două locuri, în ţări a căror conştiinţă e sigură, realizări de acest fel. Una, în Apusul depărtat, este cea dela Siena. Jos, un strălucit oraş medieval, cu palate imense, în mare parte nelocuite, cu străzi înguste care nu se pot lărgi, pentru că aceasta ar aduce dărîmarea clădirilor istorice. Alături, într’o creaţiune cu desăvârşire nouă, pe înălţimi, în jurul unei grădini în care fiecare pom poartă numele unui erou căzut în luptă, s*au tras cu cea mai mare grijă alei de circulaţie, deschise mijloacelor de locomoţiune de astăzi, cu tot ce poate da mai perfect higiena, cu tot ce iese mai frumos din tradiţia naţională italiană, şi potrivit cu nevoile vieţii de astăzi. Sienacea nouă este o minune de tehnică, şi nu face rău celeilalte, ci pune faţă în faţă două lumi.

Dar, în vecinătatea noastră, sârbii, cari au luat în stăpânire Macedonia, cu oraşele ei turceşti, pitoreşti, dar de o nesănătate şi de o infecţie asiatică, n’au căutat să se lupte cu o populaţie pe care nu aveau dreptul de a o expulza şi erau prea mândri pentru a o prigoni, ci, la Scoplie şi aiurea, au creat viaţa cea nouă naţională, în condiţii care pot satisface şi pe apusenii cei mai mândri de cultura materială a zilelor noastre.

La vârsta mea şi după ce mi-am dat sama la câte umilinţe supune pe un om mândru exerciţiul puterii într’un sens pe care nu oricine îl poate înţelege şi sprijini, şi nici naţiunea, care are nevoie să se înveţe a osebi între oameni, eu nu pot spera să contribui prin mijloacele unui Stat smuls prea mult de la o grupare electorală la alta, la îndeplinirea acestui progres.

Dar în fruntea unor aşezăminte pe care le măresc şi le întăresc în fiecare moment, şi o voiu face cu un ritm şi mai puternic, cu încep de aici, din Iaşi, de unde umilinţa noastră este mai adâncă şi sărăcia noastră mai de plâns, o luptă pe care v’o încredinţez d-voastră şi conştiinţii acestei ţări.