Ultimele clipe ale Nicadorilor și Decemvirilor

Paginile următoare alcătuesc un fragment din volumul întitulat provizoriu „IN PADUREA CU FIARE SALBATICE”. Autorul acestei carti, LAURIAN ȚĂLNARU, comandant ajutor, distins de Căpitan incă din 1935 la „Casa Verde”, este unul dintre cei doi supravieţuitori dela Râmnicul Sărat ai masacrelor organizate de oameni a căror democraţie era cam tot atât de „progresista” ca si a acelora care ţin astăzi in robie Natia românească şi care foiosesc aceleaşi metode, cu acelaş scop: exterminarea floarei românismului.

Scrise după notele luate atunci, când autorul trăia cutremurat momentele despartirii de cei mai viteji comandanţi ai CAPITANULUI, ele constitue un document autentic al tragediei legionare.

***

…Stam cu toata ființa din mine concentrata spre acel punct. De suparare uitasem, ca şi cand n’ar fi fost. Ploaia in loc să inceteze, cadea din ce in ce mai deasa. Vantul uşor dinspre Nord imi isbia fata cu stropii reci. Mainile, stranse de gratiile ude, se rosisera bine. Tremuram de frig dar nu pueam parasi postul de observaţie, singurul din toata inchisoarea.

Într’adevăr, apare şeful inchisorii, insotit de un alt ofiţer de jandarmi, imbracat cu impermeabilul. Aveau in urma lor trei sau patru soldati. Cum vin dela cancelarie, trec pe coridorul din dreapta spre celula Căpitanului. Nu mai simteam de-acum nici frig, nici nervi şi galagia sălii mari nu m’a sustras cu nimic. Am putut aştepta in pace, cuprins de curiozitate, până la reintoarcerea lor. Cam la zece minute apare Căpitanul, incadrat de cei doi ofiţeri.

Cu pasul mare, legionar, trece parca grăbit pe coridor, privind drept înainte Căpitanul. Pe mâna dreapta avea o pătura roşietică. Peste hainele vărgate imbracase cojocul alb, adus de sotia lui in Jilava iar pe cap, caciulia neagra ţuguiata. Soldatii duceau doua geamantane. Au mers spre cancelarie.

Tabloul s’a scurs repede. Nu-mi-a fost greu sa prind amanuntele descrise fiindca in lungul sau, acest coridor, era prevazut cu multe geamuri în partea de sus.

Inima imi batea mai intens. Îl duce si pe Căpitanul!….

Corneli Zelea Codreanu

Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mișcării Legionare

Un grup de Jandarmi reangajati, fiecare cu noul sistem de pistol automat a umar, trec repede spre fundul coridorului, de unde venise Căpitanul. Erau mulţi, peste 20 de inşi…

Sar in mijlocul celulei şi de aici ma trântesc puternic in ușă strigând

-Domnule Inginer! Domnule Inginer!

Nimeni nu ma auzea. Din celula vecina se alarmeaza Livezianu. Prin gaura din colţul peretelui,îi spun de plecarea Capitanului.Incepem apoi să strigam amândoi pe Dl. Ing. Gheorghe Clime, lovind cu pumnii in usă. Era multa gălăgie pe sali. Aude, insâ, Gheorghe Apostolescu, care avea celula din colț si comunica Dlui Clime cum noi il chemam cu vocea tare.

Din fundul sălii de jos,aud energica intrebare a Dlui Inginer:

-Ce s’a întâmplat, mai baeti?!

-L’au dus pe Căpitanul! ii răspund eu.

Se face liniste. Câteva clipe nu mişca nimeni. Apoi clantanitul zavoarelor începe să sune. Din căteva sărituri pe scări in sus, Nichi ajunge la celula mea. O secunda mai târziu vine şi Dl. Inginer Clime. Amandoi, pe nerasuflate, mă intreaba energic:

-De unde ştii?

-Am vazut eu!

-Pe unde?

-Pe fereastra Celulei, l-au dus cateva minute inainte, pe coridor, la cancelarie.

-Sigur, măi? intreba Nichi rastit.

-Da! Era c’o pătură roşie pe mană….

-A! Este al patrusprezecelea, care pleacă, rosteste Dl Inginer.

Doru venise ceva mai târziu. A inteles repede de ce este vorba. Cad tustrei pe ganduri, fară sa se miste din fata celulei mele. Ii deranjez eu cu intrebarea:

– Credeti ca va fi mai rau daca pleaca şi Căpitanul?

-Vor redeschide procesele Duca…. Stelescu, implicand şi pe Căpitan, explica Doru.

-Nu, va fi mai rau, mult mai rau! Astia vor sa termine peste noapte cu noi, raspunde Nichi mai nervos….

Au plecat… Se aud paşi coborind pe scari. In sala mare, cei liberi se strang in jurul lor. Doreau sa afle cat mai multe amanunte.. Ideea morţi se cobora in mintea fiecaruia şi, mai ales, in ochii tuturor plutea ingrijorarea: IL OMOARA PE CĂPITANUL!

Presimtirea s’a transmis fulgerator dela om la om. Dumnezeu a voit sa fiu printre puținii legionari in viață, cu sfantul noroc de a fi trăit cu ei, inainte de plecarea pe drumul etern şi luminat, de dincolo de pământ.

O! Cât de mari au fost in fața morții şi câtă dragoste şi incredere au trimis prin mine camarazilor ramasi in viată, in momentul suprem, cand Neamul a cerut totala lor jertfă!…

Nicadorii

Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace

Ascultam atent cu urechea la uşa gălăgia de pe sala. Nu desprindeam nimic clar. Aud niste pasi pe sălița de sus. Ma uit: Doru se apropie de vizetă. Fixandu-şi ochii in ai mei, rosteşte cu vocea lui de bariton:

-Ce rău imi pare ca n’am stat cu Dta mai mult de vorbă!

-Ce facem noi, acum? întreb eu.

-Voi să mergeti inainte, pe drumul legionar! Sa nu-ti pară atât de greu momentul acesta… Fii tare!… Numai aşa va invinge Legiunea. A cunoscut neamul nostru clipe mai grele in istorie… Sa ai credinţă in Dumnezeu.

Face un pas inapoi, ia pozitia de drepţi, duce mâna dreaptă pe inima, o ridica sus şi salută corect:

-Te las cu bine! Traiasca Legiunea si Capitanul!

Ceeace-mi spusese el era atat de natural si simplu, încât am crezut în venirea nenorocirii. De aceea strangerile de mâni, imbratiserile camaraderesti şi ultimile dorinţi ale celor ce pleaca dau timpului scurt un pret nemaipomenit. Se petrec trairi ce nu credeam, trăiri ce nu le asteptam, sau nici măcar nu le visasem; se nasc trăirile de ultimul adio…

Fani Georgescu. Cand a vazut ca este vorba de plecarea la moarte, primul dintre Decemviri care urca scarile la mine a fost Fani Georgescu. Suferise mult, incat nici nu-l mai recunosteai de slab. Din Jilava, trupul sau a strans frigul în oase, reumatismul. Aiudul cu mâncarea insuficientă si de tot prea proastă i-a dat un inceput de cancer la stomac. Râmnicul Sărat îi captuşise muşchii cu o furunculoză dureroasă si nici cu plămânii nu stătea prea bine. Totusi, printr’o voinţă de otel, se trudea sâ-si alunge durerile fizice, cântand cu vocea lui frumoasă de tenor, din fundul celulei, de câte ori enervarea creia unora viata insuportabilă. ln chestiunile mari ce se ivira işi dovedise modestia înclinind să accepte părerile lui Caratanase. Era autorul salutului „Trăiască Viața“, opus celuilalt: „Trăiască moartea”!

Acum, rezemat de usă, îmi spune:

-Plec la moarte, să mă vezi si tu! Comunica „Federatiei” când poți, ca să nu dea inapoi. Prin lupte să ducă steagul Legiunii pană la victorie! Am pe mama şi pe sora mea. Ajutaţi-le voi, cum ştiţi, camaraderește.

Neputând saluta din cauza mâinii umflate de reumatism, mi-a atins palma spunănd: „Trăiască Legiunea si Căpitanul”. A dorit să-mi îmbrăţiseze trupul dar incheieturile anchilozăte nu l-au ajutat. După ce i-am atins obrajii de ai mei, s’a dus încet spre Livezianu, la celula vecină. Am rămas cu

ochii după dânsul prin vizetă, muncindu-mi mintea: când şi cum voiu avea posibilitatea sa transmit studenţilor legionari constănţeni -Federatiei- testamentul camaradului lor Georgescu, lăsat in clipa plecarii la moarte. Avea toată increderea in solidaritatea lor.

Caranica. Când ma frământam cu gândurile trezite de Fani, zămbetul senin aI Nicadorului Caranica radiază în fata usii. Se uita pe vizetă, îmi prinde amândouă mainile in ale lui şi zice:

-Nu-ţi pot lăsa, dragul meu, decât îndemn la lupta! Dar fii atent sa nu te ratăcesti. Viaţa este plina de ispite. Iţi spun din experienţa mea. Ani după ani am rătăcit prin sferele multor teorii false. Nu mai credeam în Dumnezeu. Am pierdut timpul ca să ajung tot la Evanghelie… De plecarea noastră nu te întrista. De cinci ani o astept. Sunt sigur ca nu este zadarnică, va da roade bogate neamului românesc…. Sunt mulţumit ca au ramas afara multi legionari, cum mi-ați spus voi. Biruinta se apropie…Veţi fi puși la mari incercări pâna aturci, Ca sa le treci cu uşurinţa, roagă-te lui Dumnezeu! Este singurul izvor datator de putere… Să trăesti, camarade, Domnul să-ţi ajute în ceasurile grele!

Când vorbea, privirea mi-o plimbam cand pe fata lui luminata, cand pe rana dosului palmei stangi, nascuta c’o zi înainte in argumentarea convingerilor sale faţă de Totu. Din cuvintele rostite reeşia marea grijă ce-mi poartă, nepăsăndu-i de ceeace-l aştepta. Aşa-i era alcătuită structura sufletului: spre un altruism în toate manifestarile vieţii. Chiar cu jandarmii, care mereu aveau ieşiri brutale, el se purta fin, incat pâna la urmă i-a topit cu puterea mare de dragoste şi de generozitate. ln anii lungi de închinsoare isi castigase o vastă cultura. Nimeni din grup nu-l eclipsa. Scrisese volume intregi, tratând probleme din domeniul Moralei, referindu-se la cauzele intrarii sale în puşcărie.

Atanasiu. Peste imbărbătările lăsate de Caranica, Atanasiu imi aduce starea de veselie în care se afla. Ca întotdeauna, zeflemisind orice, intră grăbit în celulă, având la vestonul vărgat, de-asupra inimii, o batistă albă, prinsă în buzunărașul improvizat nu de mult. Râzând, îsi trece mana dreapta peste batista mult iesita afara şi-mi spune:

-A venit si timpul ca sa facem nunta! Tu mai rămai… Amână-ți nunta! Ce crezi, îmi stă bine? Vesteşte părinţilor mei cât de frumos am plecat!

Mi-a strâns frăţeste mâna, m’a salutat legionareşte si s’a dus cu graba cu care venise, acest suflet vesel si deschis, născut pe malul Oltului.

Începe apoi să cânte -trecând spre celula lui Livezianu- din Sfântă Tinerețe Legionară, strofa:

Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpă nunta dintre nunti!
Pentru Sfânta Cruce, pentru Țară,
Înfrângem codri şi supunem munti…

Sub influenţa cîntecului auzit, mi-au sburat şi mie gândurile spre casa bătrânului învaţător Atanasiu din Judetul Olt, unde vazusem sbuciumul mamei sale, care-și frângea inima de dorul singurului copil dăruit de Dumnezeu.

Lui Ștefan Curca îi dădusem bocancii mei când am aflat de lista celor care pleacă. Avea doar nişte sandale uşoare. Auzind despre moarte a venit să-mi înapoeze bocancii. Nu i-am primit.

-Bine! Trebue să meargă “frontul” uniform echipat şi la moarte, spune el. Un camarad din cuibul „Trăiască moartea” te saluta cu: Traiască Legiunea şi Capitanul!

Iosif Bozântan îmi acorda multă atentie camaraderească, de cand ne-am cunoscut in 1934. Spunea adoseori: Suntem legionari ardeleni si avem aceeși religiune greco-catolică. De câte ori avea prilejul, mă ispitea pana peste răbdări despre luptele legionare avute după arestarea sa. Nu era exclusivist în păreri. Cu sufletul său mare, însă, acorda ușor oamenilor buna-credinţă. Interpreta fenomenul legionar, ținând seama si de evenimentele politice ale zilei.

-Înaintea tuturor este ţara! repeta el mereu in discuţiile avute.

Când a intrat in celulă, părea bine dispus. În fond, o preocupare internă i se exterioriza prin trăsăturile feţii. Dupa ce lasă tuturor camarazilor liberi salutul său, mult transfigurat, încheie:

-Fiți tari şi credincioşi Legiunii! Țara se află în mare pericol. Nu lăsaţi Ardealul în robia Ungurilor!… Simt cum această problema va avea o deslegare tragică. Depuneți toate sforţarile, de va fi așa, ca să-l aduceţi voi, legionarii, Ardealul inapoi!… Parcă văd umbra mamei alungată de la mormântul meu. Nu lăsaţi in sufletul ei aceasta durere.. Ea este bătrână, dă-i mângâierea necesară. Explică-i rostul jertfei mele, pentru binele patriei!… Îti las chipul Sfântului Anton, făcătorul de minuni! Roagă-te lui!

Ma salută şi pleaca. După ce iese din celulă, revine la vizeta si-şi mai exprima odata arzătoarea dorinţă:

-Luptati din toate puterile, să nu cadă Ardealul in mainile Ungurilor.

Cu aceasta preocupare a plecat un suflet bihorean la moarte.

Păstrez şi astăzi iconița Sfântului Anton. De câte ori mă uit la ea, am înfăţişarea lui Bozântan prezentă, dorința lui îmi bate la inima: „Nu lăsați Ardealul“!…

Ion Caratănase. Am primit apoi vizita lui Ion Caratănase, omul pe care l-am cunoscut mai bine în Mişcare. Dela cărâmidaria din Giulesti, i-am luat purtarea ca exemplu. De aici si pâna la intrarea lui in pușcărie, n’am lipsit dela bătăliile pe care le-a condus. Prin toate trasăturile fiinţei sale era un model de comandant legionar. Modest, harnic, corect, calm, viteaz și intelept, era dotat cu cel mai pronuntat simt al măsurii. Vorbea puţin și întotdeauna arăta problemele in esenta lor. Nepripit in momentele critice, după o matură chibzuință, găsea soluţiile de minune. Bun camarad; nu l-am auzit în viaţa mea bârfind. În măsura posibilitatilor mele de apreciere pot spune: „Nea Gogu“ era un tot armonic, păstrând nota cumpătată în orice societate se afla. Când a intrat in celulâ, parcă mi-au sburat toate grijile. Cu calmul sau recunoscut, îmi spune:

-Să-mi iau si dela tine adio! Cum te simti? Și-și duce mana dreapta după gâtul meu ca un părinte.

Într’adevăr Caratănase a fost educatorul meu legionar. Gândind adânc la cele ce urmează,continuă:

-Greu este că merge si Căpitanul cu noi! Păcat! El trebuia sa traiască! Vor fi frământări mari pe afara!… În Miscare, tot aşa, in care te sfătuesc să nu te prea amesteci. Să-ti vezi de drumul tău, drept, cum ai învățat și lasă, se vor limpezi apele!… Mama este destul de_tare! Totuşi, încurajați-o ca pe orice mamă! Transmite Constănţenilor ca vreau să fie tari. Știu că sunt aproape toti pe afara. Să nu se lase prinsi, ca să-si poată face datoria. Am încredere-în ei. Sunt „leii “necesari momentului! Vor face ispravă bună! Ai nevoie de ceva lucruri? imi pune intrebarea.

Îi răspund că nu.

-Fratele meu, Vasilică, să poarte şi pe viitor grija familiei. Sora mea, Lenuța să-si termine cu bine scoala!… Să nu uiți nimic din ce ţi-am spus, au fost ultimele lui cuvinte, după care ma îmbrăţişează si pleacă.

Şi-a luat drumul-în jos, tăcut, spre celelalte celule.

Radu Vlad. Dupa aerul de îngrijorare lăsat de Caratănase, trece pe la mine Radu VIad, un fiu al Buzăului, dotat c’o sănătate excepțională. El se număra printre puținii care nu vedea schimbarea climatului “josnic” şi “imoral“ din jurul regelui Carol II prin tărăganeli sau târgueli slugarnice. În locul tatonarilor prudente pentru combaterea microbului periculos din Palat, susținea nota tare. Deaceea era cel mai entuziasmat de cele ce comiteau camarazii pe afară.

ln celula a stat puTin şi mi-a-vorbit scurt si hotarit:

-Noi murim! Vă ramâne marea datorie să ne râsbunaţi! Fiti necrutatori cu “bestiile” şi „camarila” cari terfelesc onoarea Tării! Terminati cu.ei! Trăiasca Legiunea şi Capitanul!

Mi-a dat mâna și s’a dus rece. Între Decemviri, daca nu ma insel, era cel mai tânar… lntrase in Miscare prin anul 1935.

Ion State Grigore. Era muncitor, nascut in Valenii de Munte, jud.Prahova. Ne-am cunoscut la Giulesti în 1934, apoi, vara întreagă din acel an frământam amândoi pamântul pentru caramidarie… Mai târziu, în vara lui 1935, arestați impreună dela caramidarie -in comuna Regele Ferdinand, jud.Râmnicul Sărat, făceam caramidarie pentru o biserică- suntem purtaţi trei săptămâni din post in post, pe jos, legati in lanturi de maini si de picioare… Din aceste toate incercari ccmune, patrunde profund sfânta camaraderie in sufletele noastre… Acum, in seara asta, intră luminat de multumire în celula, că poate sa-si destăinuiascâ sufletul…

-În fine, pentru ultima oara ne vedem pe pamânt,măi Țelinarule!

Imi spunea asa, imitând pe Dinu, copilul sau.

-Te-ai tinut mereu pe urma mea,din Giulesti pe la Jilava,de aici la Râmnicul Sarat, Buzau, Ploesti, Carmen-Sylva, ca să ne vedem dupâ atâtia ani, tot la Râmnicul Sarat. Acum ne despartim. Dacă în Iulie 1936 nu erai in manevra dela Lipova mergeam astă seară amândoi. Caratănase s’a trudit să te aducă dar n’a reuşit la timp. De altfel este şi mai bine ca tu sa trăești. Cine stie insa, pana la urmă, cum sfârşesti si tu… Totusi, te rog un lucru: sa-i spui lui Anton ca numele cuibului „Iancu Jianu” sa ramana aşa cum l-am numit eu! Ce ratacire l-a facut sa-i schimbe numele… in Ion State Grigore! Ce sunt eu? Ce am jertfit pentru tara,ca să-mi poarte un cuib numele?… Mai bine si-ar vedea de datorie, ca sa ajunga cuibul “Iancu Jianu” exemplu de credinta şi disciplina in Corpul Muncitoresc Legionar…

Mai emoționat îmi dă din suflet ultima lui taină:

-Pentru Sotia mea, repet ce ti-am spus şi altadata: i-am fost.toată viata credincios! Sa ştie şi ea asta, am conştiinţa impacată. Avem un copil, pe Dinu; tu-l stii! Creşte-l aşa cum am vrut eu… Sa-i dai viaţa legionara!… Ştii tu, in casa mea, deasupra la icoană, am asezat baioneta fratelui meu mai mare cazut pe front ca voluntar. Ia-o şi-l invata cum s’o manuiasca! Strange-i bine mana pe ea ca sa creasca numai in iubire de NEAM. Copilul meu sa fie legionar! Atat te rog!

Imi sărută obrajii si fruntea, mă scutura bine de umeri şi disparu îmbracat in hainele vărgate, având pe cap basca mică de ocnas. Nu l-am mai văzut pe acest camarad sofer ridicat ca o furtună din lumea prea dispretuita a muncitorilor. Pornise de unul singur in 1934, iar după doi ani de munca, aduse in Legiune sute de şoferi, transformându-i complectamente.

Pe cât de miscati sau obsedati de o idee sau alta erau unii, pe atât de indiferent si sustras dela toate mi s’a parut Ion Trandafir. Nu-l interesa ce se petrece in jurul sau.

A venit Ia vizetă, m’a salutat în mod obişnuit, legionăreşte, şi a plecat calm, parcă pentru o despartire temporara. De altfel, prezenta lui in inchisoare nici nu se simtia. La discutii nu-l puteai antrena uşor, decat in chestiuni alese din domeniul stiintei pozitive sau tehnica. Cand intâmplător ii revenia curtea vestică pentru plimbare, se urca pe „etuvă”, doar-doar vine un accelerat cu noul model de locomotiva „Malaxa”. Numai spre acest câmp dovedea interes si pasiune.

Clipa părăsirii acestei vieti, a primit-o ca un fapt divers. Niciun fel de regret, nicio adiere de dor, de ura sau de rasbunare! Absolut indiferent.

Indata dupa despartirea lui Trandafir, aud glasul plutonierului Eftimie i-a chemat pe toti la celule. Folosind putinele clipe ramase libere, trec ultimii pe la mine: Pele şi Bogdan. Înainte de ora unsprezece, promiseseră ca-mi vor face vizita mai târziu.

Decemvirii

Decemvirii: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir

Intre timp se naste presimțirea mortii. Din acest moment au stat de vorba numai cu Dl. Banea si cu dl. Capitan Şiancu; in special cu primul. Aşa se explica de ce, după anunţul plutonierului, abia reuşesc sa’mi strângă mâna. În afară de salut, n’au lasat niciun cuvant prin mine.

N’a mai ramas nimeni liber. Toți aşteptam intrarea sefului inchisorii. Plutonierul a trecut pe sus şi mi-a inchis celula cu lacatul.

Cam in jurul orei doua, şeful închisorii insotit de capitanul Rosianu şi de un ofițer necunoscut, au venit in sala mare. Capitanul Iliescu comunică ordinul:

-Cei ce pleacă isi vor lăsa bagajele in celulele respective. Nu se poate lua din imbracamintea particulara nimic, afară de palton şi căciulă. Peste cinci minute, plecarea! Asezaţi-vă lucrurile conform ordinului!

De jos,vocea lui Nichi se aude punând tăios intrebarea:

-Era vorba sa ne luăm bagajele cu noi?

-Mâine seară veţi avea bagajele in Jilava!

-Precis? intreba Nichi neincrezător.

-Ce Dumnezeu, aveţi toată increderea, confirma ofiterul de jandarmi.

Cele cinci minute s’au scurs repede ca si când n’ar fi.fost. Același ofiţer anunta ca cei strigati sa vina la usa dela intrarea pricipala,in ordinea chemarii:

-Nicolae Constantinescu!

-Prezent!

Iancu Caranica!

-Prezent!

-Dumitru Belimace!

-Prezent!

-Caratănase Ion!

-Prezent!

-Bozântan Iosif!

-Prezent!

-Ştefan Curca!

-Prezent!

-Ion Atanasiu!

-Prezent!

-Pele Ion!

-Prezent!

-Bogdan!

-Prezent!

-Ion State Grigore!

-Prezent!

-Trandafir Ion!

-Prezent!

S’a făcut liniște! Emotiile imi clatinau corpul de nu-mi afIam locul… Auzisem totul, fara să vad nimic…

Dupa ce s’a facut apelul, o voce ne mai auzită pana acum le-a ordonat:

-Ieșiţi afară!

Trec,apoi, repede, la fereastra mea ca sa-i mai vad odată. În curtea mică din față…

Când au ajuns toti in coridorul mic, din fata cancelariei, plotonierii ascunşi in fundul gangului dinspre celula CAPITANULUI i-au incadrat cu mai multe cordoane. Vedeam bine mutrele acestor monstri cum stateau fără nici o vorba cu pistoalele automate aşezate cu cureaua pe mâna!… Unul dintre ei, cu bratul incarcat de frânghii albe, trece in primul rând al cordonului, în partea stângă. Frânghiile erau lungi cam de doi metri si de grosimea celor obişnuite pentru uscatul rufelor.

Între camarazi observ o mica nelinişte. Dintr’odata se despart cordoanele in două. Bozântan trece repede printre ei, fuge pâna înlăuntrul inchisorii şi strigă cât poate:

-Domnule Inginer, aşa-este, pleaca si Capitanul! L-am văzut, stă singur!

N’a putut termina toata fraza, căci doi plutonieri, îmbrancindu-l pe ușă afară, au umplut sala cu injuraturi de toate cele sfinte…

Inainte de plecarea lor, Dl Clime vrea să ia contact cu Căpitanul. N’a reuşit! Atunci s’a înţeles cu Bozântan, ca sa-si facă uitat paltonul. Nici această incercare n’a isbutit.

Intrat, Bozântan, iarăşi în grup, cordoanele din spate şi-au luat forma inițială.

Mai departe, observasem toate mişcarile prin fereastra; vorbe, însa, n’am putut prinde cu urechia niciuna. Cu uşurinţa putui sa urmăresc, cum din grupul camarazilor, unul cate unul era-dus.

Primul a fost luat Nichi. In urma lui plecara doi gradati din cordon, după ce prindeau câte doua frânghii din legătura aflată in bratele subofiterului. Nu s’au mai întors….

La un mic interval de timp îl iau pe Caranica, apoi pe Doru… Şi aşa fiecare camarad paraseste grupul, urmârit fiind de subofiterii respectiv cari se aprovizionau, mai întâi, cu frânghiile prevazute.

Ma uitam la ceas si numaram minutele. Pânâ la trei făra un sfert a durat rârirea şirurilor din cordon. Atunci a fost legat cu frânghii Trandafir, ultimul din FRONTUL DE ONOARE AL CAPITANULUI…

De vorbit nu vorbea nimeni in sală. Din când în când, numai Dl Clime repeta intrebarea:

-N’au plecat înca, măi băeti?

-Nu, Domnule Inginer! răspundeam sau eu sau Livezianu.

Dela postul meu de observatie nu ma miScam însa. Fereastra mea avea cel mai deschis orizont. Deaceea nu trebuia sa-mi soape nimic.

Deodată bâzâitul motoarelor strapunge liniştea pâna la mine. Apoi, din ce in ce mai mare, acceleratia creste, se aude mai bine spre colţul corpului de gardă. Mi-am îndreptat privirea spre portiunea străzii, in direcţia lui, ca să cuprind sub ochi şi faza finală. Apare prima dubă. Arată greu impovărata, de se legana in hopurile mari, pline cu apă de ploaie. La cel mult 50 de metri apare a doua. Se clatina şi ea pe strada hopuroasă, împroșcând apa murdară peste sârma ghimpată… Mai la urmă o masină mică, de se ţinea de ele, dar nu le-am mai vazut… dispârura prin neintrerupta ploaie…. Strada a rămas din nou pustie. Populatia orasului dormea nestingherita, in toiul noptii, iar inraiţii câini ai curtilor vecine şi-au amuţit lătratul enervant de altadată… Radierea reflectoarelor aprinse in curte și pe ziduri se osteneau cu alungarea intunerecului greu, imbibat cu duhul necurat al urzitoarelor, protejate de orele mici in care se miscau strigoii.

Noapte, frig, ploaie si un vânt subtire dela Nord au împrietenit plecarea Capitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor spre drumul fără de intoarcere… Dar din varfurile celor cinci turle sbierau feciorii de romani din adancul piepturilor, mai aprins ca orisicând:

-Postul… numărul unu… Biiineee!

-Postul numărul doi… Biiineeee!

-Postul… numărul cinci… şi mai …Biiineeee!!!

Mă dau jos dela fereastră si trecând la usă anunt tuturora:

-Au plecat cu două dube pe drumul către oras!

-Bine, DUMNEZEU să le ajute! răspunde Domnul Comandant al Bunei Vestiri Gheorghe Clime!

LAURIAN ȚĂLNARU