S-ar părea că trăim un sfârşit de veac. Sunt semne. Încheieturile lumii vechi trosnesc de pretutindeni. Oamenii lumii care se duce au ochii rătăciti; dezorientarea le trece pe dinainte vedenii jucăuşe ca-n apa mortilor. Din străfundurile vietii nationale, acolo de unde se fierbe plămada rosturilor viitoare, porneşte către suprafată clocot surd purtător de amenintare. Se pregătesc marile primeniri. Care, in ciuda oricui, nu vor întârzia să se arate, pentru că, oricât ar dori-o din răsputeri oamenii lumii vechi, colectivitătile nu se sinucid şi nici nu se permanentizează in stări letargice.
Natiunile cunosc crize, ca şi indivizii izolati, dar nu sucombă: lent, prin evolutie şi brusc, prin revolutie, le depăşesc sigur. Renaşterea prin revolutie nu mai poate înspăimânta pe nimeni: popoarele fãră revolutii se elimină prin ele înşile din istoria lumii, aşa după cum indivizii care nu încearcă in viata lor crize spirituale profunde, se îngroapă de la sine in lutul cenuşiu al anonimatului.
Generatia în mâinile căreia se află frâiele colectivitătii nationale, trage să moară; nu de bâtrânetea împlinirii misiunii sale, ci din neputinta, fizică şi morală. Ea moare prin ea însăşi; moare din lipsă de respiratie, din incapacitate de întelegere a vremuriior şi din paralizarea vointei creatoare.
Deposedarea ei din comandă, trebuie să se opereze cât mai grabnic. Vremurile cer oameni tari şi generatia înaintaşă nu-i poate da. Vremurile cer oameni întregi, cu patima jertfei, îmbibati de crez, forjati din otelul temeritătii: generatia de crez şi faptă, dinamică; cer oameni care nu dibuiesc in preajma marilor hotărâri, ci realizează direct şi din plin; care nu bâiguiesc idealuri străine de sufletui natiei acesteia şi nici nu militează proiecte potrivnice intereselor ei. Şi, pe oamenii aceştia, nu-i poate da decât generatia noastră.
Pretutindeni, acolo unde ea s-a aşezat in slujba revolutiei, conducerea destinelor se află in mâinile viguroase ale generatiei noastre. Pretutindeni, puntea de comandă şi locurile de responsabilitate sunt ocupate de garda privilegiată a tineretii, de aristocratii autoritătii etice, de casta acelor care au înteles la vreme, că, fără sprijinul de jertfă îndrăzneată al unei elite conştiente, lumea ar fi fost de mult un muzeu perfect catalogat, o uzină de roboti sau a morgă imensă.
Vasile MARIN
Preluare din publicația "Axa" din 22 ianuarie 1933