Traian Brăileanu – Elita ascetică

I.

O sută optsprezece ani (264-146 î. d. Hr.) ţinură luptele între Romani şi Cartaginieni pentru stăpînirea Mării Mediterane. Încă aproape două secole de războaie şi Imperiul roman işi atinse hotarele cele mai largi sub domnia împăratului Traian. După moartea lui Traian (117 d. Hr.) începe slăbirea împărăţiei. Sfîrşitul este fărămitarea teritoriului în nenumărate domnii.

După căderea Romei, Bizanțul încearcă a restabili unitatea imperiului, dar după o scurtă fază de renaştere Apusul e smuls iarăşi de sub stăpînirea imperială şi intră în faza de zămislire a nouilor „natiuni europene“. Bizantul, sprijinit pe omogenitatea, biologică şi mai ales spirituală, a lumii eline, rezistă încă lungă vreme asalturilor nomazilor asiatici treziti de fanatismul unei noui religii care le făgăduia stăpînirea lumii, biruința asupra tuturor necredincioşilor.

Această luptă uriaşă ce se desfăşură între Cruce şi Semilună impinse şi Apusul la unire subt conducerea spirituală a Papei şi cea politică militară a Împăratului, a noului domn ieşit din rîndurile principilor întemeietori ai domniilor feodale.

Prin Papalitate, Roma încearcă să-şi dobîndească şi să-şi menţie dominaţiunea, cel putin spirituală, asupra Apusului. Dar atît unitatea imperiului politic, cît şi unitatea spirituală-religioasă, e neîntrerupt ameninţată de tendinţele de emancipare ale nouilor naţiuni. Franta, Spania, Anglia se constituiesc ca State, Regate naționale, ca unităti politice ieşite din închegarea substratului etnic omogen în comunităţi adaptate la noua constelatie „istorică“. Şi haosul politic în tările germane începe să se limpezească prin aşezarea mai temeinică a diferitelor „dinastii“, iar Reforma trezi conştiinta de sine a unei Germanii opusă lumii latine, catolice. Protestantismul a fost scînteia, care a aprins conştiinţa naţională germană.

Italia ea insăşi rămîne fărămiţată politiceşte şi Germanii, Spaniolii, Francezii rîvnesc să o cucerească. A fost poate un noroc pentru Italia că n’avea, pe acele timpuri, o organizaţie politică centralizată. Micile State italiene, printr’o politică abilă, printr’o diplomaţie subtilă, exploatînd cu indeminare rivalitatea puternicilor duşmani, reuşiră să scape de robie politică.

Dar in epoca Renaşterii, cind Machiaveli deplingea starea de decadentă politică a Italiei, cultura italiană cuceri Europa.

Abia in secolul al 17-lea incepe emanciparea culturală a celorlalte naţiuni europene de supt egemonia spirituală a Italiei iar sec. XVIII văzu înălţarea Franţei la locul de conducere a politicei şi civilizaţiei europene.

Descoperirea continentului american şi a drumului spre Indii puse insă politicei europene probleme cari schimbară cu desăvîrşire directia şi constelaţia forţelor în acţiune. Adevărat este că principii europeni continuă a se război intreolaltă şi a modifica hotarele Statelor, dar fixarea hotarelor începe a se sustrage tot mai mult voinţei principilor şi diplomaţilor: substratul etnic, „naţiunea“, se impune ca forţă reală în tragerea hotarelor politice cu mult înainte de enunţarea teoretică a „principiului naţional“.

Luptele pentru egemonia în Europa, pentru crearea unui „imperiu european“ după tipul roman, nu dau niciun rezultat. Nici Spania, nici Franţa, nici Germania nu reuşesc să „cucerească Europa”. Aceste lupte înăuntrul Europei işi iau sfîrşitul cu detronarea lui Napoleon şi restabilirea vechilor hotare ale Franţei. Războaele cari urmează nu fac decît să limpezească tot mai mult situaţia, lichidind imperiile continentale europene: Turcia, Austria, Germania şi Rusia. Naţiunile europene cucerite in cursul războaelor europene de Statele imperialiste şi cari nu mai puteau fi exploatate ca nişte ”colonii“, işi dobîndiră libertatea politică.

Statele europene devin State naţionale.

În această situaţie războae de cucerire în Europa nu mai au nici un rost. Intr’adevăr, odată ce fiecare naţiune a devenit liberă şi se poate cîrmui după bunul ei plac pe teritoriul ei şi cînd prin tratate de comerţ şi instituirea unui „drept international toate conflictele se pot înlătura pe cale pacinică, ce ințeles ar mai avea războaele? Un războiu in Europa nu aduce învingătorului niciun folos, nici material nici moral. La această concluzie trebuie să ajungă oricine cunoaşte sistemul de alianțe al Statelor europene, technica războiului modern şi organizarea aparatului administrativ. Teoreticienii au ajuns la această concluzie şi au propus, în mod logic, o „federaţie paneuropeană”, care să asigure în Europa „pacea eternă”.

Aceşti teoreticieni fac însă o mică greşeală de calcul. Federaţia europeană ar fi posibilă, dacă istmul de Suez şi strîmtoarea dela Gibraltar ar fi hotarele lumii, cum au fost pe vremea Romanilor. Dacă Europa politică ar fi un sistem inchis, pacea eternă ar fi realizabilă şi probabil de mult realizată.

Dar prin descoperirea Americei şi a drumului spre Indii, istoria Europei ia o nouă înfăţişare. Ceea ce fusese pe vremuri Marea Mediterană pentru lumea antică, este acuma, pentru Europa creştină, Oceanul Atlantic. Locul Fenicienilor, Grecilor, Romanilor, il iau acuma Spaniolii, Portughezii, Olandezii, Francezii, Englezii. Intrăm într’o epocă de roire a coloniilor europene in basinul atlantic şi totodată lupta pentru stăpînirea acestui basin şi a noului „orbis terrarum“. Peripeţiile acestor lupte formează obiectul istoriei moderne. Ele se sfîrşesc prin instituirea egemoniei necontestate a Englezilor, cari, in basinul atlantic, iau locul ce-l avuseseră in antichitate in basinul mediteran Romanii.

Războaele şi rivalităţile intre principii europeni pentru lărgirea dominaţiunii lor continentale, imperialismul suedez, tendinţele Rusiei de a ajunge la Constantinopole, toate aceste zbuciumări şi conflicte îşi pierd importanţa faţă de marile lupte ce se dau intre Spania şi Anglia, Anglia şi Franţa, Anglia, Franţa şi Germania pentru stăpînirea lumii. Apariţia Japoniei în arena politicei mondiale, deschise şi problema egemoniei in Oceanul Pacific.

Războaele între Statele europene işi dobindesc o nouă semnificaţie în noua fază a politicei internaţionale. Între marile naţiuni europene imperialiste: Anglia, Franţa, Germania, conflicte nu mai pot izbucni pentru rectificarea de frontiere in Europa, ci numai pentru împărţirea coloniilor. Luptele se dau pentru slabirea puterii de expansiune colonială a duşmanului, deci pentru apărarea şi asigurarea coloniilor proprii. Subt acest aspect un războiu european e totdeauna posibil, dacă intre imperiile coloniale nu se înlăptueşte un acord asupra împărţirii coloniilor, sau dacă se ivesc noui competiţiuni pentru dobtndirea de colonii. Din acest punct de vedere excluderea Germaniei dela posesiunile coloniale cuprinde o permanentă primejdie de războiu, iar acuma în urmă tendinţa Italiei de a cuceri Abisinia ameninţă Europa cu o nouă zguduire a aşezărilor politice.

Cum se explică această nouă criză politică europeană? Cum se explică imperialismul italian? Cari sunt perspectivele acestei întreprinderi războinice a Romei?

La marile prefaceri ale lumii prin roirea coloniilor europene (spaniole, portugheze, franceze, olandeze, engleze, germane) în basinul atlantic şi prin cucerirea Indiilor, Roma n’a putut lua parte. Italienii işi dobîndiră unitatea abia intre 1859-1870 şi abia Mussolini înfăptui Statul naţional italian cu tendinţe imperialiste, avînd pretenţia de a restabili, in basinul mediteran, puterea şi prestigiul Romei.

Acest început de imperialism colonial italian nu poate fi cumpenit in toate urmările sale pentru politica internaţională. Dacă Mussolini va reuşi să cucerească Etiopia şi să asigure Italiei această posesiune printr’o colonizare sistemaitcă, tip roman, constelaţia forţelor politice europene se va schimba foarte mult.

Ştim doar că Anglia, în năzuinţa de a-şi asigura egemonia în basinul atlantic, a căutat să zădărnicească orice încercare de imperialism maritim in Mediterană. Ocupînd in 1707 Gibraltarul şi in 1800 insula Malta, Englezii au ţinut in frîu toate forţele ce s’ar fi putut organiza în Mediterană şi s’ar fi putut indrepta apoi, ieşind in Ocean, împotriva lor.

Lupta dela Trafalgar, în 1805, opri imperialismul colonial francez în basinul mediteran, şi puterea Franţei se măcină in războaie continentale alimentate în mod abil de Anglia pentru a înpiedica expansiunea colonială a Franţei.

Cînd în 1869 se deschise canalul de Suez, Anglia făcu cele mai mari sforțări să pună stăpînire pe această cheie a drumului spre Indii şi pe toate ţările cari imprejmuesc drumul dela Suez spre Indii, ca nu cumva vreo altă naţiune să poată primejdui dominaţiunea engleză închizînd la un moment dat acest drum.

E natural şi logic deci că imperialismul colonial italian se izbeşte de cea mai energică rezistenţă a Angliei, care va căuta să zădărnicească cu orice pret cucerirea Etiopiei şi colonizarea ei cu Italieni.

Vom avea un războiu în toată forma între Italia şi Anglia? E greu de răspuns. Dacă n’ar exista avioane, răspunsul ar fi lesne de dat: Anglia ar căuta să pregătească lui Mussolini soarta lui Napoleon. Dar aşa cum stau lucrurile azi, e mai probabil că Anglia va sprijini in tot chipul pe Abisinieni, deoarece după slăbirea armatei italiene, chiar victorioase, Anglia poate spera să modereze aspiraţiunile Italienilor şi să Oprească o colonizare italiană a Etiopiei, deci formarea unei provincii italiene puternice lîngă drumul spre Indii şi încercuirea. Egipetului prin două mari colonii italiene (Libia şi Etiopia).

Dacă însă un conflict armat ar izbucni pe faţă intre Anglia şi Italia, primejdia unei noui contlagraţi europene cu greu s’ar putea înlătura, mai ales dacă Anglia n’ar izbuti să-i înfrîngă repede pe Italieni.

II.

Conflictul anglo-italian ne interesează nu numai din punct de vedere istoric. În politica internaţională de azi toate naţiunile sunt prinse în sistemele de alianţă şi trebuie să urmărească cu încordare oscilaţiile echilibrului forţelor politice. Adevărat este că lupta intre marile naţiuni pentru stăpînirea lumii n’ar trebui să ne emoţioneze prea tare. Noi n’avem aspiraţiuni coloniale şi la împărţirea coloniilor nu vom lua parte şi nici n’am fi întrebaţi prea mult.

Dar în luptele ce se pregătesc între marile naţiuni, fiecare din ele caută să aibă de partea lor cit mai multe naţiuni mici. Şi cum între naţiunile mici există rivalităţi şi duşmănii, acestea le mînă să între în sistemele de alianţă pentru a-şi potoli setea de „revanşă“ în cazul unei conflagratii generale. Romînia lărgindu-şi în ultimul războiu hatarele, e pîndită de vecinii săi şi e nevoită să-şi caute aliaţi antirevizionişti. În cazul unui războiu între marile puteri Romînia se va găsi în mod necesar în tabăra acelora cari sunt în stare să o sprijine în apărarea hotarelor ei actuale cum, pe de altă parte, duşmanii ei se vor găsi în tabăra revizionistă, a acelora cari le promit recucerirea teritoriilor pierdute.

Între Statele mici europene continuă deci vechea politică continentală, lupta pentru modificarea graniţelor, iar aceste tendinţe sunt exploatate de Marile puteri pentru a-şi Spori puterile în vederea luptelor ce se vor da pentru stăpînirea lumii, a coloniilor africane şi asiatice. Soarta micilor naţiuni pare deci legată în mod indisolubil de cea a naţiunilor mari, imperialiste. Naţiunile mici iau parte la izbînda şi înfrîngerea marilor lor aliaţi, fără a beneficia însă de izbindă decit prin păstrarea independenţei dar plătind din plin în caz de înfrîngere. Adică, pentru naţiunile mici nu poate rezulta dintr’un războiu victorios nicicînd un folos material, economic, ci numai un folos ideal: păstrarea libertăţii politice. E suficient, vor zice idealiştii; e prea puţin, vor răspunde realiştii. Mai ales marii aliaţi năzuesc a schimba prietenia politică în dependenţă, în vasalitate, prin crearea unei stări de dependenţă economică a micilor lor aliaţi, aceştia devenind cu vremea un fel de colonii. E adevărat că micile State au posibilitatea să-şi păstreze mînă liberă printr’o politică „machiavelică“, aşa cum pe vremuri Ştefan cel Mare ştiu să menţină libertatea Moldovei prin geniala sa diplomaţie. Dar în timpurile de azi rezolvarea acestei probleme e cu mult mai dificilă. Vom încerca să o analizăm aci şi să găsim deslegarea ei teoretică. Dacă vom reuşi, ar rămînea numai ca oamenii politici practici să aplice teoria noastră pentru a asigura Romîniei o desvoltare normală şi un progres neintrerupt spre culmile clvilizaţiei şi culturii…

III.

Nu vrem să construim o utopie, nici să arătăm care ar fi cea mai ideală constituţie în general. Punctul nostru de plecare este realitatea politică, aşa cum a rezultat din evoluţia istorică a neamului romînesc.

Presupunem că toti oamenii politici din Romînia au aceeaş ţintă: păstrarea libertăţii naţionale. Situaţia internă şi constelaţia internaţională este de aşa fel, încît ni se pare exlus ca Romînia să urmărească o politică imperialistă, de cucerire de noui teritorii. Statul naţional romăn şi-a atins hotarele naturale, iar teritoriul ocupat şi stăpînit de naţiunea romînă e îndestulător, din toate punctele de vedere, în raport cu numărul populaţiei. În comparaţie cu alte State putem chiar afirma că ţara noastră ar putea hrăni un număr îndoit de locuitori, fără să poată fi numită suprapopulată. Vechiul Regat al Italiei avea în 1918, 287.000 Km2 şi 36,7 milioane locuitori, Romînia de azi are 291.000 Km2 şi 18 milioane locuitori, Belgia 30.000 Km2 şi 7,6 milioane locuitori. Se’nţelege că fenomenul suprapopulaţiei, cu toate efectele sale, nu depinde numai de densitatea populatiei, de raportul între întinderea ţării şi numărul locuitorilor, ci şi de bogăţia ţării şi de organizarea muncii, de producţie, Dar, oricum ar fi, Romînia nu poate fi pusă între ţările suprapopulate, deci ea n’are nevoie de noui teritorii pentru emigranți, nici de colonii cari să complecteze lipsurile propriei ţări. Romînia e o ţară bogată şi fericită, aşa afirmă toată lumea şi aşa putem spune şi noi Romînii cu conştiinţă curată.

De aici ar rezulta că libertatea politică a Romîniei se poate întemeia pe o autarchie economică aproape absolută. De unde atunci plîngerile că suntem robiți străinătății, de unde aceste împrumuturi externe cari apasă bugetul ţării, de unde mizeria in înzestrarea armatei, de unde acel zbucium al vieţii politice, acele lupte între partide şi, mai ales, de unde primejdia unei dominaţiuni străine, a dictaturii iudaice comuniste?

Dar să luăm alt exemplu. Marea naţiune franceză dispune în Europa de un teritoriu de 550.000 Km2 pentru 40 milioane de locuitori şi mai are colonii cu o întindere totală de 12.070.000 Km2 cu 53.700.000 locuitori cari sporesc puterea economică şi militară a Franţei. Şi nu se vorbeşte oare de primejdia bolşevizării a Franţei, de primejdia iudaizării ei?

Şi mai întrebăm: de unde a izvorit imperialismul roman şi cel francez, cind e evident că nu suprapopulaţia (fie prin excesul naşterilor sau prin sărăcia ţării) poate fi cauza acestor imperialisme? De unde mizeria la noi (dificultăţile intretinerii aparatului administrativ, a armatei etc.), cind doar ţara noastră e atit de bogată şi de mare (în comparaţie cu numărul locuitorilor)?

Răul a fost descoperit de mult: corupţia!

Politicienii „fură“, functionarii „fură“, toată lumea „fură“. De aici ar urma că, dacă nu s’ar fura, toate lucrurile ar merge bine. Remediul: hoţii la puşcărie; muncă, cinste, legalitate ş.a.m.d. Şi, pe de altă parte, se afirmă că toate relele vin dela jidani, cind in realitate jidanii, totdeauna şi pretutindeni, vin ca corbii atraşi de duhoarea cadavrului. Corupţia politică i-a atras la noi, i-a hrănit şi i-a făcut puternici. Lupta împotriva lor nu poate avea sorţi de izbindă, decit prin stirpirea corupţiei politicianiste. lar politicianii nu pot stirpi corupţia fără să se stîrpească pe ei înşişi …

De aci dificultatea problemei.

IV.

Un Stat este condus de o elită politică, pe care vom numi-o clasă politică. Clasa politică se compune din oameni cari prin însuşirile lor se ridică la conducerea Statului şi sunt in stare să se menţină la conducere. Ei trebuie să-şi dobîndească prestigiul de conducători politici. Acest prestigiu se întemeiază pe puterea lor. Termenul de putere trebuie înţeles însă în raportare la funcţiunea politică. Oamenii aparţinînd clasei politice trebuie să fie viteji în războiu, energici, bogaţi, trebuie să fie demni, ca să ştie a porunci etc. Nu putem expune aci pe larg geneza şi caracterul diferitelor clase politice, la diferitele popoare şi in diferite timpuri. Sunt clase politice acăror geneză a fost cucerirea, altele iarăşi s’au selecționat prin organizarea apărării unei comunităţi omogene din punct de vedere etnic.

Dar oricare ar fi geneza unei clase politice, cert este că ea reclamă independenţă economică. Din punct de vedere economic clasa politică e improductivă, e „parazitară“. În lupta burgheziei împotriva nobilimii ereditare acest termen deveni o formulă de luptă pentru a distruge prestigiul aristocraţiei. Dar burghezia, devenind clasă politică şi ocupind posturile de conducere politică, deveni şi ea „parazitară“, iar „proletarii“ se folosiră de aceea formulă pentru a organiza revoluţia impotriva burgheziei. Instituirea „dictaturii proletariatului“ in Rusia nu schimbă întru nimic acest caracter esenţial al nouei clase politice: şi domnii proletari deveniră parazitari şi trăesc din munca burghezilor deposedati.

Ori, din necesitatea independenţei economice a clasei politice, nu rezultă că această clasă poate exploata fără îngrădire munca mulţimii guvernate.

Platon, de pildă, vede şi admite necesitatea independenţei economice a clasei politice, arătînd că ostaşii şi conducătorii Statului trebuie să fie întreţinuţi din munca mulţimii. Dar el cere in schimb ca clasa politică să fie astfel educată ca să renunţe la lux şi să se dedice cu totul politicei, adică apărării Statului în afară şi organizării sale lăuntrice. În practică această limitare şi reglementare a vieţii clasei politice se izbeşle însă de mari piedici. Realitatea nu îngădue aplicarea mijloacelor ce le propune Platon, adică desfiinţarea familiei şi educarea copiilor de către organele Statului.

Orice clasă politică e dispusă să abuzeze de dreptul ce i-l dă funcţiunea ei, de a trăi din munca mulţimii. Această pornire naturală e întinată însă 1) de teama de revoltă a guvernaţilor, 2) de necesitatea de a se folosi de serviciile mulţimii in caz de primejdie externă.

Să luăm exemple din istoria noastră. Cind vechea noastră clasă politică, boerii, aveau nevoie de ţărani pentru a purta războiu, exploatarea ţăranilor trebuia să se menţină în limite destul de inguste. Tovărăşia de arme excludea împilarea, Dar cind boerii începură să poarte războae cu lefegii, cu mercenari, ţărănimea ajunse în cea mai neagră robie,

Armata naţională deci nu îngăduia clasei politice exploatarea nelimitată a mulţimii guvernate. Armata naţională împinge cu necesitate la democraţie, la egalitate de drepturi politice şi la înlăturarea privilegiilor clasei politice,

Ori, democraţia şi instituţiile democratice limitează, ce-i drept, exploatarea mulţimii, dar nu astimpără pretenţiile clasei politice, setea ei de avere şi lux. De aci urmează că, în democraţii, clasele politice caută alte căi de îmbogăţire.

Calea cea naturală şi urmată de clasele politice puternice şi energice este cea a cuceririlor. Tipul clasic al unei astfel de clase politice îl găsim, în antichitate, în Republica Romană, în timpurile noui mai întîiu în Anglia, apoi în Franţa (după revoluţie) şi in Germania subt Wilhelm al II-lea. Revoluţia franceză se explică din faptul că clasa guvernată nu mai putea satisface trebuinţele de lux ale clasei politice, iar această clasă era prea slăbită pentru a-şi menţinea situaţia. Crearea armatei naţionale, deci democratizarea, îi impuse burgheziei franceze o politică imperialistă. În Rusia clasa politică feodală se menţinu lungă vreme, până ce înarmarea masselor ţărăneşti în ultimele războae (cel japonez şi cel mondial) provocă revoluţia. După revoluţie Rusia se întoarce la feodalitate, la constituirea unei clase politice privilegiate care exploatează în mod nelimitat mulţimea. Cîtă vreme se va menţinea această stare de lucruri, clasa politică rusească n’are nevoie de cuceriri şi nici nu poate trec: la o politică imperialistă fără a-şi primejdui situaţia.

Cea mai grea problemă de organizare politică se iveşte însă cind un Stat e nevoit să întreţină o armată naţională puternică în faţa primejdiilor externe şi, în acelaş timp, nu poate trece la o politică imperialistă.

Acesta e cazul Statului nostru şi despre el vrem să vorbim.

V.

Evoluţia spre democraţie în Statul nostru a restrâns tot mai mult pentru clasa politică posibilităţile de exploatare directă a mulţimii. Țăranii devenind ostaşi au dobindit drepturi politice, au fost împroprietăriţi, iar pentru întreţinerea clasei politice iexistă un singur mijloc: bugetul.

În jurul acestui izvor de îmbogăţire începură luptele politice, cari, prin adoptarea sistemului parlamentar şi a selecţiunii conducătorilor politici prin votul universal, degenerară în mod necesar în lupte de facţiuni, deschizind drum larg şi neîngrădit demagogiei.

Anarhizarea completă a vieţii politice a fost slăvilită într’o anumită măsură prin formarea de partide, de cluburi politice, şi prin organizarea unei birocraţii legitimate prin certificate de şcoală.

Dar trebuinţele de lux ale clasei politice, îngroşate neîntrerupt prin oameni noi, prin demagogi şi agenţi electorali, întrec cu mult posibilităţile bugetare. Oricit s’ar strînge şurubul fiscal, veniturile realizate nu pot satisface trebuinţele clasei politice: locuinţe moderne şi confortabile, automobile, mătăsuri şi parfumuri pentru doamne, zestre de milioane pentru fete, plimbări în străinătate etc. Trebue căutate deci alte izvoare de cîştig, pe lîngă împărţirea bugetului, din care cel puţin o parte trebue să servească pentru întreţinerea armatei, a birocraţiei, a funcţionarilor de tot felul. E drept că prin cumularea de funcţii, prin diferite retribuţii extraordinare şi urgente, prin crearea unor case autonome etc. se pot linişti cele mai imperioase nevoi ale noilor boeri – democraţi, dar aceste sunt numai expediente. Mai rodnice s’au dovedit alte întreprinderi şi organizaţii de exploatare indirectă a mulţimii. În primul rînd băncile, apoi societăţile pe acţii de tot felul. Tot astfel orice „reformă socială“, cum a fost împroprietărirea, orice administraţie a bunurilor publice (păduri, moşii, etc.) sporesc cu o mare cotă veniturile clasei politice. Toate aceste fenomene pot fi prinse subt noţiunea generală de „corupţie“.

Urmările corupţiei sunt lămurite: instituţiile publice se desorganizează din lipsă de bani şi prin fraude continue (directe şi deghizate), armata nu poate fi înzestrată, funcţionarii nu primesc lefurile şi caută şi ei venituri necinstite etc. Pe de altă parte demagogii săraci sau nu destul de bogaţi exploatează starea de nemulţumire şi mizerie generală, aţîţînd mulţimea la revoltă pentru a acapara puterea care le deschide uşile spre buget.

Ori, aceste procese sociale, deşi conţin germenii disolutiei, ar putea fi oprite prin atingerea limitelor de exploatare posibilă şi prin organizarea rezistenţei mulţimii. Sunt limite trase de.legile economice, dar şi juridice, morale şi religioase cari nu pot fi depăşite de clasa politică fără ca ea să-şi pună în joc existenţa proprie. Exploatarea neîngrădită a proprietarilor agricoli şi urbani prin bănci a fost stăvilită de rezistenţa pasivă a debitorilor şi legea „conversiunii datoriilor“ a astupat acest izvor de venituri a clasei politice. _Primejdia războiului şi necesitatea înzestrării armatei a împins la îngrădirea fraudelor cu furniturile pentru armată (scandalul Skoda). ln sfîrşit diferitele scandaluri ivite în ultimul timp (fraudele dela jandarmerie, scandalul cu devizele) sunt semne că multe din căile descoperite de clasa politică pentru a-şi complecta şi spori veniturile încep să devie impracticabile.

Dar pornirile clasei politice nu pot fi oprite nici prin justiţie, nici prin predici morale în articole de ziare, nici chiar prin primejdia externă, cînd această clasă a pierdut simţul de responsabilitate faţă de ţară şi faţă de judecata istoriei. Această stare de decadenţă a unei clase politice începe în momentul ce ea devine venală în relaţiile ei cu străinătatea.

Filip, regele Macedoniei, a caracterizat starea de decadenţă a elitelor politice democratice prin afirmaţia că un măgar încărcat cu aur trece peste zidurile cetăţii.

Şi dacă Plutarh în biografia lui Demostene, arată că şi Pythia începuse să „filipizeze”, nu trebue să ne mirăm că la noi o serie de ziare „sovietizează“.

Ori această „filipizare“ generală a clasei noastre politice constitue cea mai grozavă primejdie pentru Neamul Romînesc: primejdia pierderii libertăţii politice şi instituirea unei dominaţiuni străine.

Facţiunile politice au scos bogăţiile ţării la mezat, pentru a deschide clasei politice noui izvoare de cîştig. Improprie prin funcţiunea ei de a exploata ea însaş bogăţiile ţării, de a crea şi organiza ramurile de industrie necesare autarchiei economice a Țării, clasa politică romînească, după o scurtă şi efemeră rezistenţă a liberalismului-naţional, a cedat măgarului încărcat cu aur care a trecut peste zidurile cetăţii romîneşti. Acest măgar a fost condus de samsarul internaţional, de emisarul tuturor ţărilor industriale imperialiste, de prevestitorul tuturor dezastrelor economice şi al tuturor umilinţelor politice, de Alias-ver, jidovul rătăcitor.

Între mulţimea guvernată şi clasa politică romînească dornică de îmbogăţire, de lux şi petreceri, imitind traiul claselor politice ale marilor Imperii coloniale, s’au aşezat agenţii corupţiei internaţionale, ademenind la orice trădare, la orice transacţie şi frîngînd, prin presa lor, prin literatura lor, prin arta lor desfrînată, şi ultimele zvîcniri de rezistenţă patriotică a clasei politice.

Din slugi ale boierimii franţuzite, din negustori de mărunţişuri toleraţi în oraşele romîneşti, din modişti mijlocitori de mici afaceri de împrumut, din cămătari ai satelor, ei s’au ridicat la rangul de mari bancheri, de mari industriaşi, în sfîrşit la rangul de arbitri ai vieţii noastre economice şi politice.

Clasa politică romînească deveni o simplă anexă, din punct de vedere economic parazitară şi bacşişară, din punct de vedere politic neputincioasă, a marei finanţe jidoveşti şi a clasei politice jidoveşti internaţionale, care a pus deja stăpînire pe Rusia şi are pretenţia să cucerească toată lumea …

VI.

Problema este deci, de a înlătura pentru naţiunea romînă primejdia instituirii unei dominaţiuni jidoveşti, echivalentă cu o stare de completă robie si iobăgire. După experienţa rusească nu ne mai putem face iluzii. Dacă revoluţia comunistă ar reuşi la noi, clasa politică romînească ar fi măcelărită în scurtă vreme, iar ţăranii ar ajunge vite de muncă pentru noii stăpînitori.

Pe de altă parte trebue să notăm că teama de această primejdie nu ajunge pentru a împinge clasa politică romînească actuală la măsuri radicale împotriva imperialismului jidovesc, ceea ce ar cere in primul rînd înlăturarea corupţiei, romînizarea industriilor, echilibrarea bugetului etc.

Dimpotrivă teama de revoluţia comunistă a sporit corupţia şi a aţîţat încă mai mult instinctele primitive: toţi politicienii adună bani pentru a-şi asigura fuga peste hotare şi un traiu liniştit şi îmbelşugat în străinătate. Împotriva acestor politicieni corupţi şi împotriva imperialismului jidovesc manifestat prin pregătirea revoluţiei comuniste-jidoveşti, finanţată de bancherii jidani din toate ţările, s’a ridicat la noi, de multă vreme, reacţiunea naţionalistă. Nu este aci locul să expunem fazele acestei mişcări, programele şi metodele de luptă. Asupra acestor chestiuni, ziarele dau informaţii destul de lămurite. Ceea ce trebue să notăm pentru faza actuală a luptei este faptul că din clasa politică romînească o parte însemnată face incercarea să se emancipeze de influenţa finanţei jidoveşti. Partidul d-lui Vaida, precum şi noul partid naţional-creştin au intrat în arena luptelor politice cu programe antisemite şi naţionaliste.

Dar se poate rezolva problema pe calea luptelor de partide, prin maşina votului universal şi a parlamentarismului? De unde va rezulta stabilitatea guvernării, înfrînarea poftelor de îmbogăţire a politicianilor, din ce izvoare se vor satisface aceste pofte? Cine şi prin ce mijloace va opri dezertarea politicienilor în tabăra duşmanilor cind aceştia vor oferi mai mult şi plată imediată în numerar? Prin jocul luptelor de partide nu se poate ajunge la alt rezultat decît de a pune în locul unor politicieni, alţi politicieni, cu aceleaşi porniri şi cu aceleaşi apucături deprinse în cluburile politice.

În privința aceasta să nu ne facem iluzii, căci vom avea aceleasi decepții ca totdeauna la schimbarea guvernelor democratice şi parlamentare. Politicianul antisemit rămîne politician, adică e corupt prin însăş geneza şi funcţia sa. Avem o mulţime de politiciani, frontişti şi naţional-creştini, antisemiti cari şi-au făcut şi continuă a-şi face afacerile cu samsari jidani, şi ceilalți vor începe afacerile cind vor veni la putere.

Altfel se prezintă obiectivul luptei comuniste-jidoveşti. Jidovii comunişti au un program lămurit: instituirea dictaturii şi teroarei şi exploatarea neîngrădită a mulţimii faţă de care ei n’au nici o răspundere morală. Ei renunţă la o armată naţională, ei opresc orice circulaţie a elitelor de jos in sus, ei renunţă la cuceriri prin arme de unui teritoriu, ei caută a cuceri ţările creştine prin infiltraţiune şi bolşevizare, aşa cum au făcut-o în Rusia, aşa cum încearcă s’o facă la noi, în Franţa şi cum au încercat s’o facă în Ungaria şi în Germania.

Dacă dintr’o ţară sunt alungaţi, ei migrează în altă ţara, pe care o storc, o umilesc, o tradează pînă reuşesc sau s’o robească cu desăvîrşire sau să o ducă pînă la marginea prăpastiei şi desperării.

Nici o clasă politică naţională nu-şi poate îngădui acest sistem de „conducere“ politică. Oricît de coruptă şi ticăloşită ar fi, soarta ei e legată de soarta naţiunii, de soarta patriei.

De aceea şi în elita romînească actuală zvicneşte revolta sufletească împotriva trufiei jidovilor ajunşi domni în ţara noastră, dar strînsă în ghiarele finanţei internaţionale, condusă de jidani, această elită nu poate face decît antisemitism teoretic.

VII.

Dar, în acest caz, există o rezolvire practică a problemei?

Fără îndoială. Dar ea nu e aşa de simplă cum şi-o imaginează antisemiţii politicieni, ziarişti şi teoreticieni. Întîia condiţie este separaţiunea completă, biologică şi spirituală, de jidani, care să cuprindă şi raporturile economice. Discuţia „ştiinţifică“ a inegalităţii şi ierarhiei raselor nu interesează aci deloc. Jidanii încearcă anume să împingă această problemă pe planul „discuţiilor obiective, ştiinţifice“. Dar, pentru orice naţie care vrea să trăiască liberă în ţara ei, orice străin, fie el superior sau inferior, e păgîn şi spurcat. Şi în ce ar sta superioritatea rasei jidoveşti? În fraude, escrocherii, cămătărie? Doar nu vor susţinea că în arte, literatură, ştiinţă, Spinoza, Heine şi, hai să zicem, Einstein nu sunt oameni mari, deoarece sunt jidani, ci cu toate că sunt jidani. Din egalitatea sau superioritatea raselor nu rezultă că o rasă sau o naţie are dreptul să exploateze pe alta. Aci hotăreşte numai forţa, fizică sau spirituală, sau mai bine zis cea fizică organizată şi susţinută de cea spirituală. Toate teoriile umanitariştitor noştri sunt pledoarii ale unor avocaţi mercenari ai iudaismului, ale unor trădători de neam şi patrie, ale unor renegaţi demni de dispreţ.

Comunitatea romînească trebue să devie impermeabilă faţă de orice influenţă străină şi, mai ales, faţă de influenţa unei naţii care o ameninţă cu distrugerea şi subjugarea.

A doua condiţie pentru rezolvirea practică a problemei politice romîneşti, este reducerea trebuinţelor clasei politice, în aşa măsură ca ele să poată fi satisfăcute prin bugetul Statului, după satisfacerea completă a tuturor celorlalte trebuinţe: înzestrarea armatei, a şcoalei, bisericii, justiţiei şi a aparatului administrativ.

Clasa politică coruptă, aservită finanţei jidoveşti, dornică de lux şi petreceri, de călătorii şi distracţii, trebue înlocuită printr’o elită puritană, muncitoare, morală, sănătoasă, energică, vitează şi cu frica lui Dumnezeu. Toate marile reforme sociale, deci şi cele politice, s’au înfăptuit prin întoarcerea elitelor la disciplină aspră. Spartanii, puritanii lui Cromwell, Prusienii sunt exemple din istorie, cari dovedesc importanţa ascetismului clasei politice pentru puterea unei naţiuni.

E cred de prisos să expun pe larg rolul preoţilor şi educatorilor în procesul de regenerare a elitei politice, cum cert este şi verificat prin istorie faptul că destrăbălarea morală a preoţimii şi lipsa simţului de datorie şi responsabilitate a educatorilor însoţesc şi grăbesc prăbuşirea clasei politice. Si cine nu cunoaşte din istorie zguduitoarele catastrofe politice şi morale, cînd justiţia, dreptatea e împărţită de oameni corupţi şi venali? S’a oprit la noi corupţia şi venalitatea la pragul lăcaşului unde se împarte dreptatea? Iată o întrebare neliniştitoare, la care ar trebui să răspundă înalţii noştri magistraţi.

S’a oprit la noi corupţia şi venalitatea, influenţa distrugătoare a banului jidovesc, influenţa demoralizatoare a francmasoneriei iudaice la pragul Bisericii, la porţile cazărmilor şi ale şcolilor, mai ales ale şcolilor inalte?

Să cerceteze şi să răspundă conducătorii acestor instituţii!

Dacă am vrea să ilustrăm şi să descriem starea clasei noastre conducătoare, a elitelor de toate categoriile, ar trebui să scriem o carte groasă, spicuind din cărţi şi ziare şi punind la contribuţie şi experienţa noastră personală.

Dar la ce să o facem, cînd Sallust, Tacit, Montesquieu cînd atîția alţi scriitori celebri şi geniali ne-au zugrăvit icoana unor societăţi in stare de decadenţă şi descompunere, dar şi societăţi în plină înflorire şi putere.

Cunoaştem cu prisosinţă cari sunt cauzele căderii Romanilor şi cari au fost cauzele măririi lor. Pentru organizaţia politică, teoria e scurtă şi precisă: o clasă politică venală şi coruptă, imorală şi degenerată, duce Statul la pieire.

Dacă clasa noastră politică este venală şi coruptă, sau este pe cale de a o deveni, prăbuşirea nu poate fi oprită, decit prin creiarea unei noui elite disciplinate, incoruptibile, patriotice şi – în condiţiunile reale ale Statului nostru – ascetice.

Ascetismul trebue definit în acest caz ca „renuntare la orice lux care nu poate fi procurat prin veniturile normale legate de funcţia ce o împlineşte individul în ierarhia politică”.

Noi nu excludem din Statul naţional român ideal luxul, artele frumoase, ştiinţa, tehnica. Dar trebue să excludem corupţia şi desfrinarea clasei politice. Viaţa celui ce se dedică afacerilor publice, celui ce intră în slujba Statului, trebue să fie model de virtute cetaţenească. Viaţa sa, in intregime, familială şi publică, trebue să fie supusă unui control sever şi continuu. Pentru funcţii de Stat individul trebue educat după modul spartan şi puritan. Implinirea datoriei, în orice situaţie şi supt orice condiţie, trebue să fie legea supremă.

Dar care este puterea care să-l transforme pe individ în cetăţean perfect, în „funcţionar“ model?

Această putere este conducătorul.

Fie că se cheamă Mussolini sau Hitler, Solon sau Cromwell, toţi merg pe aceeaş linie: a datoriei către neam şi patrie. Toate formulele de fascism, rasism, corporatism, naţionalism integral, şi primesc intelesul şi valoarea practică prin ivirea şi acțiunea conducătorului. Formulele diferă ca expresie, accentuînd o nuanţă particulară, naţională, a momentului istoric, a condiţiilor concrete şi nemijlocite cari au desprins curentul de regenerare. Formulele sugestionează mulţimea, o fac să urmeze curentul, căci deşi ţinta şi mijloacele raţionale sunt aceleaşi şi trebue să fie aceleaşi la toate naţiunile şi in toate timpurile, ritmul in care se desfăşoară mişcarea, dificultăţile cari se opun, adaptabilitatea mulţimii, precum şi însuşirile individuale ale conducătorului, le imprimă acestor mişcări caracterul lor specific, dependent de loc şi timp.

In cumpenirea şanselor de reuşită a unei astfel de mişcării în curs, cum dealtminteri a oricărui eveniment istoric, teoria abstractă nu poate ajunge la concluzii precize. Din studiul comparativ al istoriei se pot desprinde însă anumite posibilități de previziune, de calculare a rezultatului unei acţiuni politice. Dar această previziune nu poate fi enunţată decît în formă ipotetică: dacă toate condiţiunile necesare pentru aparitia unui fenomen sunt date, fenomenul va apare cu necesitate. În cazul nostru fenomenul aşteptat, dorit şi urmărit de mişcarea naţionalistă este regenerarea clasei politice romîneşti în conformitate cu situaţia reală a Statului naţional romîn.

Am arătat cum ar trebui să fie această clasă politică. Pentru ca ea să apară, trebue să se ivească un conducător care so creeze, s’o modeleze, s’o disciplineze, s’o selecţioneze din substratul social concret.

În revista noastră laturea aceasta practică, a educatiei nouei elite romîneşti, a fost expusă în mai multe rinduri şi de diferiți autori. Există la noi şi conducătorul şi mişcarea de regenerare e la plină ascensiune.

Expunerea noastră de faţă e menită să lămurească ţinta, să arate situaţia specifică a Statului naţional romîn care reclamă o clasă politică ”ascetică“, întrucît primejdiile externe nu îngăduesc o exploatare, nici directă nici indirectă a mulţimii, iar pe de altă parte o expansiune colonială pentru intretinerea unei clase politice „aristocratice“ şi cu trebuinţe aristocratice este imposibilă.

Cum clasa noastră politică actuală e deprinsă cu luxul şi neputînd renunţa la lux şi desfrîu (lipsită fiind de educaţie cetăţenească şi selecţionindu-se din demagogi şi salariaţi ai finanţei jidoveşti internaţionale), Statul nostru e în primejdie de a-şi pierde suveranitatea, iar naţiunea e pe cale să cadă în robie.

Clasa politică actuală trebue deci înlocuită cu o nouă elită adaptată condiţiunilor reale de existenţă şi libertate a Neamului Romînesc.

Traian BRĂILEANU

profesor de Sociologie la Universitatea din Cernăuţi

__ ) Datele statistice sunt luate din : Arthur Dix, Politlsche Geograghie, Munchen u. Berlin 1922.

Material preluat din revista „Însemnări Sociologice„, anul 1, Nr. 6 din Septembrie 1935