„Generaţie nouă“ se cheamă numai aceea care întrupează un ideal nou în viata naţiunii, ori scoate măcar la lumină o ideie vitală însemnată, pe care o generaţie slăbănoagă (“interimară”) o lăsase să cadă în umbră.
Pe Moța l-am văzut o singură dată, în primăvara anului trecut, când S. S. Patriarhul chemase la sfat o seamă de oameni cu grijă de sufletul neamului. Totuşi, mi-au rămas în minte si chipul şi cuvintele tânărului. Vorbea răspicat, spunând numai ce trebue. Se vedea bine că vorbeşte din suflet,nu ca să se asculte vorbind… Am simtit atunci deplin ce sunt şi cum sunt oamenii reprezentativi din generaţia nouă. Şi am plecat cu mari sperante, iar nădejdea a sporit şi mai mult când am văzut pe oamenii cei noi adunând in muntii dela Predeal oasele ostaşilor morţi pentru ştergerea hotarului şi zidindu-le mormânt veşnic din piatra cărată pe braţele lor. Aceeaşi impresie de sănătoasă înnoire am căpătat-o mai târziu, când am văzut la malul Mării altă ceată de tineri trăind în sfânta disciplină a muncii de bună voie, la fel cu schimnicii cari îşi petrec zilele în post, rugăciune şi osteneală pentru păcatele altora.
Acum, Moţa şi Marin au căzut, luptând departe de hotarele ţării. Cu ce gând? L-au mărturisit chiar ei in cea din urmă scrisoare:
„Nu este adevărat… că, rămaşi aici, puteam fi mai de folos, şi eu, şi toţi cari au luat acest drum luptei de acasă. Biruinţa morală, pe care o vom câştiga in Spania (cu orice jertfă), va fi mai mare pentru lupta naţională decât tot ce am mai putea face în restul vieţii noastre, ba şi dincolo de ea… Acesta e adevărul”.
Aşadar, „biruintă morală“! Cu acest cuget au plecat, ştiind bine că nu se vor mai întoarce decat cu mâinile pe piept. Evident, o lume nouă s’a ivit pe pământul țării noastre. Românii adevăraţi inţeleg de ce e vorba… Totuşi, să ne fie iertat, ca suprem omagiu pentru inimoşii tineri, să reamintim câteva împrejurări, spre a înlesni o preţuire mai exactă a faptei lor.
Mai întâi, o constatare neplăcută: după răsboi, cuvântul „generație” ne împuiase urechile… Ajunsese tot aşa de silnic la auz, ca şi nerodul „culturalizare”, autentic, dinamic, proaspăt, mistic şi alte vorbe terfelite de multă şi proastă întrebuinţare. Toţi nechemații porniseră pe „culturalizare”, erau „proaspeţi“, „dinamici”, „autentici” şi ”mistici”, de-ţi era groază să-i vezi, necum să-i auzi ori să le mai citeşti şi scrisul. Neputincioşi ,dar ambitioşi, snobii intelectuali vânturau zilnic formule importate din bazarul cosmopolit, dându-se drept lume nouă în literatură, în artă, în politică… peste tot. Realitatea e însă alta. Generaţiile unui neam nu se despart după actul de naştere sau calendar, şi nici după etichetele împrumutate de aiurea. O generatie nu e în adevăr nouă decât atunci când întrupează un ideal nou în viaţa naţiunii, ori scoate măcar la lumină o idee vitală, pe care o generaţie slăbănoagă o lăsase să cadă în umbră. lar în privinta aceasta ne putem da seama îndată că irozii mai sus amintiţi, departe de a fi o generaţie nouă, în sensul istoric al cuvântului, nu erau decât trista continuare a generaţiei care îi precedase, pregătindu-i să primească tot felul de mode internaţionale.
În adevăr, se ivise încă din secolul trecut, în viaţa poporului nostru, o grea desbinare. De o parte stau neatinşi oamenii vechi ai pământului, adică ţăranii, preţuitorii drepti ai traditiilor ţării. Ei formau adevărata aristocraţie a neamului şi o formează încă şi azi. În munţii Maramureşului trăesc şi acum urmasii lui Dragoş, Bogdan, Balc, păstrând sub grinzile lor afumate diplome de o vechime seculară. Aceeaşi sigură aristocraţie o aflăm la „boerii” din Țara Făgăraşului, în Haţeg, la Moţi, la Codreni, Vrânceni… Şi peste tot, omul de sute şi sute de ani nu s’a depărtat de ţărâna lui, cum nu se depărtează ghinda de trunchiul stejarului. De altă parte, dar tot aproape de nobilimea cea mare a tăranilor, mai rămăseseră şi câţiva boeri de neam (nu corcituri), legati şi aceia cu tot sufletul de tradiţiile ţării. În fata lor însă, şi împotriva lor, se ridica tot mai semeaţă o „pătură suprapusă”, cum a botezat-o Eminescu, adică un element dubios şi ca sânge şi ca suflet, compus din străini şi înstrăinaţi. Fiind pământul nostru „în calea răutăţilor” (vorba unui bătrân cronicar), câti venetici nu se pripăşiseră printre noi! Neavând nicio „moştenire” de păstrat,veneticul e totdeauna gata pe schimbări: este democrat, progresist, liberal, revolutionar… după cum bate vântul. Vorba cunoscută: „Ce-am avut şi ce-am pierdut”.
Iată de ce boerii cu bun simt se uitau la ţărănime ca la un zid de apărare. Al-de Alecu Forăscu a şi spus-o pe şleau în Divanul ad-hoc: Mai bine lângă un ţăran c’un car de minte, decât alături de un”bonjurist” cu o mână de învătătură şi înstrăinat de neam. Dreaptă, foarte dreaptă îngrijorare din partea bătrânilor, fiindcă tocmai atunci începuse a se înteţi năvala străinilor, adica Marea Invazie Evreească; iar alături de veneticii tot mai numeroşi creştea şi numărul „înstrăinaţilor“, adică al importatorilor de forme şi formule nouă, adunate pe bulevardele Parisului, la Bal-Mabil şi în alte capişte ale spoelii internationale! Doamne, ce grije pe Rosetache să întemeieze e „religie fără Dumnezeu”! (De-ar şti Lunaciarski si cei dela Komintern… cum s’ar mai bucura). Ce republică la Ploeşti! Ce înnoiri cu duiumul (unele pe faţă, altele clandestin).
Şi aşa, în această cumplita desbinare ne-a apucat 1877. Noroc că oamenii vechi erau încă multi şi întregi. Ei şi-au făcut deplin datoria, năvălind de patru ori la asalt, în aceeaşi zi, peste aceleaşi parapete sămănate cu trupurile camarazilor morti… Dar, în dosul lor, străinii si „înstrăinaţii” benchetuiau acasă cu „mironisitele” de care pomeneşte Eminescu şi făceau afaceri „patriotice”, pe când soldatul n’avea ce mânca şi cu ce se îmbrăca, iar ghiulelele plesneau în gura tunului. Aşa se înţelege pentru ce sufletul genialului poet s’a cutremurat de scârbă. Inchinătorul de toate zilele la chipul lui Ştefan Vodă şi al lui Mircea la Rovine, n’a găsit un singur vers pentru acea epocă de dureroasă rătăcire. (Noroc de ţărănime şi de câţiva boeri vrednici, cari au tinut sus steagul ţării… Şi au biruit!).
Dar, după isbanda dela 1878, a urmat o desbinare şi mai adâncă între pătura supra-pusă şi adevăratul popor românesc. În loc să ne purificăm şi să pregătim zi cu zi „ofensiva naţională” pentru întregirea hotarelor, a venit ghiftuirea şi destrăbălarea. Lozinca cluburilor a fost: imbogatiti-vă! Partidul a luat locul ţării. Îmbuibaţii n’au băgat de seamă măcar atât că, la fiecare zece ani, isbucnea căte o răscoală tărănească. Şi astfel, la 1907, ne-am trezit cu pârjolul cel mare, iar prevăzatorilor cârmuitori nu le-a mai rămas altă cale decât să tragă cu tunul asupra satelor!… În adevăr, păcătoasă privelişte! Un stat, ale cărui hotare erau încă neîntregite, să fie cârmuit de o pătură din ce în ce mai înstrăinată de neam, dar gata de alianţă cu veneticii pentru secătuirea pădurilor, istovirea petrolului, cointeresarea bancară, industrială… îndopându-se zilnic cu idei şi formule cosmopolite. (Atât de mare ajunsese orbirea, încât nişte bieti ameţiti de nihilism şi nărodnism rusesc -un fel de bolşevici înainte de bolşevism-, ajunseseră isvor de inspiraţie politică pentru cei dela cârma ţării!). Aşa se explică de ce patura politică din ajunul răsboiului mondial făcea la noi impresia unei gloate fără busolă, un fel de generaţie „interimară”, menită să ţină doar umbră pământului, până va veni alt rând de oameni, mai conștienți de interesele statulul. Însă păcatul nu te păsuieşte. Pe neaşteptate a isbucnit răsboiul, iar slăbiciunile au ieşit repede la iveală. Timp de doi ani, până la intrarea în luptă, cluburile partidelor au devenit un viespar de intrigi şi un ticălos târg de conştiinţe. Pe unii îi amețeau banii agenților de corupție, pe alţii îi înebunise patima personală sau de partid. Câte uri individuale nu s’au îmbrăcat atunci în mantia patriotismului! Anume corifei ai vieţii politice şi-au schimbat de azi pe mâine atitudinile în chestia externă, numai pentrucă adversarii lor ocupaseră poziţii unde nu mai încăpeau şi ei! Astfel, răsboiul a început fără pregătire, cu ruşinea dela Turtucaia, şi a ajuns la rana mortală a păcii dela Iaşi, iscălită la Buftea. N’am avut parte să lipsească măcar „mironosiţele” din dosul frontului şi camuflarea la părţile sedentare a patriotilor cu afaceri. Obrazele subtiri nu s’au sfiit sa-şi arate civismul, luând comanda pompierilor şi a brutăriilor… Noroc – din cer până în pământ noroc – că mai rămăseseră încă neatinse două isbânzi morale. Inimosul avânt al trecerii peste Carpaţi(cea mai înaltă manifestare de solidaritate naţională, dela arderea Sarmisegetuzei şi până azi), şi admirabila epopee dela Mărăşeşti, cu strălucitele episoade dela Jiu, Robăneşti, Bălării, Topraisar, Mărăşti şi Cireşoaia. Dar ce enorm contrast! Deoparte păcatul şi păcătoşii, iar de altă parte biata gloată ascultătoare şi îndrăgostită de ţărâna ei, jertfindu-se sub comanda ofiţerilor eroi, cari trăgeau deavalma cu soldaţii, până la ultima bandă de cartuş, murind cu capul pe mitralieră. Aici a fost tot norocul şi toată speranţa de reinviere. De aici a ieşit şi a doua trecere peste munti şi intrarea in Budapesta.
Dar, îndată după pace, molima luptelor de partid a isbucnit cu o furie şi mai mare. Un imens val de străini s’a revărsat asupra ţării, iar numărul vânduţilor şi înstrăinaţilor a crescut an cu an, zi cu zi, ceas cu ceas… mulţumită consiliilor de administratie de tot felul şi democraţiei de toate culorile. Niciodată elementele internaţionale (făţiş sau clandestin), n’au avut sub talpa lor mai deplin poporul românesc. În afacerea Skoda lucrul s’a dat pe faţă: un venetic a îndrăznit să arunce ca pe o petecă murdară santinela așezată cu baioneta la armă lângă sipetele cu acte suspecte! Dar n’a fost destul nici atâta. A venit o dovadă şi mai grozavă: când oştirea ţării stătea neîmbrăcată şi fără armament, iar funcţionarii statului nu primeau leafa cu lunile, s’a găsit un guvern românesc(?), care să dăruiască miliarde băncii falimentare a unui evreu… Atât de departe a ajuns după răsboi desbinarea între poporul românesc şi înstrăinatii cari îl cârmuiau!
Din fericire, Eminescu nu murise; cei buni ai neamului nu pieriseră toţi. Din ţara lui Horia, din Oltenia lui Tudor, din marea Moldovă a lui Ştefan Vodă… şi de peste tot, tineretul rămas neîntinat s’a trezit ca dintr’un somn de moarte. Revelaţia cea mare pentru sufletul celor lipiţi de ţărăna acestei ţări a fost regăsirea doctrinei aceluia care a adunat cel dintâi congres panromânesc la Putna. Câştigul cel mai mare.. experienţa profundă si uimitoare, petrecută cu noi, e aceasta: am găsit cheia deslegării noastre din întunerecul nedumeririlor; ea stă în pilda luptătorilor nostri de altă dată. Privind spre toţi cei mai buni, de la Bălcescu si până la Eminescu, drumul mântuirii fusese găsit. Tineretul şi-a dat seama că fatala desbinare, pe care ne-a adus-o secolul al 19-lea si invazia străinilor, trebue înlăturată. România trebue să fie de aici inainte a Românilor, şi numai a Românilor (dar a Românilor adevăraţi, nu a celor cari au mințit, vânzându-se pe sub ascuns dusmanilor). Citind şi recitind dureroasele pagini ale lui Eminescu despre elementele parazitare (mai noi şi mai vechi), tinerii au găsit pe adevăratul lor educator. Căci după ce poti cunoaşte pe un pedagog al naţiunii? Si care e datoria lui cea dintâi? E aceasta: să descopere centrul sistemului sufletesc al generaţiei pe care o îndrumează, soarele acestui sistem, adică ideea cardinală pentru care trebue să trăeşti iar, dacă e nevoe, să şi mori pentru sa. Ideea e aceasta: Să mântuim neamul românesc de sub apăsarea străinilor si înstrăinatilor. Regresiunea teritorială în tot lungul hotarelor, regresiunea demografică (în ce priveşte natalitatea, sănătatea şi omogenitatea etnică) şi grozava regresiune economică sunt acum fapte pozitive pentru conştiinţa tuturor celor cari au ochi să vadă şi urechi să audă.Tinerii de azi (nu e vorba de cei amortiţi cu stupefiante fizice şi intelectuale), tinerii adevăraţi îşi dau seama că poporul nostru nu e un copac atins de bătrâneţe, pe cale să i se usuce câteva ramuri, ci e atins de o adâncă răceală chiar la rădăcină. Viermii cari îi rod măduva trebuesc aşa dar scoşi repede si aruncati.. Nu mai e timp de amânare. De aceea, generatia de azi este nu numai nouă, dar şi decisivă. O aşteaptă sau o mare onoare, sau un blestem veşnic, dacă n’ar birui. Aşa au cugetat cei doi tineri eroi şi soţii lor, cari au mers să lupte pe pământ străin, dar pentru o idee fundamentală în viaţa propriului lor neam. Prin rănile şi moartea lor, ei au voit să dea semnalul unei supreme încordări din partea tuturor celor ce mai cred în viitorul României. Acesta a fost înţelesul adânc al faptei lor eroice.
Ştiu că generaţia vestedă de ieri, precum şi pseudo-tineretul cu ideologie de bazar, nu pot pătrunde adevărata lui semnificare. Ca să-l lămurim însă deplin, vom aminti ceva asemănător din viaţa unei natiuni cu o superlativă etică personală. Inainte de isbucnirea răsboiului dintre Huşi şi Japonezi, un ofiţer, urmaş al vechilor Samurai, după ce a studiat foarte de aproape împrejurările din Extremul Orient, a ajuns la concluzia că lupta dintre Moscoviţi şi Japonia nu mai poate fi înlăturată. După ce a arătat tot ce trebue făcut pentru asigurarea biruintei, a scris un fel de testament, pe care l-a înaintat Suveranului său, şi, ca semn al convingerii, s’a sinucis, pentruca să asigure o exactă cântărire a mărturisirii sale. Ceva asemănător au făcut şi cei doi tineri, cari s’au jertfit departe de pământul tării lor. Murind de bună voie, ei au spus răspicat: Deschideţi ochii la amestecul străinilor cari vor strivi tot ce e românesc în România ,după cum strivesc tot ce e spaniol în Spania! Luaţi seama: după întregirea hotarelor, e timpul să întregim şi neamul, adunând pe toţi Românii adevăraţi într’un singur mănunchiu şi sub o singură cârmuire românească şi monarhică. Înlăturaţi cât mai iute vinovata şi neghioaba tactică a partidelor împănate cu străinii cari ne-au invadat ţara şi vor acum să încătuşeze întreg poporul român, după cum au încătusat şi paralizat pe atâţi conducători politici, ademeniţi cu blidul de linte al consiliilor de administraţie… Moța şi Marin, prin jertfirea lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufleteşti a tuturor Românilor, cari se mai simt Români. Cu sângele lor românesc,ei au voit să vindece rana înveninată a desbinărilor din trecut. Aceasta este semnificaţia istorică a mortii lor.
Fi-vor ei ascultaţi? Vom vedea. Un lucru însă este sigur: ca cei doi eroi cari au înfruntat moartea, şi cu sotii lor de credinţă, o generaţie nouă s’a ivit în cuprinsul hotarelor României. Prin urmaşii cinstitului Eminescu, o epocă nouă începe în conştiinţa poporului românesc. Generaţia interimară a încetat.
Tineri eroi, cari ati mers cu fruntea sus în fața morţii, chipul vostru se înalţă acum ca un steag în mijlocul bătăliei. Monumentul sub care veți dormi va fi cel mai frumos şi cel mai cinstit dintre toate, în ziua când Romania va fi a Românilor şi numai a Românilor.Nunele vostru are chiar de pe acum strălucirea unui monument.
Simion MEHEDINȚI (Ianuarie 1937)