Mihai Eminescu - un mare percursor al legionarismului

Dragi camarazi,

Lumea legionară sărbătoreşte cu adâncă pietate 100 de ani de la naşterea lui Eminescu. Nimeni altul ca dânsul nu este mai aproape de sufletul legionar. Prin frumuseţile nepieritoare ale versurilor sale, Eminescu aparţine omenirii. Prin simţirea şi gândirea sa sublimă, îmbrăcată în cea mai expresivă limbă românească, el aparţine întregului neam românesc. Dar prin tăria lui de caracter, prin temperamentul său de luptător neînfricat, prin viziunea morală, dinamismul gândirii politice, soluţiile preconizate, suferinţa îndurată şi profeţiile făcute, el este al nostru, al legionarilor.

În cele ce vom expune şi din textele pe care le vom cita, se va putea vedea cu claritate, cât de organic este împletită gândirea politică şi socială a lui Eminescu cu credinţa legionară, cu câtă înfrigurare a aşteptat el generaţia noastră „curăţită prin abnegaţiune şi durere” (Scrieri Politice, Vol. II, pag. 517) şi cu câtă precizie a profilat marea figură a Căpitanului, a cărui moarte tragică a prevăzut-o, sfâşiat de durere.

Astăzi, când asupritorii străini încearcă să şteargă orice urmă din scrisul lui profetic în legătură cu problemele de viaţă ale neamului românesc, după ce ieri, politicianismul levantin l-a învăluit în complicitatea tăcerii, vom reproduce în cadrul acestei expuneri, cât mai mult din acest scris, fără a recurge la sistemul parafrazării, care l-ar lipsi de expresivitatea limbii lui profund naţionale.

În felul acesta, se va oferi posibilitatea – aici, în întunecatul exil – de adăpare chiar de la sursa elixirului credinţei în destinul neamului românesc în lume. Cu acest prilej, se va putea vedea, încă odată, cât de mare este ignoranţa sau reaua credinţă a acelora care au căutat şi caută să înfăţişeze credinţa noastră legionară ca o imitaţie străină şi fără aderenţe cu sufletul românesc.

Şi tot cu această ocazie se va putea aprecia, după şase decenii de la moartea acestui „al semnelor vremii profet”, cât de actual este scrisul lui în tratarea problemelor de bază naţionale şi sociale, ale căror ecuații le-a formulat cu un realism şi o luciditate uimitoare. „Ca şi în poezie – cum scrie Aurel Popovici – şi în politică Eminescu nu-i nici idealist abstract, nici naturalist prozaic. El este idealist pe culmile realităţii.” Prin prospeţimea gândirii sale, prin robusteţea morală şi optimismul care îl degajează, scrisul lui Eminescu redă adevăratele valenţe şi dimensiuni ale sufletului românesc. De aceea nu numai că nu are nimica retrograd în el dar conţine idei care, dezvoltate, ar putea deschide drum pentru o sănătoasă, realistă şi armonioasă încadrare în comunitatea creştină a popoarelor, care va să vie.

Elemente dominante în gândirea politică a lui Eminescu

Dintr-un început, s-ar putea pune întrebarea dacă exegeza scrierilor politice şi sociale ale lui Eminescu n-ar fi o operaţie de prisos. Aceste scrieri, izvorâte din adâncurile sensibilităţii româneşti şi alambicate la mare tensiune de gândire, sunt prin simplitatea, claritatea şi expresivitatea limbii, aproape desăvârşite.

Ca şi la Evanghelie, orice exegeză sau comentare nu numai că n-ar adăuga ceva în plus, dar ar putea chiar, să întunece profundul lor sens, exprimat într-o formă atât de naturală.

Dacă totuşi, s-ar încerca o exegeză a lor, aceasta ar putea să aibă ca justificare faptul că Eminescu nu şi-a exprimat gândirea sa politică în lucrări organice şi unitare, ci mai mult în mod sporadic, ca gazetar, în toiul luptei cotidiene. Cu toate acestea, unitatea interioară de gândire ca şi dinamica ei a rămas intactă. Acest fapt se datorează atât bogatei sale trăiri interioare, cât şi intransigenţei cu care şi-a apărat convingerile.

Totuşi, aceste revărsări în scrisul cotidian, cu tată înălţimea pe care o ating sub presiunea unei puternice inspiraţii, amintesc ca formă de stilul gazetăresc, fiind în mod inerent împletite cu fapte efemere sau de conjunctură, care au provocat însăşi manifestarea lor. Caracterul spontan şi eruptiv al gândirii eminesciene le măreşte, însă sinceritatea şi puterea de convingere le dă, prin adevărurile condensate pe care le conţine, un caracter apodictic şi o rezonanţă profetică. Şi, desigur, tocmai prin această rezonanţă profetică ar trebui în primul rând, explicat ecoul pe care l-au avut şi au scrierile politice ale lui Eminescu la generaţiile care au urmat, precum şi excepţionala lor putere de fecundare.

Sub acest aspect, exegeza gândirii politice eminesciene s-ar impune ca o necesitate imperioasă. Aceasta cu atât mai mult cu cât pătura conducătoare contemporană cu el, ca şi aceea care a urmat, fiind în general de origine dubioasă şi ca atare vizată de aceste scrieri, nu a avut interes să le popularizeze. Aşa se explică, de altfel de ce s-a propagat cu atâta insistenţă, de o anumită presă, recunoaşterea lui Eminescu ca poet, minimalizându-se prodigioasa lui activitate publicistică. Şi, desigur, tot aici trebuie căutat motivul de ce scrierile politice ale marelui poet au putut avea o ediţie completă (Ediţia Creţu, în două volume) de popularizare abia după jumătate de veac de la moartea lui, adică, tocmai în momentul când generaţia nouă a sfâşiat deasa pânză a complicităţii tăcerii ţesută de criptostrăini, cerând cu insistenţă să se adape la izvoarele celui mai curat românism.

Este demn de subliniat de la început, râvna lui Eminescu spre a cunoaşte realităţile româneşti direct, de la sursă. Pentru cunoaşterea trecutului istoric el merge la izvoarele documentelor, pe care le cerceta cu pietate şi le trăia cu intensitate. Evita cât mai mult rumegătura altora.

Pentru cunoaşterea realităţilor contemporane, însă, el mergea pe teren, în mijlocul poporului, în toiul vieţii româneşti din toate provinciile, de la munte, deal sau câmpie. „Întâmplarea m-a făcut – scrie el – ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş până la Tisa şi Dunăre şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d.” (Vol.II, pag.443)

Pe românii din Balcani (Macedonia, Pind, Epir, Tessalia) n-a avut prilejul să-i cunoască direct, aşa cum au făcut Bolintineanu, I. Ghica, Cristian Tell, Ionescu de la Brad.... S-a ocupat, însă, cu mult interes de problemele lor, aşa cum nu se obişnuieşte astăzi să se facă. În năzuinţa lui de a făuri o limbă bogată şi unitară pentru întreg neamul românesc, a studiat cu temeinicie dialectul cu „Gramatica Macedo-română” a lui Mihail Boiagi, apărută la Viena în 1813, pe care Patriarhia grecească din Constantinopol a pus-o la index afurisind pe autor. De asemenea, a cunoscut trecutul lor istoric.

Articolele scrise despre spiţa cea mai îndepărtată a neamului, într-un moment când problema lor abia se punea, sunt atât de însufleţite şi documentate, încât constituie dovada cea mai vie că Eminescu a fost inima mare şi mintea atotcuprinzătoare, în care au încăput toate durerile şi năzuinţele Românilor de pretutindeni.

Şi pentru ca privirile să poată scruta cât mai profund realităţile naţionale, el a cercetat şi mediul înconjurător. „Ni se pare ciudat – scrie Eminescu – cum noi românii, care trăim pe lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile occidentului, pe când din toate părţile împrejuru-ne pulsează o viaţă istorică, care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria occidentală” (Vol. II, pag. 76).

Toate aceste învăţăminte, culese din trecutul istoric sau sorbite din realităţile vieţii, Eminescu le-a supus unui riguros proces de gândire proprie, din care vor ieşi idei noi, originale şi pline de prospeţime. Acest fapt va contrasta, în general, cu lipsa de gândire proprie a contemporanilor săi. „În sferele noastre aşa zise culte s-a lăţit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie iniţiativă” (Vol. I, pag. 516).

Aşadar, prin geniul său universal, prin sensibilitatea sa ascuţită, prin intuiţia excepţională, prin studiul temeinic al realităţilor şi neţărmurita sa dragoste de neam, Eminescu a fost menit să fie exponentul cel mai de seamă al gândirii româneşti şi adevăratul profet naţional.

Ar fi greu ca în cadrul restrâns al acestei conferinţe să se releve toate ideile, pe care, în toiul luptei, le-a scăpărat geniul politic al lui Eminescu. De aceea, ne vom mărgini să arătăm în mod succint numai unele note dominante ale gândirii sale politice, în jurul cărora s-ar axa organic toate celelalte idei, formând astfel adevărate puncte cardinale de orientare nu numai pentru epoca lui, dar şi pentru întunecatele zile pe care le străbatem la această răspântie istorică.

I. Autohtonismul românesc

1) Sensul misiunii româneşti

Ideea de bază de la care porneşte Eminescu este că „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche de cât toţi conlocuitorii lor” (Vol. I, pag. 80). Ca descendenţi direcţi ai Traco-Ilirilor, în care s-au contopit şi legionarii Romei, Românii se găsesc la ei acasă pe întreaga arie, pe care altădată o ocupa acest mare popor al antichităţii, cum spune Herodot, „cel mai mare după cel al Indiilor”. Oriunde ne-am mişcat şi ne mişcăm pe această arie, de la Nord spre Sud şi viceversa sau de la Est spre Vest şi invers, ne-am mişcat şi ne mişcăm pe pământul multimilenar al strămoşilor noştri. Acest adevăr bazilar pune definitiv capăt discuţiilor devenite oţioase şi agasante în legătură cu aşa zisul „loc de naştere al poporului român”. La Nord sau la Sud de Dunăre, sau cum spune Eminescu „Daci sau Romani, Romani sau Daci: e indiferent, suntem Români şi pământeni” (Vol. I, pag. 80).

Dintr-o asemenea realitate istorică poate alt popor, care n-ar avea simţul măsurii, ce caracterizează poporul nostru, ar fi căutat legitimări pentru cine ştie ce expansiuni teritoriale. Poporul românesc însă, este aşa cum dovedeşte întreaga sa istorie, refractar unor asemenea tendinţe. Totuşi, el simte instinctiv că dezvoltarea lui spirituală nu va căpăta amploarea pe care o îndreptăţesc calităţile sale sufleteşti, dacă nu se va face în cadrul vechiului spaţiu tracic. Se ştie că unitatea civilizaţiei neolitice în tot Sud-Estul european, pe o arie care, cuprinzând în întregime pământul românesc, se întinde din pusta Ungară până în Ucraina, în regiunea Kievului şi Carpaţii Nordici până la Marea Egee, este civilizaţia Tracilor. Suportul acestei civilizaţii, deci, l-a oferit teritoriul, pe care unii geografi îl denumesc Carpaţia iar alţii Balcania.

Toate impulsurile profunde, care au frământat excepţional dotatul popor Trac, la ai cărui preoţi, adesea, mergeau să se inspire filozofi Ellini, nerealizate încă în istorie, le poartă ca moştenire în sânge poporul român, urmaşul direct al Tracilor. Fără îndoială, ca şi celelalte popoare balcanice, venite mai târziu, prin asimilarea făcută maselor de români autohtoni, care altădată populau întreaga suprafaţă a Peninsulei Balcanice, s-au împărtăşit şi ele din această moştenire spirituală. Acest fapt, pe lângă că creează multe afinităţi sufleteşti, care să contribuie la apropierea acestor popoare, dar indică şi linia unui destin comun în dezvoltarea spirituală, dacă se înlătură nesănătoasele influenţe lăsate de stăpânirile străine. În acest sens, poporul român poate avea o mare misiune în Peninsula Balcanică. Acesta cred, este tâlcul profund al cuvintelor lui Eminescu: „După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român” (Vol. I, pag. 157). [1]

Aşadar, poporul român este cel mai indicat să valorifice nepreţuitul tezaur spiritual moştenit de la strămoşii săi Traci. Şi cu cât această valorificare se va face mai integral, cu atât şi aderenţele sufletului trac, care acum zac înăbuşite în intimitatea acestor popoare balcanice, va fi mai totală. Prin această polarizare, care va limpezi toate tendinţele contradictorii, se va crea euforia regăsirii, care, fără îndoială, va da naştere unei culturi originale autohtone, creând un nou stil de viaţă cu adânci repercusiuni în toate domeniile de activitate, inclusiv cel politic. În felul acesta se va realiza echilibrul sufletesc şi axa de dezvoltare normală a tuturor popoarelor chinuite din acest ţinut atât de zbuciumat. Evident, în această acţiune de concordie, un rol destul de important ar putea avea Aromânii, răspândiţi în enclave pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice. Cu acest prilej este bine să amintim că balcanismul, pe care Eminescu cu atâta vehemenţă îl combate în articolele sale, nu se referă la substanţa intrinsecă a acestor popoare, care – cum am spus – prin substratul Trac şi elementul românesc asimilat, au atâtea afinităţi fizice şi morale cu poporul român, ci se referă la pătura superpusă de provenienţă levantină crescută ca un vâsc încă de pe timpul stăpânirii bizantine şi a aceleia neobizantine, care a fost de fapt îndelungata stăpânire turcească.

Dar pentru atingerea unui asemenea ţel măreţ este nevoie, cum scrie Eminescu, ca în prealabil sectorul românesc să fie „organizat pe temelii statornice”. Şi în acest sens el va fi promotorul cel mai convins al autohtonismului în România, apărându-i substanţa cu ardoare deosebită.

2) Predispoziţiile organice ale rasei

Toată dezvoltarea neamului românesc, implicit viaţa de stat, va trebui – după concepţia eminesciană – axată pe predispoziţiile organice ale rasei autohtone. „Dacă ţara ar fi locuită de către altă rasă decât cea traco-latină, răul n-ar fi mare. Dar noi trebuie să ţinem neapărat seamă de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice, de câte ori croim legi generale” (Vol. I, pag. 509).

În permanenţă, deci, va trebui să se ţină seamă de aceste predispoziţii organice şi chiar de multe defecte, pe care le-a imprimat evoluţia istorică. Credinţa strămoşească în „nemurirea sufletului”, procesul de romanizare şi creştinare al vechilor populaţii Traco-Illire, aşa zisul „hiatus istoric”, cu inevitabilul complex de inferioritate pe care îl degajă, cadrul geopolitic în „calea tuturor răutăţilor”, încrucişarea diferitelor imperialisme pe teritoriul românesc, influenţele străine etc., vor fi elemente, care mereu vor trebui avute în vedere de cei care conduc. Inerentul proces de adaptare nu va trebui să anuleze însă substanţa fiinţei noastre etnice. O asemenea adaptare ar însemna moarte. Adevărata adaptare se face numai atunci când, prin anumite concesii mai mult de natură exterioară, se promovează, în noile condiţii, aceeaşi esenţă primară. De aceea Eminescu reacţionează cu neobişnuită vehemenţă ori de câte ori cosmopolitismul adus de revoluţia franceză tinde să nimicească această esenţă prin dezrădăcinarea din pământul strămoşesc şi cerul românesc. Promotorii acestui cosmopolitism vor „să nu rămâie nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată şi de moale să primească în ea sămânţa nouilor idei ale republicei” (Vol II, pag. 428). În aceasta speră ei să facă „Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii” (Vol. II, pag 429).

Principalul punct de sprijin în această înverşunată luptă de apărare etnică, Eminescu îl va căuta în ţăran şi mai ales în păstorul de la munte, pe care îl considera marele depozitar al tuturor virtuţilor rasei româneşti conservate nealterate. Pe el îl va exalta ca pe o nesecată sursă de regenerare fizică şi morală a vieţii publice româneşti, infectată de nesănătoase influenţe străine. „Popor tânăr de ciobani, devenit plugar din 1830” (Vol. I, pag. 328), el a fost izvorul principal, care a alimentat şi întremat elementul românesc de la câmpie, expus tuturor vicisitudinilor determinate de năvălirile barbare sau de ocupaţiile şi influenţele străine de mai târziu.

„Nu cultura îl face pe om cinstit, şi se află în acel din urmă ţăran de munte mai multă nobleţe de inimă, mai mult caracter, mai mult simţ de dreptate, decât în Flevii şi în Caradalele lustruite şi aristocratizate” (Vol. II, pag. 270).

„Când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de eri, de alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din încrucişarea Romanilor cu Dacii, de rasa romană. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică, aceasta trebue să-i rămâe de acuma înainte. Cum că deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea celor superpuse e mare, o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de Caradale şi craniul unui singur Român încape de cinci ori pe atâţia creeri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor” (Vol. II, pag. 312).

Nedreptatea făcută ţărănimii de cetele de ciocoi va face marea inimă a lui Eminescu să tresară de grijă pentru ea şi să o apere cu toată pasiunea.

„Poate e singura cestiune, în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. El căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în orient. Aşa chilos şi greoiu cum este, e o parte din rezistenţă în el, pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca... pretutindeni acelaş, pretutindeni întruparea tinereţei etnice, pretutindeni simţindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară” (Vol. II, pag. 422-423).

Şi concluzia la care va ajunge va fi pe cât de firească, pe atât de neînduplecată şi valabilă pentru toate vremurile şi cu deosebire pentru zilele de răspântie.

„Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită. Şi crează-se, că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de Ţară decât veniturile, care decid astăzi asupra ţării româneşti” (Vol. I, pag. 170).

II. Contra xenocraţiei

Eminescu a combătut stăpânirea străinilor, sub toate aspectele ei, cu o înverşunare fără seamăn. El considera xenocraţia ca un simptom „patologic” al vieţii publice româneşti de o gravitate excepţională. Această atitudine nu pornea din vreun sentiment de ură de rasă faţă de alte popoare sau din vreo pretenţie de dominaţie asupra altora. Ea era legitima aspiraţie de autoguvernare a poporului român, izvorâtă din elementarul drept de libertate naţională. Faptul că clasa dominantă provenea din elemente străine, profund deosebite ca structură fizică şi intelectuală, din cauza tarelor „bătrâneţii lor naţionale”, cu predispoziţii parazitare, mărea această pornire a lui până la xenofobie. Dar chiar dacă n-ar fi fost aşa, adică chiar dacă respectiva clasă dominantă s-ar fi recrutat din elemente străine provenite din popoare zise „tinere”, problema tot rămânea în esenţa ei. Pentru Eminescu este o necesitate de economie de forţă ca, clasa guvernantă să fie expresia fidelă a maselor guvernate. Numai aşa se poate păstra o simbioză organică, care să permită acelaşi stil de viaţă. Numai aşa se capătă plinătatea sentimentului de libertate, pe care îl aduce eliminarea tuturor fricţiunilor provenite din neaderenţă. Procedând astfel, se creează disonanţe sufleteşti adânci, generatoare de conflicte, mai mult sau mai puţin surde, care determină o stare de criză endemică şi paralizatoare pentru orice elan creator. Poate şi pentru acest motiv Eminescu, care era atât de democratic ataşat de talpa ţării, formată din simpli ţărani şi ciobani, exalta uneori, chiar cu accente romantice, clasa conducătoare a vechilor boieri pământeni.

Aşadar, ideile rasiale ale lui Eminescu nu se inspiră din vreo intenţie de dominare, ci sunt numai pentru apărare. Prin ele se urmăreşte crearea unei concordii sociale şi politice, care să asigure între guvernanţi şi guvernaţi acelaşi stil de viaţă. Ele n-au nimic agresiv şi vexatoriu ca acel rasism, pe care îl invocă de obicei aşa zisele „popoare alese” pentru a-şi justifica stăpânirea asupra altor popoare. Rasismul eminescian îl aplică toate statele, implicit democraţia americană, care, tocmai pentru a nu crea sau agrava acea stare de criză, de care am amintit, determinată de eterogenitatea elementelor componente ale unei naţiuni, impune restricţii prin aşa zisele „cote” de imigrare pentru popoarele care nu sunt de rasă Anglo-saxonă. Sub raportul profilactic, deci, antagonismul de rasă există. Ni-meni altul n-a formulat mai lapidar acest adevăr ca un contemporan al lui Eminescu şi anume fostul Prim Ministru al Angliei, evreul Disraeli, devenit mai târziu lord Beaconsfield. „Rasa – scrie acesta – este totul. Nu există alt adevăr. Şi orice rasă care îşi lasă fără grijă să i se amestece sângele este menită să piară”.

Este cunoscut că popoarele formate de rase omogene sau cu afinităţi pronunţate au unitate de direcţie, fiindcă stilul lor se manifestă unitar, mai ales în momentele de criză. Din cauza aceasta de multe ori colectivităţile naţionale îşi apără instinctiv puritatea rasială, care le asigură unitatea de gândire şi simţire. Acest fenomen îl remarcă Eminescu şi la poporul român, aflat în permanent antagonism cu pătura superpusă de provenienţă levantină.

„Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendinţe elementare şi de atracţiune şi repulsiune... Poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui. Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă” (Vol. II, pag. 295).

„Domnii pământeni erau domnii rassei române, erau Duci ai neamului românesc. Ca atari, ei erau solidari cu rassa română şi pururea gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualităţi etnice” (Vol. II, pag. 406).

Prin activitatea lui ziaristică, Eminescu va căuta să desluşească acest conflict instinctiv, punându-l în ecuaţii, într-o formă lapidară şi dezbătând problema xenocraţiei sub toate aspectele ei: fanariotă, evreiască şi politicianistă.

1) Aspectul fanariont şi nefanariot

Originea tuturor relelor din viaţa publică românească, Eminescu o va identifica în influenţa nefastă exercitată de elementul fanariot. „Desvoltarea istorică a ţărilor româneşti suferise o grea şi nevindecată întrerupere prin epoca de o sută de ani a Domniilor străine” (Vol. II, pag. 132). Această „adevărată otravă a Orientului”, care începuse cu mult înaintea domniei fanariote să altereze statul voievodal, a răvă-şit în timpul acestei domnii toate elementele componente ale naţiunii române.

„În Domnia Fanarioţilor au putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din răsboinică şi mândră ce era, a devenit în cea mai mare parte servilă, încrucişându-se cu stârpitura Grecului modern, care e tot atât de şiret, dar mai corupt decât Evreul de rând” (Vol. I, pag. 105). „Putreziciunea bizantină a îmbătrânit înainte de vreme poporul român” (Vol. II, pag. 133), după ce mai înainte prin asuprire, spoliere sângeroasă şi mizerie, îl decimase ca populaţie. „De la 2.000.000 (două milioane) populaţia scade sub fanarioţi la 175.000 suflete” (Vol. II, pag. 197).

Toată această împilare a provocat mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu, dar această revoluţie, decapitată prematur, prin uciderea conducătorului său, nu a putut da toate roadele. Astfel că nu va trece mult timp, şi mentalitatea fanariotă mimetizată în diferite forme politice, sau mai bine zis politicianiste, va începe să infecteze din nou viaţa publică.

În acest sens va scrie Eminescu: „Bietul Tudor şi cinstitele Domnii de boieri mari cari au urmat după el, recţiunea în contra fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt, pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele în baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară, a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul Ţării, în fiii şi nepoţiii de Caradale până într’al şaptelea neam. Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii” (Vol. II, pag. 204).

Această capacitate de strecurare şi de simulare n-ar trebui să surprindă dacă s-ar avea în vedere versatilitatea lor exercitată veacuri de-a rândul. Specia aceasta de oameni a provocat decadenţa Imperiului Roman din Apus şi Răsărit şi a făcut din virilul Imperiu al Otomanilor muribundul „bolnav de pe Bosfor”. Sub domnia acestei speţe de om, cum scrie Căpitanul, „au murit naţiuni şi s-au dărâmat state”. Cu asemenea aptitudini de insinuare, moştenite din tată în fiu, le va fi uşor să pătrundă în organismul noului stat român, cu atât mai mult cu cât vechea clasă conducătoare o anemiaseră, în marea ei parte, prin inocularea – cum am văzut-o – aceleiaşi mentalităţi viciate. „Fanarioţii – scrie Eminescu – sburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâiu ca ramură a „Internaţionalei” revoluţionare europene, mai târziu şi mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul, ca societate anonimă de exploatare a ţării româneşti, deci înainte de toate a bugetului... o societate secretă, duşmană statului, analoagă cu Maffia şi Camorra...” (Vol. II, pag. 321). Şi rolul acestor fanarioţi sau mai bine zis criptostrăini va deveni din ce în ce mai nefast pentru poporul român. „Da! această plebe romanizată dela Tudor încoace joacă în Ţara Românească acelaşi rol pe care Evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea este numai că Evreii sunt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decât oamenii aceştia” (Vol. II, pag. 302).

2) Aspectul Evreesc [2]

Relevarea primejdiei aşezărilor masive de Evrei în România, Eminescu n-a făcut-o din ură de rasă sau fanatism confesional. Prin firea lui blândă, prin o adâncă concepţie de viaţă, poporul român nu poate urî.

Mulţi au văzut în acest spirit larg şi tolerant, dus uneori până la uitare de sine, un mare şi foarte primejdios defect pentru însăşi existenţa lui ca neam. Atitudinea lui Eminescu în această problemă va fi pur şi simplu o atitudine de legitimă apărare. Sunt cunoscute împrejurările istorice care au provocat valurile succesive de Evrei Galiţieni care, de la începutul secolului trecut, au început să invadeze teritoriul românesc. Dacă un asemenea fenomen s-ar fi întâmplat în alte ţări, fie şi în cele mai pătrunse de spiritul umanitarist şi democratic, fără îndoială, reacţiunea ar fi fost cu mult mai vie. Dealtfel, cum am spus, grija de profilaxie rasială pe care au manifestat-o şi o manifestă democraţiile occidentale, nu numai pentru ţările metropole dar şi pentru domeniile lor coloniale, învederează acest lucru. Şi asemenea preocupări le-a adoptat dintr-un început şi tânărul stat al lui Israel care revendică pământul strămoşilor săi, invocând principiul imprescriptibilităţii şi pe acela al inalienabilităţii, chiar dacă continuitatea juridică a statului lor, a fost întreruptă aproape două milenii.

În România problema Evreească căpătase aspecte dramatice în primul rând pentru ţăranul român. „Dacă este vorba de umanitarism – scrie Eminescu – atunci poporul acela, care într-adevăr are nevoie de o tratare umană, este poporul nostru propriu exploatat, nu neamul exploatator al Evreilor” (Vol. I, pag. 498). Primejdia de a fi inundaţi şi cotropiţi de sute de mii de proletari flămânzi şi cu totul inproductivi al căror singur merit e o lăcomie rapace, a căror armă e vicleşugul şi coruperea, a căror patrie nu e nicăieri în lume şi care nu-şi găsesc căpătâiul decât în România unde să se oploşească la umbra teoriei roseteşti de „om şi om” (Vol. I, pag. 476).

Se ştie că pentru oprirea invaziei pe care anumite forţe vroiau să o legalizeze pe plan internaţional, la Congresul de la Berlin (1878), s-au aruncat în luptă toate elementele de elită care erau expresia adevărată a autohtonismului românesc: Kogălniceanu, Hasdeu, Conta etc. Dacă totuşi, acţiunea lor n-a reuşit pe deplin şi infiltraţiile în ţară a elementelor evreieşti au continuat, aceasta se datoreşte pe de o parte, presiunii internaţionale exercitată asupra micului stat Român, iar pe de altă parte, tocmai complicităţii elementelor neofanariote sau politicianiste care instinctiv simţeau ca aliaţi pe noii invadatori. Scrie Eminescu: „Un fanariot a vândut Basarabia... Azi puii de fanarioţi şi tot ce uliţa au avut mai corupt şi mai înrăutăţit se unesc spre a consfinţi în mod îndoit vânzarea pământului patriei” (Vol. I, pag. 352). „Ce-i pasă fanariotului că se vinde un pământ, pe care cosmopolitul, cetăţeanul universului, anticrist, s-a născut din întâmplare numai?”

În mod deosebit, Eminescu va combate acţiunea dizolvantă a veneticilor, care se bazează pe aţâţarea instinctelor bolnăvicioase. „Aceste două elemente egal străine, intelectual şi material, egal de sterpe, ne-au adus poporul la sapă de lemn...Ei nu îndeplinesc necesităţi, ci dau naştere patimilor rele şi viciilor, le încurajează şi le satisfac” (Vol. II, pag. 362). „Ei au introdus şi exploatat viciul beţiei la sate, au amestecat băuturile cu materii otrăvitoare, au înveninat astfel fiziceşte, au corupt moraliceşte populaţiile noastre” (Vol. II, pag. 367). „Ca rassă străină, ne-au declarat război de moarte, introducând, în locul cuţitului şi pistolului, băuturi falsificate cu otrăvuri. Unde sunt Evrei natalitatea e mică şi numai mortalitatea mare” (Vol. II, pag. 370).

În aceşti zece ani (1870-1879) oraşul Iaşi prezenta datele de mai la vale:

S-au născut           Români ... 10.329         Israeliţi ...17.446
Au murit                 Români ... 15.952         Israeliţi ...12.294
                                                -5.623                         +5.152

În Târgul Frumos:

S-au născut            Români ...   798          Israeliţi ... 698
Au murit                  Români ... 1219          Israeliţi ... 662
                                                  -421                         +36

În judeţ:

S-au născut            Români ...31.669          Israeliţi ... 2.359
Au murit                  Români ...30.868          Israeliţi ... 1.220
                                                   +801                        +1.139

„Aceste puţine date sunt strigătoare la ceruri! Vedem că în oraşul Iaşi au murit în zece ani 5.700 de români mai mulţi decât s-au născut şi s-au născut 5.200 de străini mai mult de cum au murit. În locul oricărui român care se stinge se naşte un străin. În judeţ, căci prin sate sunt mai puţini străini, românii au crescut la o mortalitate de 31.000 abia cu 800 inşi; străinii la o mortalitate de douăzeci şi şase de ori mai mică, la 1.200 abia, s-au sporit cu 1.139. Ce abis de lipsă şi de mizerie trebue să fi ascunzând aceste cifre îşi poate imagina numai acela care cunoaşte valoarea cifrelor statistice, care ştie că o asemenea descreştere a unui popor pe un teritoriu fertil şi mare, cată a se atribui degenerării fizice a rasei, şi unei mizerii artificiale, produse prin supraîncărcarea poporului cu greutăţi pe care nu e’n în stare a le duce...Populaţia românească piere văzând cu ochii şi e surplantată prin odium generis humani, prin tot ce e mai imund din scursăturile străinătăţii la noi. Se deşertează Rusia şi se curăţă, se deşertează Austria şi se curăţă de elementele ei bolnave, pentru a da pe viitor cetăţenii roşii ai Moldovei, pe patrioţii de meserie ai D-lui C.A. Rosetti” (Vol. II, pag. 264).

Încercarea lor este de a „preface şi România într-un fel de ţară internaţională în faţa tuturor şi a nimănui, în mlaştină de scurgere a elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase ale lumii întregi” (Vol. I, pag. 507).

„Alianţa Israelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe Evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creştini: partidul roşu lucrează pentru a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe fanariot sau cel puţin oameni tot aşa de corupţi ca fanarioţii, spre a desmembra şi a otrăvi poporul românesc” (Vol. II, pag. 321).

„Roşiii au deschis porţile unei epoci cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scârboase decât epoca Fanarioţilor” (Vol. I, pag. 491). În perspectiva acestor constatări, Eminescu vede că toată evoluţia României Moderne cu economia ei burgheză se va desfăşura numai în favoarea elementelor străine de rasa românească. „Evreii – scrie el – fiind clasa de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favoarea acestei clase, ei vor deveni aci stăpânii privilegiaţi şi românul slugă la jidan” (Vol. I, pag. 487). În astfel de condiţii toată greutatea o va purta tot elementul băştinaş şi cu deosebire ţăranul.

„Adevăratul popor românesc a devenit însă o turmă exploatată şi dată în pradă... celor care au năpăstuit asupră-i” (Vol. II, pag. 26l). Şi totuşi el este singurul producător. „Cei din oraşe, târguri şi târguşoare, populaţie amestecată din corcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi încă şi din jidani neasimilaţi şi nesimilabili, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţiuni publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică. Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă” (Vol. I, pag. 489). Nici o grijită, deci, pentru ţăranul român, care duce totul în spinare, „care ca dorobanţ, moare pe câmpul de răsboi, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţine pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici” (Vol. I, pag. 126). „Precum însă, aproape singurul producător în ţara noastră ţăranul, trei din patru părţi ale poporului, susţinerea întregei xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme. Toate acestea sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere, de care dispune ţăranul, nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea” (Vol. II, pag. 309). „Greutatea ce apasă pe ţăranul nostru în momentul de faţă din cauza costisitoarei organizaţiuni liberale îl face accesibil la cea mai neumană exploatare din partea capitalului. Terenul e pregătit pentru exproprierea naţiei româneşti din chiar ţara, din chiar pământul strămoşesc” (Vol. I, pag. 503).

Toate aceste triste realităţi – cum am mai arătat – vor determina micşorarea forţei biologice româneşti, pe care Eminescu o va denunţa neîncetat. „Se observă – scrie el – o scădere generală a populaţiei rurale, care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii şi cu întinderea viciilor. Dar această descreştere, pentru a avea loc, e natural legată de degenerarea fizică a rasei române” (Vol. II, pag. 209). Această situaţie va aduce în mod inevitabil, la înstrăinarea de fapt, a statului. „Într-o ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor, el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu” (Vol. II, pag. 496). „Fără îndoială că regatul bizantino-judaic C.A.Rosetti-Herşcu Goldner poate să aibă un mare viitor la Gurile Dunării, dar acel viitor nu este al poporului românesc” (Vol. II, pag. 262). Situaţia Moldovei devine din ce în ce mai disperată. „Aceea jumătate a ţării se zbate sub egemonia uliţii Bucureştilor aliată cu jidanii, prezentând aproape ultimele convulsiuni ale unui corp care moare” (Vol. II, pag. 263). Pentru Eminescu este clar că se urmăreşte nimicirea poporului român. „Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate: în toate privirile se nimiceşte. Dacă în fruntea guvernului ar fi o comisie străină, am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta: alt popor pe aceeaşi expresie geografică e parola multora din ei... Politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii” (Vol. II, pag. 510). „Românul e deja străin în ţara lui proprie, nimic n-a mai rămas decât numirea geografică. La ce să mai ţie Românul? La constituţia cosmopolită iscodită de 2,3 greci? La limba batjocorită de gura acestor venetici în momentul în care o rostesc. La ştiinţa pe care o predau bulgarii ignoranţi? La biserica surpată de suflarea veninoasă a ireligiozităţii lupanarelor apusului? Regatul greco-bulgarilor şi al jidanilor, iată ceea ce trebue scris în fruntea decretelor... Stârpitura de Grec se ţine de stârpitura de bulgar până la capătul lanţului infinit de patrioţi de meserie. Scârbos spectacol! Adânc scârbos, nedemn de un popor ce pretinde a avea onoare şi viaţă în el” (Vol. II, pag. 356).

În acest cadru sumbru intern îşi găseşte explicaţie şi vitregia manifestată de guvernanţii străini şi înstrăinaţi faţă de problemele românilor de peste hotare. Dezinteresul Fanarioţilor pentru şcoala acestor români o relevă Eminescu cu multă vigoare, făcând cunoscute problemele lor cu o documentare cum nu s-a făcut de atunci în publicistica românească (a se vedea volumul I, pag. 94, 353, 358 etc.). Acelaşi lucru îl relevă în legătură cu colonizarea Dobrogei după 1877, care are atâtea asemănări cu moravurile politicianiste, care s-au manifestat în colonizarea Cadrilaterului după 1925, precum şi cu vitregia faţă de românii de peste hotare refugiaţi în Ţară, şicanaţi de o birocraţie înstrăinată. „Iată în adevăr unde am ajuns. De la românii Ardeleni ori Macedoneni cerem împământenire. De la Fleva, Giani, Carada n-o cere nimeni” (Vol. II, pag. 327). Şi Eminescu, ca un Catone al neamului românesc, pentru a pune capăt acestei situaţii intolerabile, va repeta mereu: „Elementul românesc să rămână determinant. Geniul lui să rămână pe viitor norma de dezvoltare. Voim statul naţional nu statul cosmopolit.”

3) Aspectul politicianist

Sub acţiunea concentrică şi dizolvantă a celor două elemente menţionate mai sus s-a născut o mentalitate politică morbidă, denumită în general cu expresia „plaga politicianistă”. Morbul acestei mentalităţi putea să contamineze şi elementele autohtone, alterându-le printr-un proces de desfigurare sufletească. În general, însă, a fost purtată în sânge de elementele de provenienţă fanariotă (levantine), care s-au asimilat superficial numai, prin adoptarea limbii româneşti, păstrându-şi toate deprinderile vechi. Zicala românească „lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba” îşi găseşte aici întreaga ei aplicare. Cu această mentalitate noţiunea de politică se va impregna de concepţia levantină, care va reduce totul la intrigi şi cancanuri, pe care Eminescu le va caracteriza „un nedemn joc de cărţi măsluite pentru a amăgi opinia publică” (Vol. II, pag. 382).

„Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vr’odată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de a înţelege importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nici când politică frământarea bizantină de a parveni, intregile personale de harem şi seraiu şi goana după aur a o mâna de străini deghizaţi constituiţi în societate de exploatare... Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal şi a face din ei sâmburul partidului său?” (Vol. II, pag. 509).

Priveliştea pe care o oferă viaţa publică este deprimantă. „Faţă de o asemenea privelişte în care virtutea se consideră de unii ca o nerozie, se taxează de alţii ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de a parveni sau de a trăi fără compensaţie din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge în momentul fatal de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie” (Vol. II, pag. 178).

Selecţionarea în viaţa publică făcându-se pe calităţi negative, cu toată asimilarea, în ceea ce priveşte limba, a elementelor Levantine, totuşi distincţia se va putea face după criteriile morale. În virtutea legii afinităţii, elementele dominante criptostrăine vor polariza oameni de aceeaşi structură sufletească. Aşa s-a sedimentat stratul format de levantini şi levantinizaţi, pe care Eminescu îl denumea pătura superpusă. Şi cu cât timpul va trece şi originea străină a acestor elemente se va şterge în amintire, cu atât noţiunea de politicianism va substitui pe aceea de fanariotism, pe care o folosea Eminescu acum şase decenii şi mai bine. În esenţă, însă, ele vor fi aproape echivalente astfel că dacă mai târziu vom găsi numai denumirea de politicianism să ne dăm seama că în ea se include şi cea de fanariot.

Nimeni altul ca Eminescu n-a indicat contrastul între trăsăturile nobile, fizice şi morale ale poporului autohton şi cele decrepite ale criptostrăinilor din pătura superpusă, formată din „rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar... Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României. Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţie nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-l când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii, ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autochtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei...

... Aşadar, încă odată, distinguendum est. Avem pe de o parte rassa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locueşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism” (Vol. II, pag. 291 şi urm.).

Pentru Eminescu faptul că aceşti oameni vorbesc limba românească ca limbă maternă nu este suficient pentru ai considera Români. „Limba singură – scrie el – nu constitue însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rassei au o însemnătate cu mult mai mare...Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi?... Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catâri în toată privinţa...Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caractere e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi măgulind pe oricine, de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie” (Vol. II, pag. 294). [3]

„După opinia noastră, ceea ce e ferment roşu în ţară, sunt acei străini, colonizaţi în secolul trecut, care n-au avut timpul necesar, sau n-au fost în stare de a-şi adopta caracterul lor moştenit caracterului nostru naţional. Când zicem „Român”, fantasma psihologică, care trece pe dinaintea ochilor noştri în acel moment, e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, Românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău, dacă e rău, fără făţărnicie; bun fără slăbiciune, c’un cuvânt ni se pare că atât calităţile, cât şi defectele românului sunt întregi, neînchircite; el se arată cum este.

N-are o cocoaşe intelectuală sau fizică, ce caută a-o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune, care precumpăneşte în fenomenele vieţei noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a expedientelor. Toate figurile acele făţarnice şi rele, viclene fără inteligenţă, toate acele câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii „române”. Poate deci că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca prin încrucişare să poţi scoate ceva bun din ele” (Vol. II, pag. 76).

„Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în chestiune, întrucât e etnologică. În privirea politică punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care o judecă, nu din acela al adevărului în sine” (Vol. II, pag. 305). „Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă de guvernantă s-au ridicat fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă” (Vol. II, pag. 185).

„Sunteţi voi Români? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală, răsărit-au din sâmburii de stejar, ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt? Dela Seina, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale, nu din istoria şi din natura poporului nostru. De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei, de aceea corpul material al naţiei moare şi se putrifică, pentru aceea, voi, paraziţi, nu vă puteţi aclimatiza, pentrucă voi, etnic şi moraliceşte, sunteţi străini cu totul de substanţa din care e compus neamul românesc. Ne e ruşine că aţi uzurpat numele de Român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume, cu cari vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter” (Vol. II, pag. 272).

„Numai în virtutea acestui spirit nutrit sistematiceşte a putut să se erijeze pehlivănia în teorie de stat şi să treacă viclenia şi stăruinţa neînduplecată, fie în bine, fie în rău, de cele mai de căpetenie virtuţi ale omului de stat; numai astfel cel ce ştie mai bine să lovească pe alţii, putea să treacă de cel mai capabil om politic” (Vol. I, pag. 465). „Caracterul obştesc al luptelor politice din viaţa publică a Românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane” (Vol. I, pag. 524).

„Libertate, egalitate, fraternitate! Ce e mai frumos în lume decât ca tot ce se scurge în România, ca într-o mlaştină, să fie liber ca noi, egal ca noi, frate cu noi? Şi pe când această plebe se’nmulţeşte pe zi ce merge, neamul nobil şi drept, care cutremura odinioară pământul la un semn al lui Mircea Basarab, sărăceşte, scade şi moare” (Vol. II, pag. 164).

Aşa-zisul liberalism a adus în România distrugerea caracterelor.

„Deprinde de oameni de a spera totul de la schimbările politice, demoralizându-i sistematic, făcându-i linguşitori şi calomniatori, încât liberalismul în România în loc de a avea rezultat oţelirea caracterelor, a avut din contră pe acela de a bizantiniza şi a vesteji oameni ce erau încă neatinşi de acel rău” (Vol. I, pag. 549).

„Polticianismul a prefăcut România în mocirla, în care se scurg murdăriile sociale ale apusului şi răsăritului” (Vol. I, pag. 417).

„E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni, cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ: greci, nemţi, bulgari, numai expresia geografico-politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia, de exemplu, e indiferentă încetăţenirea Evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istorie nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti” (Vol. II, pag. 225).

„Adevărul este că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci sunt străinii românizaţi de ieri de alaltăieri...Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte româneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc” (Vol. II, pag. 224).

Am reprodus în abundenţă crâmpeie din articolele lui Eminescu spre a vedea cât de unitară este gândirea lui. O precizare mai plastică a patologiei vieţii publice româneşti şi o disecare mai măiastră a cangrenei politicianiste nu s-a făcut şi nici nu cred că se va putea face vreodată. De aceea constatările lui Eminescu vor rămâne actuale atâta timp cât această boală va bântui în viaţa publică românească. [4]

III. Primejdia rusească

Dumnezeu a aşezat neamul românesc „în calea răutăţilor”, cum spune cronicarul, sau „pe muche de lume la acest vad de popoare”, cum scrie Eminescu. Acest fapt a imprimat poporului român o anumită viziune largă asupra vieţii publice, nuanţată de oarecare scepticism, care se oglindeşte în vorba cronicarului „că bietul om e sub vremi”, care îi permite să se resemneze fără a dispera. Presiunile şi influenţele străine exercitate din toate părţile vor fi foarte puternice şi numai un excepţional simţ de măsură va putea menţine echilibrul „pe muche de lume”, unde l-a plasat Destinul. Tendinţa permanentă va fi de neutralizare. Acest lucru îl verifică întreaga noastră istorie naţională, de când am avut viaţa de stat organizată.

„Înghesuiţi – scrie Eminescu – între trei mari puteri, contrarii ele’ntre ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, expusă fără apărare veleităţilor de predominare a câtor trele, veleităţi nu numai nedrepte, dar excluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită de toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire, propriu situaţiei precarie, şi încercând să pară partizan a câtor trei vecini în acelaş timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de către unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se cufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l expunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit” (Vol. II, pag. 200).

Totdeauna ţinta politicii externe a fost păstrarea fiinţei statului sub apăsătoarea psihoză că se pune în discuţie însăşi existenţa noastră ca neam, „ea atârnând – cum spune Eminescu – ca frunza pe apă” (Vol. I, pag. 334), mereu preocupaţi de a alege „din toate relele pe cel mai mic” (Vol. I, pag. 111), ţinând cumpăna la gurile Dunării. „Statul Român prin teritoriul său şes (n.n. este vorba de vechiul regat) şi deschis din toate părţile, nu pare menit de Providenţă de a fi militar şi cuceritor” (Vol. I, pag. 77).

Nu este cazul să arătăm aici cum se prezenta cadrul extern acum şase decenii şi mai bine, când scria Eminescu. Ne vom mărgini să redăm cum vedea el tendinţele celor doi rivali principali: Rusia (expresia Eurasiei) şi Austria (avanpostul germanismului şi al lumii Occidentale), rămase singure în acest sector după decadenţa Imperiului Otoman, care îşi ducea zilele numai proptit de Anglia.

Tendinţa rusească de cucerire are în primul rând un substrat rasial. Acest adevăr l-a intuit şi l-a formulat lapidar Eminescu, când spune: „Răsărită din rasse mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despoţiei” (Vol. I, pag. 223). „Intelectualitatea lor asmuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească” (Vol. I, pag. 224). „Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al Slavilor de Nord” (Vol. I, pag. 73).

„Împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari...Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne” (Vol. I, pag. 269).

„Ca orice putere mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă” (Vol. I, pag. 270).

„Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună”.

Populaţiile slave – acest „ocean de ghiaţă”, cum spune Eminescu – formează cel mai sigur punct de sprijin, iar religia ortodoxă cea mai eficace armă pentru agitaţii. În astfel de condiţii, pericolul rusesc va fi o adevărată sabie a lui Damocles, care va ameninţa însăşi existenţa statului şi chiar a poporului român. Acest factor paralizant va fi dominant în toate împrejurările.

Tendinţa de bază a Rusiei este, deci, înaintarea spre Miazăzi. Sunt 200 de ani de când Rusia înaintează în această direcţie.

„Luptele ei orientale sunt o întreagă istorie. Oricare o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare în viaţa politică” (Vol. I, pag. 94). [5]

Nu cu mai puţin realism a cercetat Eminescu tendinţa Austriacă. Ca avangardă a Germanismului, de care ne separau statul ungar şi populaţiile de slavi Occidentali, această tendinţă se îndreaptă spre Gurile Dunării şi Marea Egee, Orientul apropiat şi poate mai departe. Este redată de faimoasa formulă „Drang nach Osten”.

Din cauza prolificităţii populaţiilor germane, această tendinţă găseşte suport şi în presiunea demografică cu proiecte deschise de colonizare. „Nu mai e azi îndoială – scrie Eminescu – asupra ţintei a o seamă de politicieni germani de a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune. Aceeaşi politică de colonizare – zice List, cel mai genial dintre economiştii germani – ar trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei Europene, a Ţărilor Dunării de Jos. Germania are un mare interes nemărginit de a vedea dominând în aceea regiune siguranţa şi ordinea şi emigraţia, care se va’ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi şi cea mai folositoare pentru naţiunea Germană”. Iar profesorul Rocher – continuă Eminescu – scrie: „Emigranţii noştri cari se duc în Rusia, America, Australia, Algeria sunt pierduţi pentru patria lor, devin clienţi şi furnizori ai altor popoare, cari sunt adesea rivali şi vrăjmaşi nouă. Astfel s-ar petrece lucrurile dacă emigranţii germani s-ar duce să se aşeze către alte colonii germane în localităţi fertile şi mai de tot pustii ale Ungariei, în provinciile poloneze, ale Rusiei, în acele regiuni ale Turciei menite de a fi într-o zi moştenirea Germaniei” (citat Mihai Eminescu, Vol. I, pag. 400-401).

Pentru Eminescu, politica urmărită de aceşti doi mari vecini ai statului Român modern este clară. Deci „două mari curente istorice, curentul de nord-est, tinzând a schimba faţa Europei şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu-quo” (Vol. I, pag. 76).

Pe aceste două coordonate se va desfăşura toată acţiunea diplomatică a micilor state din acest sector european, îndeplinind mai mult funcţiunea de pioni, iar Turcia, din cauza fazei de decadenţă în care intrase, va servi ca bază puterilor occidentale pentru a zăgăzui realizarea tendinţelor menţionate mai sus. Evident presiunea Rusiei faţă de România va fi mult mai accentuată dat fiind vecinătatea ei imediată precum şi masele de slavi care ne înconjoară şi care oferă puncte de sprijin expansiunii ruseşti.

Permanentul antagonism între Austria şi Rusia a determinat o stare de echilibru şi prin aceasta s-a salvat de multe ori statul şi poporul român. Echilibrul, cum spune Eminescu, era între Schylla şi Charibia („Incidit in Schyllam qui vult vitare Charrybdim” – Vol. I, pag. 402).

Ori de câte ori se va rupe acest echilibru se vor naşte pentru statul şi poporul român primejdii de moarte. Alternativa alegerii în această tragică dilemă o pune Eminescu în termenii următori: „Am avea a alege între domnia austriacă (n.n. în zilele noastre, locul Austriei la luat Reichul German) şi cea rusească. Sub cea dintâi, Evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de societăţi de capitalişti colonizate cu Nemţi, iar Naţia redusă la proletariat. În cazul al doilea, un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă cu condiţia ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucu’ condeiului; iară cei mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată, prin ordin administrativ” (Vol. I, pag. 61). Dar această acţiune rusească va găsi complici interni. „Secta celor fără patrie şi fără simţ istoric este reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor. Pe când Rusia pregătea prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni îndeobşte străini ori cel puţin de origine străină şi anume bulgari, sârbi şi greci, care luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor” (Vol. I, pag. 29).

„În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” (Vol. II, pag. 515).

Rămâi încremenit de atâta putere de previziune politică atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Poate unii termeni s-au schimbat în forma lor, dar substanţa le-a rămas aceeaşi. Astfel că, dacă n-am şti că Eminescu a scris toate aceste lucruri acum 6-7 decenii, şi n-am cunoaşte motivele conjuncturii de atunci, care au determinat scrierea acestor articole, am crede că au fost scrise pentru zilele noastre.

Ucazul rusesc încearcă să destrame sufletul românesc, străinii sau cei de origine străină ajută lucrarea de surpare a slavilor, iar românii curajoşi, care rezistă, iau drumul „pohodului na Sibir, fără judecată, prin ordin administrativ”. Fără a nesocoti celelalte primejdii, pentru Eminescu permanenta ameninţare rusească constituia primejdia principală.

IV. Necesitatea unei noi elite conducătoare

Restabilirea „sănătăţii morale a poporului Român, adânc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină, aşezată deasupra” (Vol. I, pag. 257), Eminescu o vede numai prin crearea unei elite conducătoare. „Mizeria morală care bântuie ţara – scrie Eminescu – e o mizerie mai adâncă, dacă se poate, decât cea materială...Deci, există două naţiuni deosebite în această ţară: una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea” (Vol. I, pag. 465). Totul e infectat de corupţia „ce roade în mod egal cercurile cele mai înalte guvernamentale până la cel mai din urmă postulant din sat” (Vol. I, pag. 342).

„Faţă cu faptul înfiorător, că mita este în stare să pătrunză ori şi unde în ţara aceasta, că pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii, faţă cu acest fapt înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit – spiritul stă uimit şi nu află cuvinte, pana devine o armă slabă – aci începe funcţia temnicerului şi în ţări mai primitive, unde însă monstruozitatea se şi pedepseşte monstruos, începe funcţia călăului” (Vol. I, pag. 425).

Această stare de corupţie primejduieşte însă existenţa poporului Român. „Dacă am trăi încai izolaţi în peninsula Iberică, sau în grupul insulelor britanice, discompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, dar nu ar nimici statul. Dar încleştaţi între mari şi puternice monarhii, mişcările nesănătoase din lăuntru s-ar preface oricând într-un pericol pentru chiar existenţa statului şi haosul stingerii ar ameninţa însăşi individualitatea etnică şi istorică a poporului românesc” (Vol. II, pag. 463). Va fi deci o necesitate imperioasă ca societatea românească să-şi creeze o nouă elită conducătoare. Acest lucru va fi anevoios fiindcă se intrase deja în cercul vicios al corupţiei. Cum am văzut, criteriile de selecţie au devenit prin excelenţă negative. În trecutul istoric românesc selecţia se făcea pe calităţi pozitive. „Oricare Român – scrie Eminescu –, fie născut din părinţi cu vază, fie din părinţi săraci, se putea ridica, fie prin puterea braţului, fie prin aceea a minţii la demnităţile cele mai înalte ale statului şi era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boer. Singura răsplătire era un rang, netransmisibil asupra fiilor” (Vol. I, pag. 568). Este evident, că această formă de selecţiune, care are la bază lupta sub toate formele, contrastează profund cu nepotismul zilelor noastre. Ea avea un caracter sănătos şi cu adevărat democratic. Dar tocmai pentru aceasta n-a putut continua, când peste ţările româneşti s-au întins satrapia turcească şi epoca de corupţie fanariotă.

„Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea Domniei naţionale. Aristocraţia, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii către ţară mai grele de cum alţii aveau a le purta” (Vol. II, pag. 511). „Nu putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de a conferi titluri şi demnităţi” (Vol. II, pag. 201).

Aşa dar, după Eminescu, toată puzderia de aşa zişi „prinţi valahi” de provenienţă levantină, cu stigmatele degenerescenţei izbitoare (stârpituri sau deşiraţi), versatili şi oportunişti, care, fără decenţă, se înghesuie în toate părţile, n-au de a face nimic cu adevărata aristocraţie istorică, vitează, demnă, morală. Primii erau adevăraţii boieri, secunzii adevăraţii ciocoi.Crearea unei elite conducătoare, Eminescu o vede posibilă numai prin ieşirea din marasmul sufletesc, care copleşeşte societatea românească. „Dacă România ar avea o epocă mare, atunci – scrie el – ar avea şi o aristocraţie nouă” (Vol. I, pag. 395). Ieşirea din acest cerc vicios, însă, nu s-ar putea face decât prin formarea caracterului şi educaţia muncii. „Nu în cultura excesivă a minţei consistă misiunea şcoalelor – excepţie făcând de cele înalte –, ci în creşterea caracterului” (Vol. II, pag. 228).

„Munca şi numai munca – scrie Eminescu – este isvorul libertăţii şi a fericirii şi cum că cei ce pretextează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă, sunt nişte şarlatani, care amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa bunei stări” (Vol. I, pag. 122).

„Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente, cari n-au nimic, în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează, că numai prin politică poţi ajunge la ceva... Pieirea noastră prin pieirea muncii” (Vol. I, pag. 386-387).

În muncă e salvarea, „în apărarea muncii reale, nu în fraze şi principii generale, a căror bunătate sau răutate practică atârnă de la aplicare, deci de la progresul real pe care un popor l-a făcut pe calea muncii fizice şi intelectuale...La noi liberalismul pretextat al naturelor catilinare, în loc de a democratiza clasa de sus, a avut din contră rezultatul de a aristocratiza o clasă nenumărată de indivizi, cari, nevoind a munci, având chiar ruşine de muncă, aspiră de a ajunge la vază, şi de a face avere pe calea demnităţilor statului, începând dela miile de funcţiuni mici şi sfârşind cu însuşi fotoliile ministeriale. Înmulţirea dar a claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebue să găsească remedii” (Vol. I, pag. 541).

Singura posibilitate de îndreptare, este deci munca. „O singură buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu comunalism; muncă, nu bancheturi cu gunoaiele civilizaţiei franceze; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru” (Vol. II, pag. 52).

Prin muncă se poate soluţiona criza economico-socială. „Numai o organizare strictă, care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la producţiune, o organizare care ar îngreuna parvenirea la funcţii publice, dar care le-ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă, în care să-şi deprindă să-şi ofere braţele la muncă reală, ar putea să vindece relele de care suferim” (Vol. II, pag. 466). „Căpătuirea numărului nesfârşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi, din cari se compune partidul... Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebue aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mâncare de muşti pe apă! şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe” (Vol. II, pag. 475 şi urm.).

Tot pe calea muncii vede Eminescu rezolvarea problemei veniturilor şi cu deosebire a problemei evreieşti în România. „Noi suntem siguri – scrie el – că cu o organizare mai strictă, mai protectoare pentru munca materială şi cea intelectuală, le-ar pieri Evreilor pământul de sub picioare şi ar emigra de la noi cum emigrează din alte ţări într’adevăr civilizate, nerămânând decât numărul strict necesar pentru mijlocirea schimbului în activitatea economică a ţării. Dar cu organizarea laxă de astăzi, cu conrupţiunea erijată în principiu de administrare, cea mai bună şi mai naţională soluţiune a cestiunii israelite nu va fi decât un paliativ bun contra unui simptom acut, nu însă medicamentul special contra boalei organice de care suferim” (Vol. I, pag. 511).

Uneori, însă, Eminescu, disperat că răul copleşeşte orice încercare de a găsi o ieşire normală din mlaştina corupţiei, preconizează chiar „mişcări violente”, dar, după deşertarea revoltei, revine resemnat, dat fiind poziţia critică pe care o ocupă statul Român, prins „ca în cleşte de marile împărăţii, care îl înconjoară”. În special primejdia rusească, cum am văzut, îl preocupa mereu.

„Ar trebui numai nişte mâni vârtoase mocăneşti cari să ştie s-o întrebuinţeze (n.n. este vorba de „ordinul Sfintei Cânepe”, coarda spânzurătorii). Apară ele în Moldova, apară peste Olt c’în vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşternându-le flori şi covoare pe drumuri, precum i le aşternea lui Mateiu Basarab la intrarea la Târgovişte. Şi Mateiu Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui” (Vol. II, pag.293). Deci „ar mai rămânea o cale pentru ca ţara să svărle cât colo pe patrioţii cari o guvernează: o mişcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeauna un pericol internaţional” (Vol. II, pag. 206).

„Nu cerem şi nu voim, precum insinua “Românul”, exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în Statul Român” (Vol. II, pag. 311).

„De aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să reîntregească golurile, create prin tăieturi. Din sâmburul şi esenţa poporului trebue să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoşeze corpul statului” (Vol. II, pag. 332).

„Cine ştie dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei ţări întregi pe mâna unei companii de exploataţie? Cine garantează că meritul nedreptăţii, că ştiinţa înlăturată, că caracterul energic înlăturat, nu vor devia pe căi pericoloase, cu atât mai periculos cu cât vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite cu fanatismul naţional? Dacă pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămânea mijloc de-a face, nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de legi, de instituţii, de tot?” (Vol. II, pag. 360). „O crimă politică, comisă de un om privat, încetează de a fi o crimă, când e purtată de vederi mai înalte şi dictată de cugetul curat, fie chiar greşit, de a mântui statul” (Vol. II, pag. 456).

„Şi’n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori. În toate provinciile Daciei lui Traian, poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru Ungur, în România pentru Greco-Bulgar şi pentru Jidan” (Vol. II, pag. 478). „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr, mai exact, ideia noastră. Nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru” (Vol. II, pag. 455).

Din toate cele reproduse mai sus, rezultă cât de clar a indicat Eminescu necesitatea creării noii elite conducătoare, care să aibă la bază meritul muncii şi cât de dramatice sunt frământările lui, când cuprins de disperare, este nevoit să vază ieşirea din marasmul, care primejduieşte însăşi existenţa statului şi poporului român, preconizând calea violenţei.

V. Vestirea Căpitanului

Pentru acţiunea de ridicare şi sfărâmare a lanţurilor robiei materiale sau morale, naţia îşi aşteaptă omul. Şi, Eminescu, acest „al semnelor vremii profet”, îl vesteşte cu cuvinte de foc. Se cere o nouă direcţie şi un stil de viaţă şi de luptă, care să fie însăşi chintesenţa adevăratului suflet românesc. Şi Eminescu indică linia, pe care se va mişca omul aşteptat. „Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice, înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său” (Vol. II, pag. 438).

Credinţa lui Eminescu în viitorul neamului românesc rămâne întreagă, cu toate relele pe care le vede bântuind Ţara. „Nu ne îndoim că poporul român va şti, într-un secol poate, să şteargă până şi urmele ruşinei sociale de-a fi fost stăpânit de Greci şi de Jidani. Mulţi ochi ce strălucesc încă, nu se vor închide, până nu vor fi văzut rassa română, care se distinge din promiscuitatea radicală, învingând în această ţară şi impunându-şi, îndărătnică şi mare cum a fost odinioară, modul ei de a fi, dreptul ei, seriozitatea ei morală, regimului de sustractori şi de hetere, care ne stăpâneşte acum” (Vol. II, pag. 453).

Generaţiei sale flegmatice şi lipsite de orice credinţă pentru realizarea Daciei viitoare, Eminescu îi opune generaţia curăţită prin abnegaţie şi durere pe care o vesteşte că va veni. „Ceea ce ne uimeşte mai cu seamă şi ne întristează, când trecem peste stâlpii acestei reviste, este lipsa de convingere, lipsa de energie sfântă, caracteristică pentru tinerimea tuturor popoarelor, este aerul flegmatic, cu care sunt scrise monstruozităţile acestea. Pe când cei mai mulţi dintre noi se cred nevrednici, în adâncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe acest ideal, cunoscând că numai o altă generaţie, curăţită prin abnegaţiune şi durere, poate îndrăzni să gândească la ea, aceşti domni, pentru cari istoria suferinţelor noastre e un basmu, pentru cari mormintele eroilor noştri sunt bune de prefăcut în puşcărie, pentru cari nimic din ce au trecut nu e vrednic de veneraţiune, îşi dau aerul a ne zice: putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decât atunci când veţi fi socialişti” (Vol. II, pag. 517).

Dar acestei generaţii, „curăţită prin abnegaţie şi durere”, pe care o anunţă Eminescu, îi prevede din principiile, pe care să i se ridice conducerea: „Nu e indiferent pentru un popor – scrie el – cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui, dacă ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie, sau dacă ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor, instinctelor feline şi oarecum femeeşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, într-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei” (Vol. II, pag. 531).

Pentru Eminescu, apariţia unei mâini energice era o necesitate istorică. „Un remediu radical – scrie el – ar fi numai o mână de fier, dreaptă şi conştientă de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea, că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare, şi că nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului şi trebuitoarea mână de fier lipsesc însă din nefericire, încât departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârmă puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem din contra avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe dela mila sorţii, dela pomana împrejurărilor externe, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională” (Vol. I, pag. 343).

Şi Eminescu, profetic şi în acelaşi timp sfâşiat de durere pentru soarta ce-l aşteaptă pe cel trimis de destinul românesc: „Doamne al veacurilor, unde e acel singur om, care să pue pe străini la locul lor, să cureţe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om...ca să nu ni se mai pară ţara aceasta o colonie greco-bulgară, o societate străină de exploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C.A. Rosetti? Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale şi a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut, încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski şi în acelaş timp în care acel singur om ar zăcea la puşcărie sau la ocnă, tot unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de un asemenea om” (Vol. II, pag. 481).

Orice comentariu devine de prisos. Este greu de a găsi în analele istoriei o previziune atât de clară şi precisă în elementele ei. Ea parcă ne aminteşte de profeţia Sfântului Ion Botezătorul când a anunţat venirea Mântuitorului.

VI. Fecundarea gândirii eminesciene

Cu toată încercarea clasei conducătoare de a le înăbuşi în complicitatea tăcerii sau de a le minimaliza, ideile politico-sociale ale lui Eminescu au avut o influenţă considerabilă în gândirea politică românească. Aproape toţi scriitorii politici români trăiesc sub vraja gândirii lui viguroase şi realiste. Toţi s-au inspirat de la el.

„Eminescu – scrie Aurel Popovici – n-a fost numai un om de convingeri. El a avut şi curajul bărbătesc de a-şi spune sincer părerile şi convingerile sale. Eminescu e mintea limpede a unui ţăran român crescut la şcoale bune. Pare că neamul românesc l-a născut spre a ne da icoana vie a firii româneşti. Din Eminescu vorbeşte şi fruntaşul şi mijlocaşul şi codaşul” (Aurel Popovici: Naţionalism şi Democraţie, pag. 90). „Un adevărat profet al unui neam. De fapt Eminescu a fost întruparea înţelepciunii seculare a poporului român, un fel de arătare a duhului naţional... Eminescu a văzut mai bine decât oricine liniile hotărâtoare ale desvoltării noastre istorice... Puţini de tot pot înţelege pe Eminescu. Dar toţi românii cu inimă curată pot simţi învăţăturile lui” (idem, pag. 73). „El a fost şi a rămas el însuşi. O puternică individualitate de observator şi gânditor politic” (pag. 74)... adânc înfipt în mijlocul poporului românesc de pretutindeni. O profetică putere de intuiţie l-a făcut cu adevărat pe el „al semnelor vremii profet”. Căci: „...oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic (pag. 75). Articolele lui scânteiază o întreagă filosofie politică (pag. 76). Citind pe Eminescu, ai impresia că-ţi vorbeşte glasul istoriei naţionale din el (pag. 77). Eminescu om dintr-o bucată, o personalitate nu numai mare, ci şi armonică, ceea ce tocmai la personalităţile mari e foarte rar... Eminescu e cel mai mare suflet românesc ce a trăit vreodată, ochiul cel mai văzător între români... N-a urât libertatea, n-a urât liberalismul, el n-a urât decât minciuna”.

„Spiritul reprezentativ care a desăvârşit la noi ideia naţionalistă este poetul Eminescu. Membru al Junimei, dar bătând căile sale proprii pe alăturea de dogmele magiştrilor, el prezintă naţionalismul cu toate multiplele sale trăsături: istoric, romantic, pesismist, sentimental, iubitor de neam, religios” (Xenopol).

„Eminescu – scrie economistul Mihail Manoilescu – este ca gânditor politic şi ca economist tot atât de genial ca şi în artă. Genial ca observator, ca intuiţie, ca anteviziune” (Destinul Burgheziei, pag. 137).

„De la Eminescu – scrie Dr. Nicolae Roşu – liniile de forţe diverg: Vasile Conta şi A.C. Cuza vor lăsa să cadă accentul pe antisemitism, Nicolae Iorga şi A. Xenopol pe istoricism, Aurel Popovici pe antidemocraticism, Vasile Pârvan pe autohtonismul rasei, Ion L. Caragiale pe criticismul antiliberal. În gândirea lui Mihai Eminescu, dialectica naţionalistă şi-a aflat şi cea mai masivă închegare” (Dialectica Naţionalismului, pag. 16).

Aşadar, mai toate curentele spirituale autentice româneşti, care au animat intelectualitatea românească, derivă mai mult din gândirea sintetică a lui Eminescu. De aceea, aceste curente luate în parte, cu tot vadul adânc care l-au creat în sensibilitatea românească, nu pot depăşi întregul, pe care îl reprezintă gândirea eminesciană.

Antisemitismul lui Cuza, oricât de savant ar fi documentat, pare cu totul unilateral dacă nu i se face corelaţia – aşa cum a făcut-o Eminescu – cu elementul fanariot, care i-a oferit suportul iniţial, precum şi cu cel politicianist, care l-a urmat după aşa zisa asimilare a elementelor fanariote. Acelaşi lucru se poate spune şi de antidemocratismul lui Aurel Popovici sau de curentul semănătorist etc.

Desigur, Eminescu a avut mulţi detractori. Încă în viaţă fiind, elementele străine şi înstrăinate dominante l-au persecutat, hulit şi denigrat. I s-a spus că este nebun şi chiar străin de neam.

La toate aceste atacuri ignobile, Eminescu a răspuns cu seninătate: „Să presupunem că aşa ar fi! Că autorul acestor şiruri e nebun, e bun de legat şi dus la Mărcuţa. Rămâne mai puţin adevărat ceea ce a zis? Asta-i cestiunea” (Vol. I, pag. 330).

După moartea lui, când geniul său poetic a găsit recunoaşteri unanime, s-a încercat – cum am spus – să se înmormânteze în complicitatea tăcerii opera lui politică. O anumită publicistică a „veniturilor” a cerut numai un Eminescu poet. Unii dintre aceştia au mers chiar mai departe, cerând eliminarea „Doinei” şi a ultimei părţi din „Scrisoarea a III-a” din ediţiile populare pentru motivul că incită la ură şi ar fi inestetice. Şi insinuările s-au făcut sub toate felurile: ba că „teoria păturilor superpuse” ar fi elaborată când Eminescu era bolnav (Gh.Panu); ba că, „fiind gazetar, nu-şi poate exprima convingerile în toată libertatea” (Ibrăileanu); ba că, „trebuind să-şi agonisească existenţa, a colaborat la un ziar conservator” (cum scrie ziarul Viitorul), şi deci a scris în acest sens etc.

„O insultă mai mare – răspunde Alexandru Papacostea – nu se poate aduce memoriei aceluia care a fost nu numai cel mai mare poet, dar şi cel mai mare caracteristic temperament epic al României contimporane”.

Poate, în focul polemicilor, Eminescu să fi făcut şi unele exagerări. Chiar el însuşi a recunoscut de multe ori patriotismul fraţilor Brătianu cu viaţa lor morală şi austeră. Pentru Dimtrie Brătianu avea o stimă deosebită. Ca diagnostic politic, însă, adevărurile spuse de Eminescu rămân în esenţa lor întregi. Dar pe lângă atacurile frontale, criptostrăinii au încercat demontarea operei politice a lui Eminescu pe cale indirectă. Este cunoscută încercarea făcută de a prezenta epoca Fanarioţilor ca o epocă purtătoare de civilizaţie! Eminescu prevăzuse acest lucru când scria despre „restabilirea fanarioţilor de acum pe cale piezişe” (Vol. II, pag. 477). Împotriva acestei încercări se ridică cu vehemenţă Aurel Popovici când scrie: „Se apropie suta de ani de la moartea lui Tudor. Şi totuşi acea civilizaţie fanariotă, atât de dezastroasă pentru noi, fu preamărită chiar acum câţiva ani de la Tribuna Ateneului Român din Bucureşti” (Naţionalism sau Democraţie, pag. 43).

În ultimele decenii, încercarea cea mai serioasă pentru reabilitarea fanariotismului, de data aceasta camuflat sub eticheta socială a aşa zisei „burghezii româneşti”, s-a făcut de către sociologul Ştefan Zeletin. Folosind dialectica marxistă până la punctul care convenea tezei sale, el a încercat să justifice toate abuzurile, incorectitudinile băneşti, şi tarele morale ale clasei dominante neofanariote ca un fenomen inerent naşterii unei burghezii. Mai mult: a căutat să prezinte naţionalismul „păturei superpuse” ca mult mai realist şi mai eficace decât acel sentimental şi reacţionar al lui Eminescu. Ca o ironie a soartei, după ce va încerca să compare în naţionalism pe C.A. Rosetti cu Eminescu, va taxa pe acesta din urmă ca „cea mai mare figură a reacţiunii române” (Stefan Zeletin: Neoliberalismul, pag. 37). „Reacţiunea împotriva burgheziei – scrie el – nu poate primi în conţinutul ei, oriunde s-ar produce, decât un anumit număr de însuşiri, şi la noi Eminescu le-a gândit până la sfârşit pe toate. Celor mai târziu veniţi pe căile sale, nu le rămâne decât a pune greutatea autorităţii lor pentru răspândirea ideii naţionale” (Zeletin, pag. 228).

Este interesant de remarcat în cazul de faţă cum dialectica cea mai subtilă nu poate substitui instinctul sănătos, pentru a putea pătrunde adevărurile de bază. Spaţiul restrâns al acestei expuneri comemorative nu îngăduie să arătăm defectuozitatea acestei argumentări „realiste”. Ne mărginim să spunem însă că o problemă de tactică şi strategie politică elementară face ca să nu se angajeze bătălii pe terenul unde adversarul este cel mai tare. Ori, combaterea forţei evreieşti – cum preconiza Zeletin – numai pe terenul economic, financiar, având coruptibilitatea aparatului de stat şi moravurile stricate ale vieţii noastre publice, este, cu tot limbajul ei ştiinţific-realist, cea mai inocentă dintre iluzii. Privită deci chestiunea în ansamblul ei, se poate vedea cât de unilaterală este această concepţie realistă a aşa zisului „neoliberalism românesc” şi cât de completă apare gândirea politică eminesciană, care pune problema în toţi termenii săi. Dar, poate, în aprecierile lui Zeletin, care, cu toate recunoaşterile lui aparent obiective, diminuează pe nedrept adevăratele proporţii ale lui Eminescu, să fi contribuit acel sânge „Elenic”, cum scrie el, pe care „îl simte cu fiori pulsând în vinele sale” (pag. 274). Poate tocmai, vocea acestui sânge s-a insinuat prin măiastra lui dialectică şi sub masca cea mai ştiinţifică contra aceluia care a avut cuvinte atât de grele împotriva strămoşilor săi mai degrabă fanarioţi, decât “Elini”! Toate aceste încercări directe sau piezişe ale elementelor criptostrăine nu numai că n-au reuşit să diminueze prestigiul gândirii eminesciene, dar dimpotrivă i-au dat o îndreptăţire nouă pentru a o face şi mai fecundă în sufletul noilor generaţii.

VII. Sinteza legionarismului

Toate curentele spirituale naţionaliste: autohtonismul tragic al lui Pârvan, antisemitismul lui Cuza, sămănătorismul şi istoricismul lui Iorga, antidemocraticismul lui Aurel Popovici, moralismul lui Găvănescul, ortodoxismul lui Nae Ionescu şi chiar gândirismul lui Blaga, au purces din gândirea eminesciană. După ce vreme de jumătate de veac, în mod paralel dar disparat, au brăzdat sensibilitatea românească, ele au convers spre noua sinteză pe care a dat-o gândirea politică a Căpitanului. De aici, toate aceste curente captate şi organic împletite, în esenţa lor, părăsesc terenul profetic, protestatar, sentimental sau criticist şi se învolbură în curentul de acţiune şi faptă a legionarismului. Deficienţa care adesea ori era relevată de publicistica adversă, în sensul că naţionalismul românesc n-are capacitate realizatoare, venea astfel în mod organic împlinită prin crearea acelui formidabil instrument de acţiune, pe care l-a constituit Căpitanul prin fundarea Mişcării Legionare. Căpitanul a dat tuturor acestor curente axa de acţiune politică, pe care a proiectat-o gândirea eminesciană. El a ştiut – cum spune Eminescu – „să rezume şi să pună în serviciul unei mari idei organice, înclinările, trebuinţele şi aspiraţiile preexistente ale poporului său” (Vol. II, pag. 438). Această idee organică a fost reluarea credinţei strămoşilor Traci în „nemurirea sufletului”, completată cu ideea creştină a păcatului originar şi a necesităţii luptei pentru combaterea răului, în primul rând din noi înşine, în vederea mântuirii sufletului, pentru că ţelul final al neamului nu este viaţa, ci învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Prin această completare, doctrina naţionalistă capătă o respiraţie largă, care permite o adâncă înrădăcinare în „pământul strămoşesc” şi în cerul românesc.

Unii, ca Prof. Mihail Manoilescu de pildă, care au cercetat chestiunea fără adâncimea necesară, au văzut în această latură mistică a legionarismului o prevalare a aşa zisei „dimensiuni slave” a sufletului românesc. Aceştia n-au ţinut seamă că credinţa în „nemurirea sufletului” cu toate consecinţele, pe care le comportă, este o concepţie prin excelenţă tracă şi că această credinţă fecundează în legionarism elanuri eroice şi active şi nu stagnează în atitudini pasive sau fataliste, la care predispune misticismul slav.

Pe plan practic, acţiunea va căpăta o adâncime mai mare. Până la Căpitan, răul de care suferă societatea românească a fost atribuit mai mult unor cauze exterioare (fanariotism, iudaism, politicianism). Menţinând acest adevăr, Căpitanul a indicat şi răul intern, care este în fiecare din noi, ca urmare fatală a păcatului originar, independent de aceşti factori dizolvanţi externi. Problema întremării societăţii româneşti va fi, deci, mult mai adâncă de cum o indicase antisemitismul lui Cuza sau antidemocraticismul lui Aurel Popovici. Pentru a se face însă o operă durabilă, trebuie secătuită mlaştina interioară a sufletului nostru, unde patogenii externi, menţionaţi mai sus, îşi găsesc teren propice pentru prosperarea lor.

Este nevoie, deci, de o adâncă concepţie morală, care să permită „un proces de perfecţiune omenească”, asigurând astfel echilibrul sufletesc necesar sau corectitudinea interioară, singurele care pot permite o temeinică întremare politică şi socială. În felul acesta, plaga politicianistă, în noţiunea căreia Căpitanul include şi fanariotismul moştenit, se va închide prin lipsa de alimentare (inaniţie); iar primejdia evreiască se va diminua în virulenţa ei, pe măsură ce cuirasa morală a poporului român se va întări. Acest fundament moral şi creştin va permite naşterea unei elite conducătoare sănătoase, la care sentimentul demnităţii, al onoarei, al abnegaţiei, al muncii, al generozităţii, ordinii şi disciplinei va fi o respiraţie naturală. În felul acesta, se vor realiza premisele pentru o prosperare atât în domeniul spiritual (cultură), cât şi în cel material (civilizaţie); iar neamul românesc îşi va putea valorifica talantul, pe care i l-a încredinţat Dumnezeu pe acest pământ.

În concepţia legionară nu numai că se oglindesc toate ideile politico-sociale ale lui Eminescu, precursorilor şi succesorilor săi, dar aceste idei capătă un sens mult mai adânc. Mişcarea Legionară a dat direcţie pozitivă gândirii politicii naţionale.

Aşadar, Eminescu a fost prima mare sinteză a gândirii şi simţirii româneşti, de la care au purces toate curentele spirituale şi politice ce vreme de şapte decenii şi mai bine au animat intelectualitatea noastră. Căpitanul este prima mare sinteză a acţiunii româneşti, menită să transpună pe planul realizării toate visurile de mărire românească şi gândurile sublime ale tuturor înaintaşilor şi în primul rând ale lui Eminescu: să creeze un erou al vitejiei, al muncii şi al dreptăţii. Această acţiune nu va râvni să facă un partid politic, care n-ar putea „să dea cel mult un nou guvern şi o nouă guvernare”, ci ea va tinde să creeze o „şcoală, care să poată da ţării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei sale sufleteşti, căci este poate singurul popor din lume care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul robirii, încălcării sau nedreptăţii altor popoare” (Pentru Legionari, pag. 287).

Fără Eminescu, credinţa legionară ar fi lipsită de principala sa rădăcină în sensibilitatea şi gândirea românească nealterată. Fără credinţa legionară dată de Căpitan, care trasează un nou stil de viaţă caracteristic românesc şi monumental, gândirea şi îndemnurile lui Eminescu ar fi rămas o voce în deşertul vieţii publice româneşti din ce în ce mai pustiită de străinism şi politicianism. Eminescu, genial în gândire, şi Căpitanul, genial în acţiune, cei doi poli de sinteză prin care trece axa destinului românesc ce se proiectează spre lumina orbitoare a Cerului. Ei doi reprezintă mai bine linia de viaţă şi onoare a neamului românesc.

VIII. Destin comun de martiri

Dar pe lângă necesitatea istorică de împlinire reciprocă, pe aceşti doi titani ai gândirii şi ai faptei româneşti îi apropie o serie întreagă de lucruri şi mai ales un destin comun de martiri. Amândoi sunt „mândri feciori” ai Moldovei de Sus, astăzi cotropită de străini, amândoi au fost prigoniţi şi chinuiţi pentru credinţa lor în neamul românesc, amândurora li s-a contestat ce le era mai scump în lume: originea românească; amândoi n-au apucat să păşească în al patruzecilea an al vieţii, când geniul lor creator ar fi intrat în plină fază de maturitate; amândoi au fost martirizaţi, primul înnebunit de durere şi ucis într-un spital de nebuni, al doilea încărcat de lanţuri şi purtat prin toate închisorile României Mari şi apoi strangulat.

Scrie Eminescu: „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n’o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăieşte restul de energie şi de caracter, pe care voi (n.n. politicienii) în viaţa publică aţi ştiut a-l nimici” (Vol. I, pag. 415). „Tot fanatismul de rasă se dezlănţue atunci şi ca praful se alege din gheşeftarii şi patrioţii de meserie care-l servesc” (Vol. II, pag. 423).

Iar, în altă parte, „Xenopolos (a nu se confunda cu istoricul Xenopol, care, cum se ştie, nu era grec de origine) sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place exteriorul şi deprinderile mele. El nu mă opreşte de a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare –, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc s’or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul” (Vol. II, pag. 442).

Scrie Căpitanul: „În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc care ne îndeamnă la luptă... Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute, pe care numai sufletul nostru le simte şi rău de acei ce vor încerca să ne smulgă de pe el” (Pentru Legionari, pag. 90). „Chinuit fiziceşte ca un câne, sunt pline hainele de suferinţă; iată acum 60 de zile şi 60 de nopţi de când oasele mele sug ca o sugătoare umezeala, care ţâşneşte din pereţi şi din pământ. De 60 de zile nu schimb o vorbă cu nimeni, căci nimeni din cei de aici n-are voie să vorbească cu mine. Şi atacat în acelaşi timp în fiinţa mea morală: acuzat de trădare, considerat străin, ca nefiind român nici după mamă nici după tată. Arătat ca duşman al statului; copleşit de lovituri şi legat cu mâinile la spate, adică neavând nici o posibilitate de apărare” (Memorii Inedite, ediţia italiană, pag. 158). „Doamne! mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte-mi jertfa. Ia-mi viaţa. Căci Ţie, o Ţară! nu-ţi trebuiesc puterile noastre, Tu vrei moartea noastră” (Memorii Inedite, ediţia italiană, pag. 110).

A scris profetic Eminescu: „Şi în acelaş timp în care acel singur om ar zăcea la puşcărie tot unui (n.n. politician) i s-ar vota pensie reversibilă pentrucă ar fi scăpat ţara de acel om” (Vol. II, pag. 481). Şi aşa a fost! Canalia politicianistă este în toate timpurile aceeaşi!

IX. Pe linia destinului românesc

Comemorând un veac de la naşterea lui Mihai Eminescu, „generaţia noastră – cum scrie Căpitanul – se găseşte pe aceeaşi linie de credinţă, de simţire şi de caracter cu cei de la 1879 şi în momentele acestei sfinte întâlniri, se închină cu recunoştinţă şi cu evlavie în faţa marilor umbre” (Pentru Legionari, pag. 131).

Cum am văzut din lungile citate reproduse mai sus, în orice rând din scrisul politic şi social al lui Eminescu se reflectă crezul nostru legionar. Este atât de mare actualitatea lor încât, dacă n-ar fi fost cele şase decenii care ne separă de la moartea lui, s-ar crede că au fost scrise astăzi, într-o carte destinată pentru legionari. Acest fapt evidenţiază prin el însuşi cât de mare a fost reaua credinţă a acelora care au încercat şi încearcă să prezinte doctrina legionară ca ceva străin de sufletul românesc. Dar tot din acest fapt, care ne umple sufletul de mândrie, rezultă şi o mare răspundere pentru legionari: ei sunt cei mai legitimi executori testamentari ai concepţiei politice eminesciene.

În aceste zile de înverşunată prigoană, de mare dezolare sufletească şi de multă dezorientare în cugete, mai mult ca oricând, revine legionarilor datoria ca această neasemuită comoară de gândire şi simţire românească să fie păstrată neatinsă şi transmisă nealterată generaţiilor care vor veni. Peste „hiatusul” pe care vor să-l creeze în dezvoltarea istorică românească actualii tirani, sufletul legionar să arunce o indestructibilă punte de legătură pentru ca gândurile marilor înaintaşi să nu mai poată fi – cum spune Căpitanul – „închise cu peceţi grele sub lespezi de uitare” (Pentru Legionari, pag. 131).

Cu acest prilej să ne pătrundem încă o dată de adevărul istoric stabilit de Eminescu că neamul românesc se găseşte în plină luptă cu „veniturile” – aceste toxine interne – care, sedimentate la încheieturile vieţii noastre publice, îi otrăvesc existenţa şi îi împiedică o dezvoltare normală.

Etapele acestei lupte de multe ori surde le-a precizat Eminescu cu o rară putere de pătrundere. „La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilînd până la 1866. La 11 Februarie 1866 învinge din nou elementul imigrat. Există şi de atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie când asupra elementelor instinctiv naţionale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă” (Vol. II, pag. 294).

Din rândurile acestor „venituri” îşi recrutează mai mult uneltele asupritorii de astăzi ai neamului românesc. S-a realizat – cum am văzut – încă odată ceeace spunea Eminescu: „Pe când Rusia pregătea prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni, îndeobşte străinii, ori cel puţin de origine străină, şi anume: Bulgari, Sârbi şi Greci, cari luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor” (Vol. I, pag. 291). Dar mai primejdioşi decât aceştia, care s-au demascat, trebuie să considerăm pe acei criptostrăini, care, aparent asimilaţi, s-au insinuat mimetizându-se până şi în rândurile noastre legionare. Toată această speţă de rahitici morali, care altădată, – cum scrie Eminescu – „mâncau la românism” (Vol. II, pag. 228), au început de la o vreme încoace să mănânce la legionarism. Persistă grava primejdie ca, sub influenţa nefastă a unor asemenea elemente, organic nesănătoase, să se altereze integritatea crezului nostru legionar. Aceste toxine interne ar putea duce la descompunerea celei mai mari credinţe româneşti, „degradând-o la nivelul unui respingător cameleonism politic” sau în acea „pehlivănie politicianistă erijată în doctrină de stat”, cum o numeşte Eminescu (Vol. I, pag. 465). Generaţia noastră, dacă şi-ar lăsa crezul să-i fie alterat de o asemenea mentalitate levantină, ar trăda linia istorică a neamului nostru, pe care au indicat-o toţi marii noştri înaintaşi, în frunte cu Eminescu şi despre care Căpitanul scrie cuvinte nepieritoare. În raport cu celelalte popoare, această linie istorică nu numai că nu are nimic agresiv, dar este pătrunsă de cea mai adâncă omenie. Ea se traduce pe plan politic după formularea dată de Eminescu:

  1. Din punct de vedere extern: „poziţiunea noastră geografică, impune de a evita orice provocare faţă cu puterile noastre vecine, şi d’a întreţine în deobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni” (Vol. II, pag. 70);
  2. Din punct de vedere intern: respectarea drepturilor populaţiei autohtone, „că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai Românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul” (Vol. I, pag. 80). Sau cum scrie Căpitanul: „este poate singurul popor din lume, care în toată istoria sa n-a cunoscut păcatul robirii, încălcării sau nedreptăţii altor popoare” (Pentru Legionari, pag. 287).

Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii naţionale şi continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viaţă şi de onoare, pe care va trebui să mergem şi noi şi strănepoţii noştri, dacă vrem viaţă şi onoare pentru neamul nostru.

„Generaţiile se pot aşeza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putinţa, deci, de a da pentru neam de la maximum de viaţă şi onoare până la maximum de desonoare şi ruşine. Câte odată pe aceasta se ridică numai indivizi izolaţi, părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela ei sunt neamul. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi martiri ai trecutului şi viaţa de mâine a neamului. Aici nu interesează majoritatea fie ea de 99%, cu părerile ei...Aparţine istoriei naţionale nu acela care va trăi sau învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menţine pe această linie” (Pentru Legionari, pag. 75-76).

„Nouă, Românilor, neamului nostru, ca orişicărui neam din lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune, Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebue s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-şi misiunea încredinţată. Neamul nostru n-a dezarmat şi nici n-a dezertat dela misiune, oricât de grea şi de lungă i-a fost calea Golgotei lui. Şi acum ni se ridică în faţă obstacole înalte ca munţii. Fi-vom noi, oare, generaţia debilă şi laşă, care să lăsăm din mânile noastre, sub presiunea ameninţărilor, linia destinului românesc, şi să părăsim misiunea noastră ca neam în lume?” (Pentru Legionari, pag. 398).

Dragi Camarazi,

Făcând acest popas pentru comemorarea centenarului naşterii celui mai mare poet şi profet naţional, precursorul crezului nostru legionar, să ne împrospătăm puterile sorbind cu nesaţ din învăţătura lui şi cu aceeaşi tărie de caracter, cu acelaşi optimism şi robusteţe morală, cu aceeaşi fermitate şi hotărâre, să mergem înainte, tot mai înainte, pe linia de foc a măreţului destin românesc, pe care l-au visat toţi înaintaşii şi martirii noştri.

Cuvânt de încheiere

„Formaţi caractere!” Aceasta a fost lozinca Întemeietorului Regatului Român pentru ridicarea neamului românesc. Întreg scrisul politic al lui Eminescu este străbătut de această idee. De remarcat este că o asemenea cerinţă se formula într-un moment, când viaţa publică românească număra încă oameni de elită şi caracter. Un Catargiu, cu celebrul lui veto, „aiasta nu se poate, Maiestate”, un Dimitrie Brătianu, un Petre Carp etc., aveau încă cuvânt greu în conducerea treburilor publice.

Totuşi, cu privirea lui pătrunzătoare de adevărat om de stat Regele Carol I a desprins sensul disolutiv, pe care îl lua viaţa noastră politică, hibrid produs de satrapism oriental, perfidie bizantină şi umflată retorică de romantism leşinat, pe care Eminescu o definea „pehlivănie politică”.

Lozinca „Formaţi caractere!” nu pornea însă numai din concepţia puritană şi austeră caracteristică Regelui Întemeietor, ci dintr-o absolută necesitate de stat. Este verificat istoriceşte că nimic nu se poate construi durabil fără omul de caracter. În viaţa publică mai ales, el constituie piatra unghiulară. Cele mai înţelept concepute reforme, cele mai desăvârşite legi riscă să eşueze lamentabil, dacă nu sunt oameni întregi, care să le aplice. Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia, nu vor servi la nimic dacă vom fi lipsiţi de caracter. Omul versatil nu poate oferi un punct de sprijin sigur şi nici nu poate dezvolta acţiuni constructive. Lipsit de obiectiv precis şi constanţa necesară, el poartă congenital germenul destrămării.

În mod deosebit, se face necesar omul integru într-un regim cu adevărat democratic. Dictatura impune o ţinută de esenţă exterioară prin teama pe care o inspiră şi asigură continuitatea atâta timp cât se menţine. În regimul democratic, însă, cu inerentele sale sincope de autoritate, determinate de alternările partidelor la conducere, este neapărat nevoie de un aparat de stat format de oameni integri şi cu disciplină interioară, care să asigure o desfăşurare normală a vieţii de stat.

Desigur, toate aceste raţiuni au determinat pe Regele Carol I să pună atât de mult accentul pe formarea omului de caracter. Rezultatele obţinute, însă, n-au fost cele dorite. Vocea lui a răsunat, parcă, în pustiu. Şi viaţa publică românească a alunecat tot mai mult în vârtejul corupţiei, care – ironia soartei – a atins culmea tocmai sub domnia unui descendent de al său, ce i-a murdărit numele şi i-a periclitat opera, prin mentalitatea de derbedeu de lupanare, cu care a infectat viaţa noastră publică.

Cele trei dictaturi nefaste, care în ultimele două decenii au împilat poporul român, au promovat în general căzăturile morale şi au reprimat pe oamenii de caracter din toate generaţiile: Vintilă Brătianu a fost fulgerat, cu metode bizantine, într-un parc singuratic; Corneliu Codreanu a fost strangulat în dubă de închisoare; iar Iuliu Maniu, ostracizat din viaţa politică şi astăzi înmormântat în temniţă, ca şi atâtea alte elemente de elită, ce nu s-au pretat să lingă cizmele cotropitorilor.

Pătura conducătoare românească a fost şi este nimicită pe două căi: elementele bune, prin asasinate, temniţe şi deportări; cele slabe, prin degradare morală. Un gol înspăimântător se cască în viaţa noastră publică. Privindu-l orice Român cu dragoste de neam simte cât de cutremurătoare este răspunderea care apasă pe cei puţini refugiaţi prin văgăunile munţilor din Ţară, sau în pribegia de peste hotare. Ei formează ultima verigă menită să asigure continuitatea conştiinţei naţionale în aceste vremuri cumplite, când în ţară opera diabolică de prostituare morală a celor mai bătrâni şi diformarea „marxistă” a celor tineri a luat proporţii atât de vaste.

Vremurile sunt tragice şi răspântia istorică întunecată, cum n-a fost nicicând. Ele cer oameni integri, oameni pregătiţi, hotărâţi în luptă, cu impulsuri creatoare şi simţ al răspunderii pentru a birui cruntul duşman şi a reface din temelii o ţară demontată materialiceşte şi devastată sufleteşte.

În perioada de tranziţie, insuficienţa numerică trebuie suplinită prin calitate. O sinteză de virtute este absolut necesară: piept călit de fier, sufletul de crin, inima caldă de erou şi minte rece de înţelept. Vâltoarea luptelor din Ţară, încercările grele ale exilului peste hotare, pe care pentru prima dată le îndură în aşa proporţii neamul românesc, vor selecţiona şi făuri acest mare tip de român: omul care să ştie să lupte şi să învingă. Să-l ferim de a nu fi muşcat şi infectat de hiena politicianistă, care încă mai rânjeşte printre noi.

„Formaţi caractere!” – iată porunca pe care marii noştri înaintaşi ne-o trimit în aceste vremuri de furtună, de dincolo de mormânt.

15 Ianuarie 1950

Note

(1) Această convingere profundă a lui Eminescu s-a manifestat şi înainte de a o scrie, cu ocazia unei altercaţii, povestită de Slavici. Cum releva de curând un cunoscut publicist român, când armata română a trecut la 1877 Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, a scris un inspirat articol preamărind acest act istoric, fără să ţină seamă de dispoziţiile contrarii date din calcule de partid. Unul din conducătorii acestui partid, Mihail Lahovari, a venit furios la redacţia Timpului şi a cerut socoteală lui Eminescu pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Acest adânc sentiment de trăire în istorie îl transfigura şi pe Heliade Rădulescu când în Reve d’un Proscrit (1853) ridica în slavă pe Căpitanii de Armatoli Aromâni, care luptau pentru biruinţa Crucii; îl ilumina pe Nicolae Bălcesu când, deşi cu pieptul ros de ftizie, râvnea de a se „aşeza între Cuţo-valahi, căci socotea de neapărat de a developa naţionalitatea într-acest avantpost al Românismului, fiindcă aceşti Valahi ne vor prinde bine odată şi odată”. Şi tot acest sentiment de trăire în istorie îi mâna pe Bolintineanu, Cristian Tell, Ionescu dela Brad să cutreiere plaiurile Macedoniei şi câmpiile Tessaliei pentru a se regăsi cu fraţii lor de acolo şi determină pe toţi bărbaţii noştri de stat, indiferent de partidul la care aparţineau, să facă din problema elementului românesc din Peninsula Balcanică una din coordonatele politicii noastre externe.

Chestiunea este firească, şi nu este nevoie să fii „doctor” sau „profesor universitar” pentru a simţi şi înţelege lucruri atât de elementare. De spaţiul balcanic suntem strâns legaţi atât prin fondul tracic, cât şi prin suprapunerea latină. Populaţiile Traco-Illire romanizate din Balcani au oferit suportul imperiului Roman din Răsărit şi au creat „romanitatea orientală”. Din sânul lor au condus veacuri de-a rândul destinul lumii cunoscute pe atunci. Aici, în Balcani, istoria a înregistrat primele cuvinte în forma românească a lui „torna, torna fratre”. Aici se pomenesc primele Vlahii în istorie, şi anume: „Vlahia Mare” în Tessalia, „Vlahia Mică” în Acarnania şi Etolia, „Vlahia Superioară” în Epir, „Vlahia Albă” în Moesia Inferioară etc., precum şi puternicul imperiu al Asaneştilor. Tot aici, în munţii din Peninsula Balcanică, găsim până astăzi, cea mai curată toponimie românească. Dunărea n-a fost niciodată hotar, ci a fost, cum spune cântecul popular, „drum fără pulbere”. De aceea, totdeauna voievozii români Mircea, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc. au trecut peste ea, călăuziţi de aceeaşi misiune istorică, izvorâtă din tradiţia străveche şi impusă de geopolitică. Ori de câte ori energia românească s-a învolburat în istorie, spre Sud şi-a căutat făgaşul. Aşadar, privirile tuturor s-au îndreptat spre Balcani, fiindcă, aşa cum spune Eminescu, „acolo trebue să căutăm împlinirea misiunii poporului român”.

Au fost, e drept – şi din nenorocire continuă să fie şi astăzi – anumiţi fluşturatici, proveniţi în general de prin porturile dunărene, unde se îmbină levantinul cu tot ce este mai decăzut în Occident, care se leapădă de „Balcani” şi consideră ca „periferică” ramura românilor de la sudul Dunării. Toţi aceşti oameni incerţi s-au dezorientaţi cred că ancorează în Occident dacă pun monoclu, se sulemenesc, poartă mănuşi albe sau gulere tari. Ei, cum este şi firesc, nu se simt legaţi de acest pământ străvechi al rasei noastre, care se întinde „din Pind şi până dincolo de Nistru”. Adevăratul popor român însă simte că împlinirea misiunii sale istorice este strâns legată de spaţiul de toteauna al rasei noastre.

(2) Evident, termenii problemei evreieşti în România s-au schimbat în decursul celor şapte decenii şi mai bine de când a scris Eminescu.

Citatele reproduse în această conferinţă, mai mult ca titlu de document, au rostul de a dovedi că nici în această spinoasă chestiune, care de aproape un veac a preocupat pe mai mulţi dintre scriitorii şi oamenii de stat români, în frunte cu Regele Carol I, nu trebuiesc căutate influenţe străine pentru curentele naţionaliste din România.

După primul Război Mondial, problema se agravează prin noile şi masivele valuri de evrei galiţieni, care au invadat în perioada turbure România şi mai ales prin faptul că aceştia, contaminaţi de ideologia comunistă, ofereau suportul pentru difuzarea ei. După cel de al doilea Război Mondial, când diaspora evreiască din toate ţările Europei – cu excepţia României – a fost răvăşită şi în mare parte decimată, problema evreiască în România a căpătat aspecte cu totul noi: afară de faptul că nu mai sunt în statele limitrofe, masele evreieşti care îşi împingeau periodic în România surplusul lor de populaţie, dar, după tragicele experienţe făcute, s-a accentuat aproape în întreaga diasporă ideea sionistă în sensul de a se regrupa în căminul propriu naţional, intrând astfel în „legea naturală a teritoriului” cum spunea Corneliu Codreanu. Puternicul curent de emigrare care – după informaţiile ziarelor – se manifestă şi în România, cu toată sabotarea comunistă, făcută din calcule politice, este o dovadă în plus în acest sens. Evreii în general, tineretul lor în special, luptă pentru a-şi dobândi după aproape două milenii, pământul lor strămoşesc, ne determină să credem că îi va face să înţeleagă şi dârzenia cu care tineretul român şi-a apărat milenarul său pământ strămoşesc. Şi această înţelegere dacă se va produce, va înlesni fără îndoială, în viitor o soluţie paşnică şi echitabilă a problemei evreieşti din România care – cum de atâtea ori s-a spus – nu s-a născut din motive rasiale, ci numai din cauza dezechilibrului social şi economic care l-a creat.

(3) Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi influenţaţi de ideile cosmopolite, Eminescu nu considera pe cineva ca român numai prin faptul că acasă vorbea româneşte. „Limba singură – scrie el – nu constitue însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rasei, au o însemnătate mult mai mare” (Vol. II, pag. 294). Această idee a fost dezvoltată de A.C. Cuza în lucrarea sa de bază intitulată „Naţionalitatea  în Artă”, iar Căpitanul a completat-o şi adâncit-o prin definiţia pe care a dat-o „neamului” (vezi Pentru Legionari, pag. 396).

Acest adevăr apare clar pentru un român din Macedonia sau Pind unde se găsesc alături de românii care îşi păstrează limba şi mase de români care, prin influenţa şcolii şi bisericii străine, şi-au pierdut-o, dar care, din punct de vedere al purităţii rasiale, al obiceiurilor şi al portului au rămas ca şi ceilalţi. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru românii secuizaţi. Dacă ar fi să se pună accentul numai pe limbă, care este expresia unui fond şi nu fondul în sine, ar însemna să se considere „fraţi” toate „veniturile” levantine din ţară de care Eminescu se leapădă cu atâta dezgust. Faptul n-ar fi deloc logic. De altfel, orice legionar poate intui acest adevăr de bază, atunci când în rugăciune trebuie să invoce „strămoşii” săi, adică, în actul cel mai mistic al credinţei legionare.

Căci, cum scrie Căpitanul, „când zicem neamul românesc, înţelegem toţi românii vii şi morţi care au trăit dela începutul istoriei pe acest pământ şi cari vor trăi în viitor...Un popor ajunge la conştiinţa de sine, când ajunge la conştiinţa acestui întreg”.

(4) După Eminescu, tăria de caracter şi capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr formează, alături de omenia şi decenţa lui caracteristică, trăsăturile de bază ale adevăratului român. De aceea este un prilej de adâncă mâhnire a vedea că în actualul exil, unde, în contact cu străinii, fiecare român este un trimis al neamului său, nu prevalează aceste alese virtuţi. Intriga şi lucrătura levantinului versatil precum şi ţigănia „romilor” lăieţi, care formează ceea ce Eminescu numea „patologia societăţii româneşti”, roade viaţa românilor din exil, spre ruşinea neamului nostru. În această atmosferă dezolantă, apar caracterele slabe, care, pentru o bucată de pâine sau obţinerea unei situaţii mai bune, îşi târguiesc conştiinţa şi îşi reneagă credinţa. Toate aceste manifestări inferioare, care produc amărăciune şi dezgust, ar fi fost un motiv de disperare pentru viitorul neamului nostru, dacă n-ar fi fost figuri de bronz din trecutul neamului românesc, ca Eminescu, Carp, Iuliu Maniu, Corneliu Codreanu şi alte atâtea exemplare alese din generaţiile mai vechi şi mai ales din cele mai tinere, care au primit şi primesc cu seninătate de martiri moartea pentru credinţa lor. La aceştia trebuie să ne gândim ori de câte ori ne prinde descurajarea de cele ce vedem că se petrec în jurul nostru.

(5) Este incontestabil că, faţă de tendinţele panslaviste ale Rusiei, ideea latinistă a constituit un scut pentru apărarea neamului românesc.

Ea poate îndeplini aceeaşi funcţiune şi în viitor, chiar dacă în cea mai mare parte din cercurile occidentale este considerată ca răsuflată şi lipsită de orice fundament, întrucât, după aceştia, n-a existat şi nu există o rasă latină. Dar ea a avut şi va avea un caracter defensiv pentru a apăra insula latină din marea slavă.

Prin dimensiunea latină a neamului nostru, noi nu putem rupe cercul slav, care ameninţă să ne sufoce. Numai folosind dimensiunea tracă, care este mult mai profundă, s-ar putea face breşă largă spre Sud, unde nu numai elementul românesc, dar şi populaţiile care vorbesc idiomuri slave, sunt constituite – cum arată caracterele lor fizice şi moral – de aceleaşi elemente etnice care sunt cu totul diferite de adevăratul element slav. Acest lucru îl poate observa oricine, care nu este stăpânit de prejudecăţi „latiniste”, sau n-a rămas la cunoştinţele învechite din manualele de şcoală primară, în legătură cu problemele etnologice.

La noua ofensivă panslavistă reluată de bolşevici, în sensul de a prezenta toate popoarele balcanice ca îmbibate de sânge slav, se poate purcede la contra-ofensivă numai prin ideea autohtonismului balcanic, care este mult mai adevărată. Acest adevăr de bază l-a intuit Nicolae Iorga, când în anul 1914 scria în Buletin de L’Institut pour L’Etude de L’Europe Sud Orientale: „Urmele de azi nu trebue să ne înşele: supt Bulgar stă de foarte multe ori Tracul, supt Sârb adeseori Românul, supt Muntenegrean Albanezul iliric, supt Grec elemente umane care n-au a face de loc cu sângele elenic. Limba a dat o conştiinţă deosebitelor grupe, care poartă în unele cazuri numele cuceritorilor. Din punctul nostru de vedere va trebui să se ţină seamă tot mai mult de noile unităţi teritoriale în această regiune a Sud-Estului-Europei în care delimitările recente pătate de sânge lasă urme aşa de neînsemnate şi trecătoare, faţă de marea unitate de rasă a strămoşilor comuni Traci şi Iliri, mai vii de cum s-ar crede de împotrivirea îndărătnică a acelor forme politice şi sociale care, pentru că au fost numite în cursul veacurilor greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, turceşti, nu sunt pentru aceasta mai puţin comune de caracterul comun al tuturor marilor înrăuriri apusene, răsăritene, nordice de rase, de stăpâniri, de religii ce au suferit”. Această idee a autohtonismului a călăuzit activitatea Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti atât în timpul cât a fost condus de Nicolae Iorga, cât mai târziu, sub conducerea lui Gheorghe Brătianu. În cadrul acestui Institut, diferiţi profesori universitari şi academicieni români, ca Sliviu Dragomir, Emil Petrovici etc., au făcut comunicări şi conferenţiat, relevând diferitele aspecte ale acestei probleme, ca „rumânismul ca factor în etnogeneza popoarelor balcanice” sau „contribuţia factorului slav în complexul balcanic” etc. Concluzia în general a fost că „Vlahii sau Românii reprezintă elementul rasial care a influenţat pe slavi în aşa măsură încât aceştia au schimbat aspectul lor fizic” (Silviu Dragomir: vezi ziarul Universul din Februarie şi Martie 1944).

Dacă acest punct de vedere, cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria Românilor”, pag. 13, n-a fost admis de cercetătorii balcanici stăpâniţi de ideea slavă şi greacă, până la D.D. Budimir şi Skok, în schimb a fost confirmat şi de ceilalţi învăţaţi români. „Noi Românii de azi – scrie Vasile Pârvan – suntem nu numai urmaşii Romanilor din Dacia, ci în aceeaşi vreme urmaşii şi ca sânge şi ca suflet ai întregei împărăţii romane de răsărit”.

Pârvan a înţeles deci unitatea pe care o formează teritoriul „între graniţele geografice Alpii Norici, Bosforul Cimerian, Carpaţii nordici, Olimpul” (citat Iorga: „Istoria Românilor”, pag. 15).

Din punct de vedere politic – căci pe acest plan interesează chestiunea aici – după tragicele experienţe făcute cu imperialismul sovietic, acest punct de vedere începe să fie luat în considerare şi de gândirea politică a multor slavi de la Sud. De aceea, pare cu atât mai inexplicabilă superficialitatea sau lipsa de maturitate politică de care dau dovadă unii români care, deşi rămaşi în urmă cu problemele politice de această natură, totuşi vor să încurce discuţia cu argumente răsuflate înainte de a fi pătruns sensul adevărat al acestei orientări preconizate de tot ce a fost mai distins în intelectualitatea noastră.

Constantin PAPANACE

* Toate citatele privitoare la scrierile politice ale lui Eminescu sunt luate din colecţia în două volume făcută de N. Creţu.

* Toate citatele privitoare la Pentru Legionari sunt luate din ediţia a III-a, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti 1940.