Cum am compus cântecele legionare

Lui Ion Mării, splendid exemplar uman, dedic aceste rânduri.

Imnul Tinereţii Legionare

Fu scris în 1936 sub impresia unei şedinţe de cuib (Dragoslavele) al cărui şef era profesorul Paul Gălăşanu, trecut din nefericire după ocupaţia sovietică în tabăra inamică, din spirit de conservare. Am fost condus la această şedinţă de către vechiul prieten Vasile (Vasia) Popa, care de multă vreme încerca să mă convingă a adera la Mişcarea Legionară. Fusesem membru al partidului liberal încă din 1927, unde mă înscrisesem ca tânăr director de fabrică textilă, fiind imediat cooptat în secţiunea economică a cercului de studii sub preşidenţia lui Vintilă Brătianu. Consideram pe fraţii Brătianu eminenţi patrioţi, făuritori împreună cu alţii, ai României moderne. Dar mă nelinişteau infiltraţiile în partid a unor elemente corupte, de n’ar fi să citez decât pe Alecu Constantinescu zis »Porcu« sau pe Tancred Constantinescu, afacerişti şi venali prin excelenţă, compromiţând prin prezenţa lor nobilele ţeluri ale partidului, care scosese ţara din letargia ocupaţiei musulmane, purtând-o la făurirea României Mari. Nu este locul şi nici rostul meu de a discuta stările de lucruri de ordin naţional şi internaţional ce au condus la slăbirea prestigiului partidului la care aderasem. Las pe seama istoricilor de profesie să stabliească la necesara distanţă de timp, adevăratele racile care au provocat fragmentarea şi descompunerea partidului liberal.

Ion Mănzatu (Nello Manzatti)

In afară de activitatea industrială, eram compozitor de muzică, mai ales uşoară, şi critic al faimoasei reviste literare Vremea pentru muzica cultă, pe care o ascultam şi practicam din copilărie. In câţiva ani reuşisem a-mi construi un adevărat renume în câmpul muzicii uşoare, devenind prin anii 1930-34 alături de confraţii Alexandru Leon şi Ionel Fernic, unul dintre cei mai populari compozitori ai ţării, în acelaşi timp membru şi inspector muzical onorific în Societatea Compozitorilor Români recent înfiinţată sub preşidenţia Maestrului George Enescu, având ca director general pe Mihail Constantinescu, efectivul fondator al Societăţii, şi ca secretar general pe inegalabilul folclorist Constantin Toto Brăiloiu. Trăiam aşadar în vecinătatea compozitorilor de mare prestigiu, care dacă nu puteau înnobila stilul modestei mele inspiraţii, influenţau profund aspiraţiile către marea muzică cultă. M’aş putea defini un cultivator sau mai corect »cu!tor« al clasicismului în muzică, cochetând însă cu melodia uşoară, mai ales romanţa, gen popular preferat de marele public. Apoi eram încă din primele zile ale emisiunilor radiofonice ale postului naţional recent înfiinţat de inginerul Cârnu-Munteanu în 1927, unul dintre conferenţiarii apreciaţi de ascultători pentru prelegerile experimentale ce le făceam la microfon în cadrul muzicii de jazz şi uşoare, în general.

In puţine cuvinte, prin felul meu de viaţă aparţineam lumei burgheze, tatăl meu fiind industriaş, preşedinte al Asociaţiei fabricanţilor de textile.

Şedinţa la care asistasem în mica încăpere a familiei Gălăşanu din periferia Bucureştilor, avea să influenţeze existenţa mea de mai târziu. Mă impresionase curăţenia sufletească a tinerilor prezenţi, în largă măsură studenţi universitari, înflăcărarea în a discuta viitorul naţional preconizând o fundamentală revizuire a sistemului de guvernământ, prin eliminarea intereselor personale, afirmând sobrietatea unei vieţi pe cât posibil exemplară, plină de renunţări şi sacrificii. S’a scris deajuns, spre a mai insista eu însumi asupra tipului de viaţă ce se prospecta. Desigur că sub anumite aspecte perspectivele mă înspăimântau, în raport cu felul meu de existenţă de atunci. In urma unui răsboi câştigat, la care contribuisem personal cu grele suferinţe ca cercetaş detaşat în Moldova la un spital de campanie, se deslănţuise în popor o adevărată frenezie, o sete de viaţă ce ne cuprindea pe toţi. In această atmosferă euforică, viziunea legionară contrasta cu obiceiurile şi comportamentul nostru de tineri fiind prea riguroasă.

O bună parte din şedinţa de cuib ce îşi avea ritualul prestabilit, era dedicată cântecelor intonate în cor. In largă măsură erau melodii de marşuri populare, uneori chiar străine împrumutate, cu cuvinte de circumstanţă scrise în spirit legionar sau revoluţionar.

In Mişcarea Legionară cântecul părea esenţial. Conţinutul său exprima mai mult decât orice discurs. Trăiam încă perioada romantică a galvanizării publice prin marşuri şi fanfare. Dar chiar azi în viaţa atât de puţin convenţională, trecerea pe stradă a unei fanfare intonând un marş militar, provoacă o clipă de trezire, sgândărind coarde ascunse, dând fiorul întâmplărilor deosebite. Evident, totul depinde şi de sensibilitatea individuală. Există firi apatice, refractare, în care melodia marcială nu face să vibreze nici o coardă.

Şeful Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, fost elev al liceului Mănăstirea Dealului, crescut în spiritul militarist al epocei, considera cântecul de luptă esenţial în câştigarea victoriei. In fond Legiunea era o organizaţie de luptă.

Unele din cântecele intonate la şedinţa de cuib la care asistam, au reuşit a trezi un ecou în iniam mea; altele mi s’au părut insuficiente, lipsite de coherenţă melodică, mult prea rudimentare, iar altele prea revoluţionare sau agresive. Veneam dintr’o lume burgheză, în care muzica fusese exprimată de marii compozitori ai lumii în concertul simfonic, în muzica de cameră sau drama lirică, iar melodiile compuse de mine, dulcege şi romantice, nu aveau nimic din incandescenţa sau accentul de răsvrătire al cântecului legionar. Pentru stima şi dragostea ce mi se manifestase în timpul şedinţei, decisei a reveni spre a descifra mai profund rosturile unei ideologii în care patriotismul se amesteca şi cu anumite aspecte mistico-religioase, cu proclamarea unor necesare reforme pe alocuri grave şi esenţiale, privite prin intransigenţa naţionalismului adesea ofensat de împrejurări şi oameni.

Revenit acasă am încercat a reconstitui emoţiile pozitive sau negative ale celui dintâi contact efectiv cu Legiunea. Fusesem indiscutabil impresionat de disciplina, avântul şi contemplarea eroică a viţii de către gruparea de tineri prezenţi la şedinţă. (Printre alţii se aflau Săndel Teodoreanu, Andrei Costin şi Ilie Vlad Sturdza). Mă gândii a încera să compun un marş, în spirit mai modern şi simplificat, un elogiu adresat tineretului legionar. (Compusesem în 1919 un mic marş cercetăşesc pe cuvintele prietenului Val Mugur. - Pare că eram predestinat a începe »marcial« cariera de compozitor!).

Debarasându-mă pentru circumstanţă de reminiscenţele siropoase ale romanţelor, mă aşezai la pian cu gândul de a improviza o melodie sveltă închinată tinereţii legionare. Pentru colaborarea literară, cuvintele, îmi fu indicat Radu Demetrescu-Gyr, asistent al Facultăţii de Litere din Capitală, eminent poet şi vechi membru al Gărzii de Fier. întâlnirea fu simplă dar providenţială. Ne cunoşteam deajuns din activitatea publică şi în câteva clipe se stabili între noi o înţelegere deplină, o armonie rar întâlnită şi o minunată prietenie ce avea să dureze până la capătul vieţii, deşi adesea despărţiţi de evenimente şi prăbuşiri istorice sau politice. Era de necrezut uşurinţa cu care Radu Gyr versifica, adaptând creaţia sa poetică exigenţelor muzicale. Colaborasem în cariera mea artistică cu oameni de teatru şi libretişti notorii, vechi şi afirmaţi profesionişti ai poeziei, dar la nici unul nu am întâlnit dexteritatea lui Gyr, uluitoarea uşurinţă de versificare pe o temă dată . Libertatea sa de creaţie deastădată era restrânsă, limitată de metrul şi ritmul melodiei. Şi totuşi reuşea cu extraordinară facilitate a îndeplini orice dorinţă exprimată pentru o cât mai perfectă adaptare. In câteva ore reuşirăm a da un conţinut definitiv marşului. Trebuia să aibă aprobarea lui Corneliu Codreanu spre a fi difuzat. Intr’o seară veni la mine acasă în strada Paris, în spatele Ministerului de Externe, un grup restrâns de căpetenii legionare, în frunte cu domnul inginer Clime, Victor Vojen, Puiu Gârcineanu şi Gyr. Ascultară de câteva ori melodia intonată de Radu Gyr şi de mine, cu acompaniament de pian. Poate pentru prima oară un cântec legionar era prezentat cu acompaniament. Inginerul Clime avea o puternică voce tenorală. Se arătă entusiasmat, ca şi camarazii săi.

- Mâine mergem la Căpitan să i-l cântăm!

Aşa l-am cunoscut pe Corneliu Codreanu, cu care călătorisem prin 1922 în acelaşi vagon de tren în drum spre Iaşi, mergând să mă înscriu la Facultatea de Drept, unde nu se cerea frecuenţă.

Codreanu păru încântat la rândul său. Se hotărî să se dea titlul cântecului Sfântă tinereţe legionară. In aceeaşi după-amiază fu supus audiţiei generalului Cantacuzino-Grănicerul la locuinţa sa din strada Gutenberg, din care o parte fusese alocată drept sediu al Mişcării Legionare. Fără a mă cunoaşte,

Generalul se exprimă precum îi era obiceiul, într’o neaoşă limbă românească:

- Bravo, măi băieţi! E dat în mă-sa cel ce l-a compus!

Am acceptat rîzând cuvintele de omagiu ale năstruşnicului General, care înjura de mamă şi la binde şi la rău. A fost pentru mine cel mai neobişnuit, dar şi cel mai sincer şi spontan elogiu.

După aprobarea Şefului Mişcării, cuibul Dragoslavele hotărî tipărirea Marşului la tipografia Caraianu de pe cheiul Dânboviţei, unde editorul meu trăgea la piatră litografică toate romanţele. Ilustraţia copertei se datora pictorului Bassarab.

Prima ediţie de 5000 exemplare se vându în câteva zile ca pâinea caldă, banii fiind destinaţi Mişcării. Codreanu consfinţi Sfântă Tinereţe Legionară ca un fel de Imn oficial al Legiunii.

Toate acestea se petreceau în primăvara anului 1936. După câteva luni în August, în drum spre Constantinopol, mă dusei la Carmen Sylva însoţit de comandantul vaporului Principesa Maria , Petrică Lateş şi de colonelul de Cavalerie Constantin-Mache Marinescu, fost la rândul său elev în clasa 5 a a liceului Mănăstirea Dealului, pe când Codreanu era în clasa l a . - Pe la ceasurile două a unei calde după-amiezi de vară ne prezentarăm la tabăra legionară, unde plantonul se duse să înştiinţeze pe Şeful Mişcării că sunt oaspeţi care vor să-l salute. Codreanu ieşi din cort frecându-se la ochi, fiindcă tocami se odihnea. Veni să ne strâmgă mâna, cu toată deferenţa pentru colonelul Marinescu, care îi fusese superior la liceul militar. Apoi dădu deşteptarea pe întreaga tabără, cufundată în somn de odihnă după munca dimineţii:

- Camarazi! Avem astăzi printre vizitatorii noştri pe domnul colonel Constantin Marinescu, pe comandantul de vapor Petre Lateş şi pe autorul Sfintei Tinereţi Legionare, camaradul Ion Mânzatu. Strângeţi rândurile şi în onoarea lor daţi tonul la cântec!

Intr’o clipă se formă un careu şi pentru întâia oară ascultai aproape cutremurat de emoţie, intonat de sute de piepturi goale, arse de soare, propria-mi compoziţie.

Spre amintire, Căpitanul distribui apoi o fotografie cu imaginea sa fiecăruia dintre noi. Pe fotografia destinată mie aşternu următoarea măgulitoare dedicaţie: Legionarului Ion Mânzatu pentru marele său talent. Celui ce a compus Imnul Tinereţii Legionare . Semnat: Corneliu Z. Codreanu. De teama percheziţiilor poliţiei la care mai târziu am fost supus, am ascuns fotografia în casa unei rude, Palcologu, orchestrant al Filarmonicei. Bombardamentele aeriene americane din 1943 distruseră casa din preajma Gării de Nord şi odată cu ea pulverizară o fotografie, pentru mine, istorică.

Cu cântecul pe buze a căzut răpusă în 1939 în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciucului, floarea Mişcării Legionare, asasinată de bestialitatea lui Carol al doilea, fost rege şi călău.

Imnul Moţa-Marin

Cei doi eroi căzuseră luptând la Majadahonda în rândurile naţionaliste, în răsboiul civil din Spania.

Sediul din strada Gutenberg, proprietatea generalului Cantacuzino-Grănicerul, care îşi rezervase pentru sine doar o modestă locuinţă, - era cernit. Zeci, sute de legionari veniţi din toate unghiurile ţării spre a exprima durerea lor Căpitanului şi a primi dispoziţii, forfoteau prin toate ungherele, prin curte şi stradă. Prin telefon inginerul Horodniceanu mă pofti la sediu din dorinţa lui Codreanu. Mă rugă să viu însoţit de Radu Gyr.

L-am găsit pe Căpitan palici, abătut, cercând cu greu să-şi stăpânească durerea şi emoţia.

- Voi ştiţi ce a reprezentat pentru mine Ionel Moţa. A căzut luptând eroic cel mai bun dintre noi, laolaltă cu celălalt preţuit camarad, Vasile Marin. Aş dori ca să compuneţi un imn de slavă pentru sacrificiul lor, lăsându-vă libertatea de a pune în cuvinte şi muzică inspiraţia necesară. Le vom face o înmormântare demnă de supremul lor sacrificiu. Imnul vostru îi va însoţi la locul de odihnă şi va consemna pentru totdeauna marea lor jertfă.

De acord cu Radu Gyr am hotărît să împărţim Imnul Moţa-Marin în două aspecte distincte: partea întâia sau cupletul, să aibă în muzică accente grave de marş funebru, iar partea doua, refrenul, să se termine apoteotic. - După o zi cântecul era gata. Gyr descrisese în strofe sumbre imensa dramă a răsboiului civil spaniol, zugrăvind ca într’un film amar suferinţa oamenilor din tranşee şi atrocităţile răsboiului fratricid între cele două facţiuni, cea naţionalistă - armata lui Cristos - şi cea comunistă, a oamenilor fără Dumnezeu.

Partea doua, refrenul, cu o cadenţă mai accelerată urma să se sfârşească glorios, evocând minunatul final din testamentul lui Moţa: »Dacă eu voi cădea, să faci măi Corneliu o țară frumoasă ca soarele sfânt de pe Cer.«

Când în ziua următoare am prezentat Căpitanului la Sediu imnul celor doi eroi de la Majadahonda, Codreanu ne-a strâns prieteneşte mâna, simplu, fără multe cuvinte, decretând ca noul marş să fie difuzat pe întreaga ţară şi să însoţească pe tot parcursul, de la graniţă până la locul de veci de la Casa Verde, cortegiul eroilor. O înmormântare fără seamăn, care a sguduit din temelii întreaga ţară.

Imnul Muncitorilor

In iarna anului 1937 am fost invitat de Căpitan la Predeal, unde mergea de obicei la ski. II însoţise de astădată şi şeful naţionaliştilor letoni, Celmins* venit în România ca să-l cunoască, discutând cu el acţiunea de luptă fără răgaz împotriva comunismului internaţional. Discuţiile se purtau în limba germană, iar eu făceam pe interpretul. Ca şi Codreanu, Celmins era un om voinic, înalt de aproape 1,90 metri, cu o deosebită prestanţă în atitudini. Intre altele îl sfătuia pe Căpitan să se ascundă pe cât posibil, deoarece pericolul de a fi ucis de către conspiratorii comunismului internaţional, era enorm. Celmins dădea exemplul şefului naţionalist eston, care fusese recent ucis, asvârlit - dacă nu mă înşel - în stradă de pe balconul unui hotel.

- Nu părăsesc ţara - răspunse hotărît Căpitanul. - Mi s’a propus să mă adăpostesc în Germania, însă cu toată stima pentru poporul nemţesc. Germania nu mă atrage. Unde să mă ascund? In Bulgaria, în Ungaria? înseamnă să mă asvârl în gura lupului. Rămân pe loc. Nu văd mână românească să mă ucidă!

... Din nefericire fu prea încrezător în destinul său. L-au răpus tocmai Românii, din ordinul regelui Carol al II-lea...

In seara sosirei la Predeal am dormit nu numai în aceeaşi modestă încăpere a căminului legionar, dar chiar în acelaşi pat de lemn aşternut cu paie, cu Corneliu Codreanu. Voia să mă iniţieze într’un gând ce-l frământa de multă vreme.

- Cunoşti desigur, faimoasa melodie a Internaţionalei comuniste, care s’a întins ca o pecingine, fiind intonată de toţi adepţii universali ai ideologiei sovietice. D-ta împreună cu Radu Gyr aveţi o grea misiune. Noi luptăm pentru cucerirea nu numai a ţăranilor, dar şi a municitorimei române. Avem adeziuni din ce în ce mai numeroase şi suntem pe cale de a organiza un mare Corp Muncitoresc pus sub conducerea inginerului Clime. In general viaţa muncitorilor este dureroasă, dramatică. Sunt sleiţi de puteri, storşi de patroni până în măduva oaselor. Nu ovreiul este marele inamic naţional, ci însăşi Românul. Aş dori să compuneţi un cântec de luptă al muncitorilor, mai tare decât Internaţionala. Recunosc, e o grea misiune, dar sper că veţi isbuti.

Până târziu în noapte mi-a vorbit, sugerându-mi idei asupra viziunei globale a viitorului cântec.

- Pune-te de acord cu Gyr şi apoi veniţi la mine!

Măturisesc că mă simţeam strivit des răspunderea cerută şi de exigenţele Căpitanului. îmi făcusem în decurs de zece ani un important nume în câmpul muzicii uşoare şi de teatru în general, având completa libertate de creaţiune. Era prea mare saltul de la muzica de dans, sglobie sau dulceagă, la marşul răscolitor, ce avea menirea dacă nu de a se substitui Internaţionalei, cel puţin de a o concura.

A doua zi dimineaţa ne-am sculat în zori. Ninsese abundent peste noapte şi afară încă viscolea. In cameră era frig.

- Hai cu mine afară, să ne încălzim spălându-ne cu zăpadă!

M’am supus, fără plăcere, cu toracele gol pe o temperatură de câteva grade sub zero. Apoi Căpitanul îşi luă rămas bun, plecând la ski cu oaspetele său Celmins, urmând să-l întâlnească şi pe generalul Ion Antonescu, în tovărăşia căruia făcea acelaşi sport. Eu am plecat cu febră în primul tren spre Bucureşti, apăsat de misiunea ce mit se încredinţase. Luai contact cu Radu Gyr şi cu acelaşi perfect armonic spirit de colaborare am pornit la lucru. Plini de entusiasm, motivele literare sau muzicale ţâşneau ca un isvor. In viaţa mea de compozitor am avut impresia de a mă afla la o răscruce şi că sunt eroul sau victima unei esenţiale transformări. Rupeam cu trecutul. In aceeaşi perfectă sincronizare cu poezia lui Gyr, amândoi fecundaţi spiritualiceşte de îndemnul nevăzut al Căpitanului, am dus la bun sfârşit cântecul ce avea să răscolească conştiinţele româneşti în timpul campaniei electorale.

Codreanu a fost entusiasmat. Şi-a dat imediat asentimentul, cu o singură măruntă modificare a nunui vers. Gyr scrisese:

»In truda ne-am sbătut si’n umilinţă,
Tiranii pâinea ne-au furat.«

- Camarade, - zise Căpitanul - Românul nu zice »mi-ai furat pâinea«, ci »mi-ai luat pâinea de la gură«.

Ecoul cântecului fu nebănuit. Cu el, Codreanu mă trimise în campania electorală pe tot cuprinsul ţării. Efectul fu pur şi simplu incendiar. Singur sau însoţit de vreo căpetenie, - prof. Zelea Codreanu, ing. Clime, Bănică Dobre ş. a. colindam sate şi oraşe, stimulând adunări ce în marile centre se ridicau la mii şi zeci de mii de aderenţi, fie din lumea intelectuală, universitară dar mai cu seamă ţărănească şi muncitoare. Cu punţine cuvinte de introducere ce explicau înţelesul cântecului, îl intonam apoi de unul singur prin văi şi şesuri, prin munţi şi oraşe, stârnind un entusiasm de nedescris. Am trăit realitatea cântecului în minele de aur de la Brad, sau in cele de cărbuni de la Petroşani, unde muncitorii, tuşind necontenit, scuipau sânge, supuşi la grele, inumane munci. In câteva luni răsculasem ţara, trezind o noauă conştiinţă în lumea muncitorească. Adeziunile la Mişcarea Legionară fură masive, enorme.

Mi-am dat seama de puterea de evocare a Imnului Muncitorilor ascultându-l intonat la Bucureşti la 6 Septembrie 1940 în Piaţa Mitropoliei de câteva zeci de mii de piepturi. Eram copleşit, aproape înspăimântat de forţa de penetraţie a imaginilor poetice ale lui Gyr, suprapuse pe propria-mi muzică.

*

Intre timp mai compusesem alte două marşuri: Imnul Românilor Secuizaţi cu versurile lui Horaţiu Comăniciu şi Răsbunare scris cu Radu Gyr din îndemnul prietenului Vasile Marin, cu care mă înfrăţisem în 1936, când Codreanu ne trimisese (laolaltă cu Nae Crevedia) la Focşani spre a colabora la o şezătoare legionară. Ne-a primit cu generozitate şi găzduit peste noapte în locuinţa sa, părintele Vasile Boldeanu, mai târziu paroh al Bisericii ortodoxe din Paris.

Cu Vasile Marin mă vedeam adesea la match-urile de foot-ball de la Arena Venus pe cheiul Dâmboviţei. Intr’o zi mă dusei să-l vizitez la tabăra de muncă din marginea Bucureştilor, unde comanda un grup de legionari ce fabricau cărămidă. îmi vorbi inspirat de marile trădări din istoria românească - printere altele vânzarea lui Mihai-Viteazul şi Tudor Vladimirescu - îndemnându-mă să compun un marş pentru stigmatizarea trădării şi nevoia de pedepsire a trădătorilor. De acord cu Radu Gyr, am scris acel Răsbunare ce a avut viaţă scurtă, fiind interzis de Căpitan pentru violenţa strofelor. Refrenul era unul şi acelaşi:

»Pentru trădători, mişei şi trădare,
Azi vrem gloanţe - şi vrem ştreang - răsbunare!
A’nceput viforniţa cea mare - Răsbunare!«

L-am supus Căpitanului, care l-a repins pe loc, socotindu-l violent.

Am putut admira în această ocazie spiritul pacifist al lui Codreanu. Perioada maturităţii sale îl defineşte ca pe unul dintre cele mai potolite şi răbdătoare personagii. Tânărului rebel, deslănţuit, de odinioară de pe băncile Universităţii ieşene, al cărui temperament dinamic condusese la »pedepsirea« prefectului de poliţie Manciu, se substituise cu trecerea anilor şi experienţa vieţii, omul paşnic, măsurat, lipsit de ură sau sete de vendetă, un nou Mahatma Ghandi, care prin non-violenţă încerca să reformeze mentalitatea de ură şi represiune, ce domina în largă măsură organele autorităţii timpului. Mi-am dat seama de intensitatea spiritului său de refulare a oricărei tendinţe de violenţă, când în toiul campaniei electorale în judeţul Ilfov, un legionar fusese ucis de gloanţele poliţiştilor. Cadavrul fu adus la sediu, străjuit de o gardă de onoare.

-Trebue să-l răsbunăm! - spuneau căpeteniile prezente.

- Nimeni nu se mişcă - răspunse calm Căpitanul. - Nu trebue să provocăm, spre a nu da loc unei serii de sângeroase represiuni de o parte şi de alta.

Nu mă prea joc cu cuvintele mari, dar cunoscându-l destul de bine pe Codreanu, în vecinătatea căruia m'am aflat adesea chiar în probleme confidenţiale, (între altele vorbind câteva limbi străine, am servit ca interpret la majoritatea vizitelor de străini, personalităţi autorizate, care îi cereau părerea asupra politicii româneşti şi perspectivele Mişcării Legionare) - pot declara cu seninătate că evoluţia firet Căpitanului în ultimii ani ai vieţii, a fost aproape mesianică, împinsă dincolo de limitele răbdării. Astfel se explică dece, refuzând ascunzişuri sau expatrieri, a întâmpinat cu încredere un destin, ce din nefericire avea să-l conducă la sfârşitul înspăimântător organizat de Carol II.

Imnul Românilor Secuizaţi reprezintă o alta etapă la activul meu artistic. In general în cariera unui compozitor intervine rare ori o melodie marcială, sau un »marş* propriu zis. Mai cu seamă astăzi, cu spiritul adormitor ce neagă patriotismul şi naţionalismul, marşul e simplă piesă de muzeu documentar al unei epoci trecute. Dar şi eu mă simţeam epuizat sau sfârşit din punct de vedere inspirativ. Cu Imnul Muncitorilor atinsesem, datorită sugestiilor Căpitanului, un apogeu al propriilor posibilităţi. Aproape zilnic mi se cereau colaborări de legionari necunoscuţi, care doreau să aibă un propriu marş al judeţului căruia aparţineau. Codreanu se opunea acestei tendinţe de proliferare, iar eu mă simţeam incapabil de a mai scrie muzică în spirit marcial. Şi totuşi nu am putut rezista propunerei unui tânăr avocat din Miercurea Ciucului, Horaţiu Comăniciu, de a colabora cu el punând pe muzică versurile-i inspirate ale Imnului Românilor Secuizaţi. Deoarece nu-l cunoşteam, mi-a trimis prin poştă creaţia sa literară, o poezie de patru strofe. Am parcurs-o cu mult interes, dat fiind că trata un fapt istoric de netăgăduită importanţă: maghiarizarea unei compacte masse româneşti din graniţa Ardealului şi absorbirea sa în imperiul habsburgic, precum sunau cuvintele atât de plastic redate:

»Căci ne-am pierdut și limbă și credinţă
Sub jugul crunt al fostei stăpânirii«

Dar mai mult ca orice m’a sedus acel viguros început:

»Te-am așteptat cu sete, Căpitane...«

Nu se putea o mai vie introducere pentru o melodie marcială.

I-am răspuns pozitiv lui Comăniciu, rugându-l să mă caute când va veni ocazional la Bucureşti. îmi amintesc a ne fi întâlnit pe Calea Victoriei, în faţa palatului regal, locul fixat spre a ne recunoaşte. Eram însoţit de sora mea. Mi s’a prezentat un tânăr voinic, chipeş, frumos, cu gesturi măsurate, elegante. Din acel moment Horaţiu Comăniciu avea să-mi devină unul dintre cei mai preţioşi prieteni şi sfătuitori, cu care am împărţit amarul atâtor prăbuşiri, dar şi bucuria atâtor rare întâmplări.

Am împărtăşit lui Gyr rostul întâlnirei şi a fost de acord să accept noua colaborare, cu atât mai mult cu cât şi Codreanu îşi dăduse asentimentul. Astfel s’a născut Imnul Românilor Secuizaţi a cărui spontană difuziune a depăşit orice aşteptări. Spre a întrebuinţa un termen uzual, a fost unul dintre cele mai vii succese, răspândindu-se cu iuţeala fulgerului pe tot întinsul României, nu numai în Ardeal.

*

Speram să închei cu acest marş o carieră ce nu se putea prelungi din lipsă de inspiraţie. Repet, în plinătatea creativă a unui compozitor intervine rar un singur marş sau niciunul. E un produs ce nu se prea repetă.

Internat în primavara lui 1938, în Duminica Floriilor, cu Gyr la Tismana, apoi la Miercurea Ciucului şi Vaslui, în afară de o sumedenie de "cântece de lume" scrise în colaborare cu el (între altele Vânt de seara), am pus la cale şi elaborarea Imnului Biruinţei Legionare.

Era vară. înconjuraţi de mitraliere şi sârme ghimpate în lagărul din munţii Ciucului, la vreo opt kilometri departe de oraş, în ciuda rigorilor şi represiunilor jandarmereşti poruncite de la Bucureşti, presimţeam victoria. Nu primeam gazete, nici corespondenţă. Eram cu desăvârşire tăiaţi de lumea din afară: o vizită pe an, o scrisoare pe an, trecută prin cenzura jandarmeriei. Doar tălmăcirea viselor de către profesorul Zelea Codreanu (sau »Moş Zagreb« cum îi spuneam noi, - Zagreb fiind numele celui mai faimos cal de curse din grajdurile româneşti), alimenta speranţele. Intuiam prăbuşirea regimului politic, din însăşi faptul detenţiunei noastre fără motiv. Fusese arestată toată floarea Mişcării. (Este locul să afirm aici că eu n’am fost "floarea Mişcării"; nu am avut nici un grad sau funcţiune în sânul Legiunii. Am fost arestat ca simplu compozitor de muzică legionară).

Astfel, în atmosfera frenetică a lagărului, cu un entusiasm la paroxism în ciuda suferinţelor, am compus mintal , fără vreun instrument sau hârtie cu portativ, acel »venim cântând din închisori, biruitori« pe versurile întotdeauna inspirate ale lui Gyr. Cataclismul politic de mai târziu, cu distrugerea Mişcării şi devastarea morală şi materială a ţării de către hoardele marxiste, au prescurtat şi viaţa acestui cântec de victorie. Dar poate că într’o zi va răsuna din nou.

*

In plin răsboi împotriva sovietelor, prin 1942, am fost chemat la Ministerul Instrucţiunei Publice, cu rugămintea de a mă prezenta de urgenţă la cabinetul ministrului, general Petrescu (dacă nu mă înşel). Cel care telefonase era avocatul Radu Şeinescu, şef de cabinet şi fost camarad de stagiu militar la Şcoala de Geniu, fiul generalului Şeinescu. Trăiam cu veşnica teamă de a nu fi arestat, însă telefonul lui Şeinescu era o garanţie că nu mi se întinde vreo capcană. Biroul şefului era înţesat de public, care îşi aştepta rândul de a fi primit în audienţă. Când mă prezentai, mi se dădu prioritate şi fui imediat introdus la ministru.

- Te-am poftit din dorinţa expresă a domnului general Ion Antonescu. Dorim a institui un concurs pentru un marş răsboinic trupelor ce luptă în Răsărit. Cunoaştem toată producţia d-tale de imnuri legionare şi te socotim actualmente cel mai competent compozitor de cântece eroice, deşi marşurile d-tale revoluţionare au pe alocuri iz sovietic. Mă refer mai ales la Imnul Muncitorilor ; cântec cu îndemn la răsvrătire şi accente prea revoluţionare...

- Mă iertaţi că Vă întrerup, Domnule Ministru, însă acest cântec a fost scris tocmai în spirit anti-sovietic , ca un răspuns la Internaţionala comunistă.

- In sfârşit, să revenim la subiectul nostru. Conducătorul doreşte a-ţi încredinţa d-tale sarcina de a compune un marş răsboinic, fără a mai ţine concursul. Eşti de acord?

Mi-a trecut prin minte un gând salvator, deoarece un refuz îmi periclita situaţia.

- In principiu accept, Domnule Ministru, însă cu rugămintea ca versurile să fie semnate de Radu Gyr, cu care colaborez de atâţia ani în spirit de perfectă armonie.

- Ceri imposibilul. Radu Gyr este închis, condamnat pentru îndemn la rebeliune. Autorul versurilor propus de noi este eminentul poet şi scriitor, Victor Eftimiu, preşedintele Societăţii Scriitorilor.

- Sunt onorat de propunere, Domnule Ministru, dar vă rog să-mi lăsaţi un răgaz de câteva zile spre a reflecta.

In după-amiaza aceleiaşi zile mi-am luat tălpăşiţa, plecând din Bucureşti la Jimbolia, unde la vremuri de nevoe mă ascundeam în casa doctorului Gheţia, socrul unui drag prieten, Miron Şoarec, pianist concertist, profesor al Conservatorului. Teama de represalii pentru refuzul de a colabora cu Victor Eftimiu, era fondată. Trăiam în perioada nebuloasă a răsboiului, care după victoriile iniţiale fulgerătoare mergea din ce în ce mai greu. Ar fi fost o onoare pentru mine de a compune, în tovărăşia lui Radu Gyr, un marş înflăcărat destinat bravilor noştri luptători din Răsărit, dar colaborarea cu Eftimiu îmi repugna: om de indiscutabil talent, însă mercenar politic lipsit de scrupule. Fusese naţional-ţărănist, antonescian şi a murit comunist.

*

Fusesem la Berlin la semnarea Pactului Tripartit, în calitate de director general al Societăţii de Radiodifuziune. Vizitasem Societatea germană de Radio şi vedeam cu câtă grijă şi perfecţiune erau înregistrate pe disc şi prezentate publicului marşurile germane. Imense fanfare sau orchestre simfonice colaborau la minunatele realizări, ce făceau din simple melodii adevărate capodopere. Mă gândeam că şi creaţiile noastre, sărace în aparenţă deoarece desbrăcate de efectul sonor al orchestraţiei, pot fi mai bine puse în valoare, căpătând o mai vastă difuziune dacă ar fi prezentate marelui public în haină sărbătorească. înapoiat la Bucureşti, am rugat pe eminentul prieten Paul Constantinescu, unul dintre cei mai reprezentativi compozitori de muzică cultă ai ţării, să armonizeze pentru cor şi orchestră simfonică cele cinci cântece ale mele (Sfântă tinereţe; Imnul Moţa Marin; La luptă muncitori; Imnul Românilor Secuizaţi și Imnul Biruinţei), adăugându-le şi vechiul Ştefan Vodă al Moldovei , care nu îmi aparţinea. Mă gândeam să le înregistrez pe disc în studiourile Societăţii de Radio din Bucureşti, strada general Berthelot, cu concursul Orchestrei Filarmonice şi corul Operei Române din Capitală. Intervenind greutăţi de ultima oră, am decis a efectua înregistrarea cu Orchestra mare simfonică (93 elemente) şi corul (60 elemente) a Societăţii de Radio. Repetiţiile s’au făcut în prezenţa lui Paul Constantinescu şi sub bagheta lui Theodor Rogalsky, dirijor titular al Orchestrei.

Orchestraţia lui Paul Constantinescu era minunată, cu splendite efecte sonore. Putea rivaliza cu orice marş german, oricât de perfect interpretat. Voi face o singură rezervă: s’a dat un ritm mult prea accelerat interpretării Sfintei tinereţi legionare, prea grăbit după însăşi opinia autorilor. Cadenţa unui marș trebue să fie aceea de a putea mărșălui.

Toate acestea se petreceau către sfârşitul lunii Decembrie 1940. Personal nu am mai putut asculta discurile, întrucât procedeele timpului, cu confecţionarea matricelor de alamă, cerea timp îndelungat. Ori după câteva zile a intervenit aşa-zisa »rebeliune« legionară, punând capăt unui guvern ce funcţiona plin de fricţiuni şi contraste între generalul Ion Antonescu şi Horia Sima. Am prezentat Conducătorului Statului demisia din fruntea Radiodifuziunii.

Consideram pierdute sau distruse înregistrările noastre. Spre stupoarea mea, prietenul Ion Mării mi-a adus prin 1973, venind de la Paris, un mare disc cu marşurile înregistrate de mine, la care s’a adăugat ^Cuvântul Căpitanului* şi alte cântece interpretate de Corul muncitoresc legionar. Am rămas consternat, pur şi simplu! Nu ştiu cine a reuşit a salva matricele de la distrugere, ducându-le în Apus în timpul ocupaţiei sovieto-comuniste. Evident, reproducerea mult alterată de timp şi împrejurări, este doar o palidă imagine a înregistrării iniţiale. Dar e singurul disc în ciruclaţie. Rămâne ca urmaşii, dacă timpurile vor permite, să elaboreze o interpretare superioară.

*

Aştern aceste rânduri la o vârstă înaintată, către apusul vieţii. Iată dece le atribui un caracter oarecum testamentar. Cum e şi natural, la vârsta mea se priveţte în viitor cu ochii trecutului. Evocările scrise simplu, lapidar, îmi dau şi astăzi fiorul evenimentelor deosebite. Actualmente sunt un ieşit din rânduri, un independent. Dar nu voi renega nicicând că în tinereţe am fost cuprins de vraja Mişcării Legionare. Nu am comis delicte sau infracţiuni la legile onoarei, nici atunci când în fruntea Societăţii de Radio, controlam întreaga viaţă muzicală şi o bună parte din politica ţării. Eram atât de penetrat de necesitatea sacrificiului spre binele poporului, încât am început reformele cu mine însumi. Ca director general aveam cea mai mare leafa din România , - pe lună 200.000 lei, în timp ce ministrul Propagandei care tutela Radiodifuziunea, societate privată, primea doar 34.000 lei lunar. Toţi predecesorii mei se bălăciseră în fondurile publice. Din spirit de echitate mi-am redus salariul la 30.000 lei lunar, deci sub acela al ministrului Propagandei. Am chemat pe Nichifor Crainic, care era preşedintele Societăţii de Radio şi primea 90.000 lei lunar pentru o activitate redusă la zero, cât şi pe ceilalţi membrii ai consiliului de administraţie, şi le-am redus la toţi veniturile proporţional, echivalându-le cu noua mea leafă. Au acceptat, dupăce le-am explicat că este imoral ca să speculăm o instituţie de domeniu public. In acelaşi spirit anti-social, directorul general avea şi cea mai mare gratificaţie la sfârşit de an. Am suprimat-o definitiv, dând premii doar portarului şi modeştilor impiegaţi, pornind de la cei mici.

Când am plecat în misiune cu subdirectorul general inginer Ştefan Iacobescu în Germania şi Italia, consiliul ne-a votat o impresionantă sumă, spre a face faţă împrejurărilor. Dar pretutindeni am fost invitaţii guvernelor respective, încât înapoiaţi în România, am depus intactă în casa Societăţii de Radio, suma ce ne fusese destinată şi care ne aparţinea de drept. Consiliul de administraţie reunit în şedinţă extraordinară mi-a exprimat elogii, menţionând că decând e Ţara Românească nu se mai întâmplase un fapt similar. Am răspuns că noi legionarii milităm în numele unei alte mentalităţi şi că ceeace făceam eu în sectorul ce conduceam, practicau şi alţii în sfera lor de activitate, spre a da exemplul unei noui vieţi naţionale, sub semnul cinstei şi răspunderii personale.

Am interzis să se cânte de orchestre sau discuri, orice muzică compusă de mine, în afară de cântecele legionare. (Toate orchestrele lăutăreşti se înghesuiau să-mi interpreteze muzica, spre a-mi câştiga simpatia). Am redus apoi personalul instituţiei la strictul necesar. Societatea de Radio cu peste o mie de impiegaţi, devenise un fel de casă de toleranţă în timpul fostelor administraţii. Dacă vreo personalitate din viaţa publică, - miniştri, deputaţi, senatori, etc. - avea o amantă frumoasă, o gratifica numind-o într’o sinecură la Radio. Evident, erau şi mulţi funcţionari responsabili, ce munceau din greu.
 

Când în 1940 la Berlin am descins la Hotelul Kaiserhof, unde mi se rezervase un apartament de către guvernul german, au început des-de-dimineaţă să sosească ofertele, deoarece voiam să cumpăr un nou post naţional de emisiume. Mai toate fabricile de specialitate îmi ofereau un comision important, spre a le acorda preferinţa. Neobişnuit cu şperţul, am respins categoric propunerile, decizând a cumpăra aparatele postului naţional în Italia, la întreprinderea Marelli din Milano, unde mam mulţumit a primi în dar o mică agendă şi un creion.

Poate că cetitorului i se vor părea lipsite de modestie cele afirmate, însă rog a fi crezut că totul s’a întâmplat aşa precum scriu, din via dorinţă de a schimba ceva în mentalitatea coruptă a ţării. Dacă ar fi trăit Codreanu, gândul meu fusese acela de a-i cere să mă numească primar în cel mai năpăstuit cătun din Maramureş, spre a-1 transforma în sat model, precum făcuseră Ion Mihalache cu Topolovenii sau generalul Ion Manolescu cu Breaza. Nu visasem portofolii ministeriale sau mari posturi de comanda.

*

Adeziunea mea la Mişcarea Legionară poate fi explicată din mai multe puncte de vedere. Deşi născut la Bucureşti, eram fiu de transilvăneni. Părinţii mei, foşti cetăţeni austro-ungari, fugiseră în Vechiul Regat de urgia stăpânirei maghiare, trecând pe jos graniţa în munţii Branului pe la Juvala. Tatal meu dobândise prin parlament cetăţenia română. Văzusem cu ochii mei în copilărie teroarea exercitată de autorităţile ungureşti asupra elementului românesc. Eram deci receptiv la lupta contra opresiunei şi îmbibat de setea de libertate. Apoi toată copilăria noastră se desfăşurase în spirit naţionalist. In clasele primare se instaurase organizaţia para-militară Micii dorobanţi, în care ni se inculca iubirea de patrie. Armata era venerată, demnă urmaşă a eroilor din Răsboiul Independenţei. Mai târziu, în 1916 ca cercetaş de răsboi, luasem parte activă la drama frontului de luptă, fiind trimis în Moldova la un spital de campanie, cu calitatea de instrumentar la sala de operaţie. Aş putea spune că nu am avut copilărie, trecând direct la adolescenţă, deoarece frontul de luptă spulberase privilegiile copilăriei. Recucerirea Ardealului ne insuflase tuturor un spirit de naţionalism exaltat. Patria şi Libertatea erau supremele aspiraţii.

Crescut în asemenea atmosferă, saltul la Legiune nu a fost lung. întâlnisem acolo oameni decişi a lupta, un tineret necorupt, dornic de a se sacrifica spre binele ţării. Desigur că astăzi toate aceste elemente apar anachronice ori absurde. Azi se tinde la federaţii de State sau Continente. Dispare dragostea de patrie.

Am întâlnit în Legiune figuri de legendă, fără egal. Au năvălit apoi şi uscături după victoria din 1940. Furtuna i-a împrăştiat pe toţi, ucigând pe cei mai buni. Cu ei în minte, am compus imnurile sau marşurile. Cântece de luptă, simple, spre a putea fi uşor reţinute de massa ţărănească sau muncitoare, evitând aberaţiile tuturor cântecelor de massă. Cu aceste melodii pe buze au pierit secerate de pistoale şi mitraliere superbele figuri ale Mişcării. Cu aceste melodii pe buze au intrat dincolo de lume, mărşăluind spre marea apoteoză:

»Sfânta tinereţe legionară
Cu piept călit de fier şi sufletul de crin ...«

Este apăsător a supravieţui trecutelor glorioase întâmplări. Mă simt străin şi voi muri între străini.

»In sbor trec peste mine anii,
Departe'ntre străini mă frâng ...«

Un cântec ce azi sună ca un adio.


Milano, 16 August 1978

Ion Mânzatu

____________________________________

* Gustav Celmins, şeful mişcării naţionaliste din Letonia Donnerkreuzler (Perkonkrusts), înfiinţată în 1933, în 1934 interzisă iar şeful ei expulzat. Se va reîntoarce în Patrie în 1941 cu Wehrmacht-ul german în calitate de ofiţer. După o perioadă de colaborare cu armata de ocupaţie, urmează o distanţare tot mai pronunţată iar în 1944 Celmins este arestat de Gestapo şi internat într’un lagăr de concentrare în Germania. Eliberat în 1945, Gustav Celmins emigrează în USA (vezi: Hans Werner Neulen, An deutscher Seite, Universitas-Verlag, Miinchen 1985, pp. 279,291,402). - Nota editorului.

(Preluare din broșura Cum am compus cântecele legionare de Ion Mânzatu aparută la editura Ion Mării Verlag, Munchen, Germania - 1996)

De același autor mai puteți citi și: