Vasile Iașinschi – Înfruntarea răului

România şi Neamul Românesc se găseau în anul 1919, după primul război mondial, cu hotarele restabilite, pe bază de dreptate istorică, de jertfe seculare şi de consimţământ general.

Acest act de justiţie a fost ratificat de forul internaţional al puterilor biruitoare, ca urmare a luptelor şi bravurei ostasilor şi ofiţerilor, cari şi-au lăsat trupurile pe toată suprafaţa pământului străbun, ‘dela Nistru până la Tisa’. Guvernul român a intrat în posesia documentelor aceluia, expresia tratatelor de pace dela Trianon, St. Germain şi Paris. Poporul aştepta normalizarea vieţii. Bucuria împlinirii idealului de unitate românească a potolit clocotul resentimentelor pentru suferinţa milenară la vest sau cea seculară la nord şi est; şi minorităţile au fost considerate parte integrantă din masa mare a cetăţenilor români. Problemele spirituale şi economice îşi reclamau drepturile lor, pe măsura evenimentului.

Dar în faţa acestei stări de lucruri, cu dorinţa generală de mai bine, fapte şi acţiuni duşmănoase începuseră să tulbure cursul evoluţiei. Incercări de pregătire a desmembrării Statului, abia închegat în graniţele sale fireşti, n’au lipsit. Deschiderea porţilor, la răsărit şi la apus inamicului, care nu urmărea numai înghiţirea României ci revoluţia mondială şi izgonirea lui Dumnezeu din sufletele creştinilor, era virtualmente un fapt conceput. Peste tot ardeau focuri, care aveau să mistuie casa românească, aşa cum ieşise din război.

Cetăţeni din mijlocul minorităţilor, încălziţi la sânul Patriei generoase, erau mână în mâna cu duşmanii de peste graniţă şi stăteau gata să ne predea în orice moment. Câţiva intelectuali români desechilibraţi, cari uitaseră rostul Neamului de aci înainte, sprijineau prin declaraţii, prin îndemnuri şi tot felul de manifestări tendinţele centrifuge şi avalanşa pârjolului comunist dela răsărit. Alţi străini, din tabăra acelora cari s’au fost dovedit vrăjmaşi ai Unirii Poporului Român, se înfrăţiseră cu unii politicieni din clasa noastră conducătoare, cu scopul de exploatare a României Mari.

Impotriva acestor crude realităţi, ce se desenau ca o mare primejdie pentru Tară şi erau o continuă provocare a instinctelor de conservare elementară a Neamului, Tinerimea Română din toate centrele universitare a reacţionat, dând la timp semnalul de alarmă. Ea, cu sănătatea-i sufletească şi conştiinţa curată şi-a expus, cea dintâi, pieptul la lovituri, ca să frâneze ofensiva agenţilor comunişti şi plaga afacerilor dubioase.

Din mijlocul ei şi a intelectualilor alături de ea, cari s’au opus inceputului de comunizare şi păgânizare a Tării, a apărut Corneliu Zelea Codreanu. Intre toţi, dânsul s’a distins în mod special şi s’a înălţat pe scara valorilor morale prin simţirea, gândirea, voinţa şi tenacitatea sa. Dela o vreme s’a ales împuternicitul sentimentelor şi intereselor Naţiunei Române; i-a creat un nou ideal, ieşit din credinţă şi lupte grele; i-a întărit concepţia de viaţă, concretizată în doctrina eminesciană; i-a restabilit puterea tradiţiei; a dat spiritualităţii româneşti un impuls pentru un viitor nedeterminat. In acţiunea sa dreaptă şi luminoasă, necesară şi legală şi-a luat ca orientări spirituale Dumnezeu şi Neamul.

Corneliu Zelea Codreanu s’a avântat cu toată puterea credinţei, care îi străjuia sufletul, împotriva comunismului promovat de-o anumită presă şi împotriva propagandei susţinută cu diabolică îndemănare, că Neamul nostru şi domeniile sale de activitate trebuie să fie supuse controlului şi consideraţiilor dinafară, unor oficine ale „umanitariştilor” de factură, în aparenţă, internaţională; in realitate, să asculte de ordinele unui consorţiu de presă, care şi-a luat cu neobrăzare misiunea să dirijeze interesele României Mari cum îi convenea, creind în acelaş timp prestigiului Tării şi economiei naţionale tot felul de greutăţi.

Aceasta este prima înfruntare a răului, ce se uneltea dinlăuntru şi ne ameninţa dinafară, marcată de Corneliu Zelea Codreanu.

Iată ce ne mărturiseşte el însuşi despre primii paşi ce i-a făcut pe drumul spinos al apărării Patriei:

„Când m’am aruncat în cea dintâi luptă, n’am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici in urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărîri prealabile cu executarea căreia aş fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi indelungate frământări interioare sau cugetări adânci în care să-mi fi pus această problemă.

Nimic din toate acestea. N’aş putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, Eşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări.” (Pentru Legionari. pag. 64)

Experienţa anilor i-a arătat că valoarea binelui şi primejdia răului stau intr’un raport extrem de strâns; aproape că se ating; iar uneori nici nu se poate observa demarcaţia între ele, la acelaş om. Din această pricină lupta este grea şi rezultatele sunt foarte relative. Masele nu percep diferenţele, căci ele prezintă aspectul unor valuri fluctuante în căutarea permanentă a unei vieţi mai uşoare, iar oamenii cărţii sunt în cea mai mare parte furaţi de problemele care-i pasionează sau abătuţi dela necazurile Neamului prin manevre şi influenţe, ce par nevinovate.

Corneliu Zelea Codreanu a văzut deci că fapta şi cuvântul său nu ajung să structureze mişcarea conştiinţelor îndurerate şi contopirea lor pe linia mântuirii; că e nevoie de ceva mai mult, de-o nouă rânduială şi-o încadrare a scânteierelor transcendente, de-un ritual şi de crearea unei atmosfere de nobleţă, in care să se desvolte Tinerimea căreia i se adresa. Atunci a jalonat legi şi principii, a arătat precis calea de urmat şi scopul final; şi, păstrând cu stricteţe orientările ceasului dintâi – Dumnezeu şi Neamul -, s’a oprit la Om, ca element decisiv pentru biruinţa ideii. Omul cu sufletul său este „punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze in momentul de faţă,- sufletul individului şi sufletul mulţimii„, pentrucă, afirmă dânsul, „răul, mizeria, ruina ne vin dela suflet” (C. Z. C. Cărticica şefului de cuib pag. 111). Aceasta e a doua etapă de înfruntare a răului, şi ea priveşte pe toţi din jurul său şi pe câţi se vor aduna, atraşi de lumina credinţei aprinsă de el.

Corneliu Zelea Codreanu stabileşte deci ca punct de plecare a învăţăturii sale omul nou, care trebuie să rezulte din lupta fiecăruia cu el însuşi. „In acest om nou vor trebui să învieze- spune dânsul mai departe– toate virtuţile sufletului omenesc. Toate calităţile rasei noastre. In acest om nou vor trebui ucise toate defectele şi toate pornirile spre rău„. (C. Z. C. (”Carticica şefului de cuib pag. 65). Numai cu un astfel de om se poate ajunge la ţintă, la salvarea Patriei, şi prin ea a unei părţi din omenire. In acest unghiu stă toată taina idealului cornelian care uneşte naţionalismul şi umanitarismul.

El n’a negat valoarea individului, nici necesitatea personalităţii, aşa cum procedează dictatorii şi tiranii, ridicându-se împotriva lor şi pe trupurile lor; ci dimpotrivă, conştient de misiunea ce-o simţea din plin ca o poruncă divină, a înţeles că fiecare ins trebuie ajutat să se cureţe de păcat, să-şi apropie binele şi să înceapă să-l facă pe-o rază de acţiune, cât poate cuprinde cu puterea, influenţa şi capacitatea lui.

Este începutul Scolii, din care urmează să iasă oameni cât mai perfecţi, oameni de acţiune, de gândire şi creaţie; căci „Mişcarea noastră Legionară are mai mult caracterul unei mari Școli spirituale„, dogmatizează Corneliu Zelea Codreanu.

Considerată individualitatea fiecăruia, realizată transformarea ce se cere, asta însemnează selecţiunea naturală a luptătorilor, a învăţăceilor, a mărturisitorilor. Este elita Neamului. Rezultatele s’au văzut pe toată aria românească, când ,omul a sfinţit locul’.

Aşa că valoare liberă şi eternă în concepţia de viaţă a lui Corneliu Zelea Codreanu este omul, în strânsă legătură cu Patria şi cu Dumnezeu; omul, care se poate ridica cu mintea şi inima la nivelul cerinţelor umane de pe piedestalul ordinei naţionale.

Caracterul de Şcoală spirituală ce-l are “Legiunea Arhanghelul Mihail”, fundată de Corneliu Zelea Codreanu la 24 Iunie 1927 este opus dictaturii de orice gen ar fi ea, pentrucă El socoate pe om liber sub raportul activităţii, a gândirii şi a creaţiei, slujind în ultimă analiză umanităţii, ce creşte din bunurile spirituale ale naţiunilor: şi cum „pentru un legionar politica inseamnă religie” aceasta întăreşte adevărul de mai sus; pentrucă religia, prin dogmatismul ei însuşi, nu poate ajunge niciodată la asuprire, la eliminare, la exploatare sau la făţărnicie în viaţa publică. Deci toate presupunerile, interpretările şi acuzaţiile de până acum lansate împotriva Mişcării Legionare sau cari continuă să fie folosite pentru a le acredita sub diferite forme în locuri influente, sunt false, interesate sau comandate. Procedeul e rău şi consecinţele deservesc interesele Neamului. (Mişcarea Legionară n’a avut încă posibilitatea să facă cunoscută pe-o scară largă oamenilor de bună credinţă doctrina sa în lumina adevărului etern; ea insă va implini această necesitate; căci ceea ce s’a făcut până acuma e numai un început. Odată ce Neamul Românesc întreg va ieşi din iobăgia actuală şi va intra in toate drepturile sale, problema va fi lămurită ştiinţificeşte sub toate raporturile şi se vor explica accidentele, exploatate, din nenorocire până în ultimul moment, cu înverşunată ură şi duşmănie).

După această scurtă paranteză interpusă in analiza sumară a vieţii lui Corneliu Zelea Codreanu, constatăm că aceasta nu se rezumă la o atitudine anumită, nu i se poate da o singură caracterizare, nu prezintă numai latura politică; ci ca se intinde peste variate ramuri de activitate şi de gândire închinate binelui. Corneliu Zelea Codreanu a devenit un educator al Neamului cu respectarea ordinei legale. Este aceea ce ne-a lipsit în acea vreme. El munceşte să stârpească răul şi să întărească legea, pe care organele de stat o calcă neîncetat, ca să-i împiedece urcuşul-un adevărat pelerinaj ce creşte tot mai mult spre culmea peste muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice si mlaştina desnădejdii, unde avea să se găsească terminat, măreţ locaş de inchinare şi de mulţumire lui Dumnezeu.

Adevărul cu necesitatea legii, cum rezultă din scrierile sale, cuprinde toate legile pe care le-a vrut să fie respectate de oricine şi să servească oricui: legile divine şi umane, ale Statului şi ale Societăţii, cele morale şi naţionale – cu aplicare în cadrul organizaţiei sale şi în afară de ea. Nu existau excepţii ce-ar fi fost să le admită pentru consideraţii de oportunitate, ci numai dragostea lui de creştin cu profundă simţire umană îi incălzea continuu sufletul şi-i lumina judecata până la condiţia iertării. Mila lui autentică şi iubirea aproapelui, in conformitate cu exigenţele Evangheliei, erau sentimente fundamentale. Acestea ii potoleau supărările indreptăţite, în favorul restabilirii echilibrului distrus de abuzul adversarului sau de greşala legionarului. Până la ce grad se înalţă concepţia sa despre justiţie in genere, ne dăm seama din raţionamentul următor şi formularea regulei ce o putem considera legea legilor:

“Un principiu al justiţiei spune: nimeni nu. Poate fi judecător in propria sa cauză.

Răspund: principiul injoseşte omenirea, pentruca îl consideră pe om laş sau hrăpareţ. Aşa e. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Intr’o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebue să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecăruia ceea ce este al său. adică de a fi drept. Omul judecător in propria sa cauză. drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebue să fie omul drept şi e bine să incepem a face şcoală în această direcţie”. (Circulări 24 Oct 1937 C. Z. C.).

In evoluţia sa Corneliu Zelea Codreanu a fost consecvent, pilduitor, omenos şi perseverent, peste toate stâncile ce i-au fost aruncate în cale, cu toate prigoanele, procesele, ingratitudinele şi desiluziile îndurate. A fost întotdeauna un exemplu de răbdare omenească. A fost un izvor nesecat de iniţiative frumoase, de gânduri intelepte, de soluţii drepte. A avut încredere în destinul şi rezultatul Scolii sale. Mi-a spus odată că principiile călăuzitoare, ce le stabilise în cursul acţiunii, vor putea fi valabile vreo două sute de ani, după care timp altele vor fi să le ia locul. Atacurile şi calomniile nu i-au slăbit voinţa de a-şi împlini misiunea, făcând binele unde vedea că e prezent răul. Caracterul său excepţional, construcţia sufletească şi aspectul fizic, aureolate de darul înţelepciunii, prezentau o îndividualitate rară, poate unică (in timp se va găsi maestrul, care să dovedească în mod erudit această afirmaţie). Personalitatea sa de luptător era dotată cu calităţi deosebit de frumoase; pe lângă cunoştinţele sale de drept, avea o cultură generală in toate domeniile vieţii naţionale; vorbea cu mare uşurinţă două, trei şi chiar patru ceasuri fără să obosească, nici să plictisească; manierele sale distinse ii dădeau drept să facă pe lângă educaţie şi observaţii; era amabil şi politicos, tăcut şi discret; avea expresia unei nobleţe străvechi. Il socot prelungirea multor generaţii, care s’au sbătut pentru conservarea existenţii Naţiunei române şi promovarea progresului, ce le reclamă idealul ei pururea viu. Această figură de român şi creştin, de om şi îndrumător de oameni a avut parte de-o viaţă frământată. A fost ca o simfonie cu parcursuri tumultuoase şi rare popasuri de meditaţie armonioasă, ca muzica din Cosmos, în unde variate şi intonaţii dramatice, ce la sfârşit s’au întâlnit în punctul de iluminare a jertfei de martir. Anii lui de luptă s’au scurs în suferinţă. Contrariat la fiecare pas ce-l făcea, lovit în cele mai curate gânduri şi pentru cea mai desinteresată acţiune în folosul Neamului şi în supunerea oricărui lucru lui Dumnezeu, virtutea nu l-a părăsit; ci dimpotrivă, i-a stat în ajutor să răscolască conştiinţa neamului în totalitatea reprezentării sale pentru recuperarea drepturilor de care a fost desbrăcat, – fără să atingă interesele cetăţenilor de altă naţionalitate, ci numai să-i determine prin lege să-şi schimbe mentalitatea. sistemul şi obiceiul, care contribuiau la demoralizarea şi sărăcirea Tării, la accentuarea duşmăniei între Români şi ei. Nedreptatea care continua să persiste, după primul război mondial şi Unirea tuturor Românilor, se cerea reparată. Atât.

Corneliu Zelea Codreanu a strălucit în timpul vieţii sale ca puţini în istoria poporului român, şi mitul său creşte pe măsură ce evenimentele îi confirmă teza în ordinea primejdiei externe ca şi în stabilirea păcii interne; în devierea creaţiunei spirituale ca şi în abandonarea legilor naturale de conducere a omului pe linia de civilizaţie creştină.

Astăzi. când întâmplările zoresc, una după alta, într’un ritm uimitor, fără să se întrevadă lumina libertăţii pierdută momentan nu numai pentru Neamul Românesc ci pentru omenirea întreagă, ni se pune problema de-a pătrunde necunoscutul cu puterea limitată a omului de rând şi, din cât vedem, să judecăm cam ce părere ar fi avut Corneliu Zelea Codreanu în răsturnările apocaliptice ce se produc. Acest lucru nu este imposibil, date fiind premisele, care ne-au rămas dela el:

  • Corneliu Zelea Codreanu era, înlăuntrul graniţelor Tării sale, pentru libertatea individului şi respectul colectivităţii, înafară pentru independenţa şi suveranitatea ei.
  • Trăia proecţia României în lume.
  • Era profund îngrijorat de primejdia comunismului ce ne ameninţa dela răsărit şi simţia duşmănia acumulată de vrăjmaşi pe socoteala Neamului. Naţionalismul său vibra în funcţie de soarta Patriei creştine şi de lipsurile poporului, iar umanitarismul îl trăia în legătură cu nevoia individului, indiferent de unde venea acesta.
  • Intuia forţa creatore a spiritului românesc şi cunoştea capacitatea de producţie materială a claselor muncitoare; cu ajutorul acestor două pârghii vedea înălţăndu-se potenţialul românesc la nivelul oricărei naţiuni occidentale.
  • Patriotismul său se dovedea a fi mai presus de întrecerea demagogică a partidelor sau de pretenţiile de hegemonie a vreunei clase sociale. Unele şi altele erau socotite funcţiuni necesare în viaţa Statului, nicidecum organisme profitoare ale conjuncturilor interne sau externe.
  • Refacerea clasei de mijloc şi perfecţionarea industriei erau socotite un imperativ al datoriei; aceste probleme, hotărîte in principiu, urma să le împlinească, fără frământări şi abuzuri şi fără ca mersul economiei naţionale să aibă de suferit.
  • Capitalul străin, cel sprijinitor şi nu acel exploatator, îl considera o necesitate de prim ordin pentru progresul general.
  • Ideia morală stătea deasupra oricăror aspecte şi raporturi politice. Relaţiile internaţionale nu se bazau pe-un sistem preferenţial, ci pe respectul reciprocităţii economice şi culturale, a libertăţii comerţului interior şi exterior şi a relaţiilor de armonie şi bună vecinătate, în baza frontierelor fixate prin tratatele de pace.
  • Departe ca viaţa provinciilor să fie stingherită în evoluţia lor specifică -care chiar trebuia ajutată-, consolidarea lor într’un întreg indisolubil rămânea exigenţa timpului pentru fortificarea unui Stat Român “care să strălucească ca un far în mijlocul Europei”.

Corneliu Zelea Codreanu văzuse bine rănile Neamului, acele care dor. Avea simţul realităţii şi era ales între cei chemaţi să armonizeze toate discrepanţele, care apăruseră în viaţa politică a României din preajma evenimentelor internaţionale. Dar, pentrucă a (îndrăznit să înfrunte răul, începând cu acel care se încuibase în Palatul Regal al României Mari până în sufletul pervertit al ultimului agent în slujba duşmanilor sau chiar în al acelora cari i-au fost prieteni în acţiune, pentrucă a afirmat cu toată tăria adevăruri crude şi avea “conştiinţa obiectivelor drepte şi morale şi a mijloacelor loiale„, a fost condamnat la moarte, nu de-un tribunal în baza unei legi, ci de-o camarilă în baza urei fără limită care-şi simţea pierderea poziţiei de jăcmănitori ai Neamului.

Pe cât de nevinovate erau faptele lui, de corecte, legale, instructive şi atrăgătoare, pe atât de mult creştea ura adversarilor, care descompune tot ce are omul bun în el. In această situaţie, de raport nedrept, Corneliu Zelea Codreanu n’a avut altă alegere in cursul activităţii sale decât să se apere şi să înfrunte răul cu toată energia: să apeleze de fiecare dată, până în ultimul moment, la legi, la raţiune, la suflet, ca să se facă lumină şi dreptate, unde era abuz şi ilegalitate.

Rezultatul a fost contrar aşteptărilor. Condamnarea camarilei a rămas definitivă. Răul a biruit. Detractorii Naţiunei Române au jubilat, ca niciodată. Tara a fost înfrântă. Neamul, care văzuse în’marea lui personalitate apariţia unui uriaş al spiritului, unui învăţător al generaţiilor actuale şi viitoare, sufere jugul robiei, contra căruia Corneliu Zelea Codreanu se ridicase cu 19 ani în urmă, de pe când intuise primejdia, pe care cu realismul său politic, necunoscut la nici un bărbat de stat în măsura sa, a înfruntat-o cu preţul vieţii, an după an.

Providenţa a rezervat Neamului Românesc un destin crud şi un ideal nou. Istoria se va pronunţa. Pentru a-l înfrânge şi rectifica pe cel dintăi şi a-l urma pe cel de-al doilea, trebuie să ne pătrundem de adevărul pe care el l-a simţit, l-a apărat şi pentru care a murit; trebuie să ne înălţăm sufletele şi să ne îmbogăţim mintea, ca să avem dreptul a-i fi urmaşi, aşa cum ne-a învăţat să fim, când ‘duşmanii ne copleşesc şi când Patria ne este în primejdie’.

Corneliu Zelea Codreanu ne-a cucerit viitorul prin lupta, învăţătura şi moartea sa, noi să ne cucerim libertatea, în care “virtutea, iubirea şi jertfa pentru Tară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea” (Pentru Legionari, pag 391) să aibă rezonanţă, să fie respectate şi să fie învăţate, ca jertfa să dea roade spirituale, din sămânţa credinţei sănătoase.

Vasile IAȘINSCHI

Material preluat din lucrarea „Corneliu Z. Codreanu în perspectiva a douăzeci de ani„, apărută în 1959 la Editura Libertatea din Madrid cu prilejul comemorării a 20 de ani de la asasinarea Căpitanului de către Armand Călinescu la ordinul regelui criminal Carol al II-lea.