S'au implinit zece ani de când trupele româneşti au trecut Prutul, hotar impus României prin ultimatumul dat de Rusia Sovietică şi urmat de invadarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. De ce oare s'a evitat, ori de câte ori sa vorbit de răsboiul nostru, evocarea mohorâtelor zile din Iunie 1940? De ce s'a arătat o constantă fereala, de a nu se pomeni de ultimatumul rusesc şi de violarea flagrantă a angajamentelor luate de Rusia Sovietică prin pactul de la Londra din 3 iulie 1933?
Când evoc momentele tragice din iunie 1940 revăd zăpăceala care domnea la conducere, surprinsă de ultimatumul rusesc, bâjbâind cu acea precipitare hăbăucă, un punct de reazăm, fără să găsească altceva decât vidul unei politici externe ţesute din succesiunea ficţiunilor.
«Mica Înţelegere» nu mai exista. Constanta certitudine bazică a politicei noastre externe își dovedise lipsa de consistenţă în momentul în care forţele motorizate ale Germaniei intrau în Praga, neturburate de nici o împotrivire, Europa căutând doar o explicație valabilă a pasivităţii ei. În Iunie 1940, Iugoslavia, la cererea disperată a ministrului nostru de externe, binevoia să răspundă că va păstra neutralitatea în cazul când România va fi atacată. Cu cateva luni mai înainte, semnase un pact de amiciţie cu Ungaria.
Faimoasa «Înțelegere Balcanică», şi azi invocată ca o mare şi iscusită realizare a politicii lui Titulescu, se dovedia în acele momente cruciale un mare moft. La prima încercare de a fi utilizată ca punct de reazăm al politicii noastre externe, într'un greu impas, s'au obținut politicoase trimeteri la plimbare și grăbite lepădări de o legătură compromițătoare, cum era Romana în 1940. Solemnele negocieri, vasta publicitate în jurul lor, rezoluțiile vagi, abil ticluite pentru a nu obliga pe nimeni la nimic, nu erau altceva decât un îndrăsneţ regisorat al minciunilor cu care s'a cloroformizat înstinctul de conservare al poporului român.
Dar garanţiile fluturate ca cea mai sigură îndreptăţire a României să nu se teamă de nimic? Franţa fusese învinsă şi încheiase un armistițiu, deci nu putea să ne vină în ajutor; garanțiile Angliei fuseseră date României numai împotriva unui eventual atac venit din partea Germaniei și nu din partea Rusiei sovietice. Anglia a ezitat să extindă garanţiile acordate Poloniei și Greciei asupra României; numai datorită presiunii exercitate de dl. Daladier, 1a cererea guvernului român, Anglia a consimţit să cuprindă şi România. Dl. Grigore Gafencu o spune destul de clar în «Dermiers jours de l'Europe»: «Guvernul englez s'a arătat îndeosebi preocupat de Grecia atunci când guvernul francez ceruse cu insistență ca garanția să fie extinsă şi asupra României.»
În «Carnets secrets», de Jean Zay, la pag. 56, găsim această această notă care confirmă, pe dl. Gafencu: «Englezii au garantat Polonia şi Grecia, a spus dl. Daladier Consiliului de miniștri din 11 Aprilie 1939, “Trebue obţinut, în chip egal, ca ei să garanteze şi România.»
Ezitarea guvernului englez de a extinde garanţiile și asupra României, criticile aduse de cei mai reprezentativi exponenți ai politicei engleze, corespund unei corectitudini, unei clare conştința a limitelor posibilităţilor Angliei, de a onora angajementele luate.
Este util să reproducem din desbaterile Camerei Comunelor, unele declaraţii făcute de personalităţile cele mai relevante ale politicii engleze pentru a înţelege ezitările guvernului englez. Fără excepție, dl. Atlee, deputatul conservator Adams, deputatul liberal Knox, 1aburistul Dalton, au cerut guvernului Chamberlain o înţelegere imediată cu Rusia sovietică. Lloyd George declara în Camera Comunelor (16 Mai 1939): «Fără Rusia, garanţiile noastre date Poloniei, României şi Greciei, sunt absurde.»
Pentru Lloyd George, situaţia militară a Angliei era mai rea în 1939 decât în 1914-18. Lloyd George punea această intrebare: «Cum vom putea face răsboiul fără Rusia dacă Japonia, de data aceasta este contra noastră? Aveţi nevoe de Rusia Sovietică.»
Dl. Churchill declara: «O colaborare totală trebue să fie stabilită, nu numai cu Rusia, dar şi cu ţările Baltice; Letonia, Estonia, Findanda trebue să adere la pact. Aceste țări cu cele 20 de divizii pe care le au, pot să primească un ajutor amical de la Rusia fie în arme, fie sub altă formă. Nu există altă posibilitate de a susţine frontul oriental decât printr'o colaborare activă cu Rusia.»
Sir Eduard Grigg, în lucrarea de sinteză «Politică externă britanică» (British Foreign Policy), ajunge la această concluzie: «Garanţia britanică dată Poloniei și României în primăvara lui 1939 nu putea să aibă nici o valoare imediată fără sprijinul militar rusesc.»
De ce s'a opus Chamberlain unui acord cu Rusia Sovietică, sau mai exact de ce n'a putut să-l obțină, deoarece acordul s'a tratat la Moscova, iar o comisiune franco-engleză negocia cu Voroşilov în momentul când sosia cu avionul von Ribbentrop spre a semna cu Molotov pactul de amiciţie germano-rus?
Neville Henderson o spune clar în «Doi ani alături de Hitler»: «Dacă Marea Britanie ar fi fost dispusă să traficheze cu onoarea Statelor Baltice, sfârșitul negocierilor noastre ar fi tost cu totul diferit» (Ediţia, spaniolă pag. 196.) Această mărturisire o găsim pe larg confirmată în lucrarea, ambasadorului Franţei la Varşovia, Leon Nol, «L'Agression allemande contre la Pologne». Cităm: «La sfârșitul lui Aprilie 1939 au inceput negocieri între Paris, Londra şi Moscova pentru încheierea unui acord de asistență mutuală destinat să complecteze reţeaua de pacte de securitate colectivă pe care Franţa şi Marea Britanie se trudeau să le ţeasă. La Paris şi la Londra se făleau că vor aduce, să colaboreze politic şi militar, Polonia şi Uniunea Sovietică. La 3 Mai dl. Molotov a înlocuit pe dl. Litvinov ca comisar al poporului la Externe, ceace a apărut destul de îngrijorător tuturor celor cari cunoşteau rolul jucat la Geneva de acesta şi relaţiile lui cu oamenii de Stat francezi şi englezi. Guvernele din Paris şi Londra erau totuși convinse de succesul negocierilor începute. În nenumărate rânduri, înalţi funcționari de la Quay d'Orsay şi ministrul însuşi le-au crezut în ajunul isbutirii. La inceputul lui iulie, dl. Bonnet anunţa că semnarea acordului va avea loc la sfârşitui săptămânii. Cu toate acestea, lunga conversaţie nu urma să scuteasca Puterile occidentale de multe decepţii.
Pe măsură ce conversațiile se desfășurau, Sovietele întarziau scadenţa aşteptată, formulând noui cereri. Un punct pe care Franţa şi Anglia îl credeau ultimul rămas în suspensie era pus în ordine și, îndată, Moscova reclama un nou avantaj, o garanție suplimentară. Nici odată, de altfel, nu a fost cu putință să se aprecieze în acelaş grad inconvenientele acestor metode ale diplomațiel spectaculare şi publice. În Franța si Marea Britanie, unele partide şi unii oameni făceau, la fiecare etapă, presiuni asupra guvernului pentru a-l impinge să termine tratativele, inlesnind astfel jocul Sovietelor; acestea trăgeau tot beneficiul posibil din arzătoarea dorință de a încheia, pe care partenerii nu o ascundeau, ca și scopul şi peripeţiile negocierilor.
Uniunea Sovietică căută să folosească imprejurările pentru a repara pierderile suferite cu 20 de ani inainte de Rusia ţaristă, ale cărei politică şi metode le relua. Avea în vedere recucerirea ţărilor Baltice, a unei părți din Finlanda și Polonia, a Basarabiei. Franța şi Marea Britanie se resemnaseră să abandoneze ţările Baltice, influenţei Rusiei Sovietice» (pag. 375-6).
Deci, cel puţin pentru ministrul nostru de externe, nu era o taină faptul că între condiţiile puse de Rusia Sovietică ca preţ la încercuirea Germaniei era şi cedarea Basarabiei.
Să analizăm acum valoarea militară — singura care conta — a garantiilor engleze şi franceze. Duff Cooper a mărturisit într'o carte apărută în 1939 că armata engleză, în afară de marină, avea un efectiv de 25.000 de oameni. Ce forță intimidantă puteau exercita în asemenea condiţii garanțiile engleze?
Pentru Românii cari vor să cunoască realitatea, să-și dee seama de indelungata şi consecventa politică de amăgire, a cărei victimă trebuia să fie România, le recomandăm lucrarea «La nullite de la politique internationale des Grandes Democraties 1919-1939» (Recue., Sirey, Paris, 1949), de Emile Giraud. Este o lucrare de curajoasă, analiză a politicei internaţionale a marelor Democraţii, analiză făcuta cu o obiectivitate desăvârşită şi cu o egală cempetenţă.
Explicând propunerea britanică la protocolul Genevei din 1924 pentru definirea automată a agresorului, dl. Giraud spune: «Cu toate că această politică negativă a fost prezentată de autorii ei ca expresie însăşi a mentalităţii engleze, era în ea altceva decât teama de inconvenientele angajamentelor formale de caracter abstract. Era în ea convingerea că Marea Britanie nu avea un interes suticient pentru a interveni de fiecare dată când un conflict armat ar fi izbucnit sau ar fi fost pe cale să isbucnească în orice parte a lumii sau în Europa. Guvern şi opinie păreau dispuse să admită că frontiera britanică era pe Rhin, fără insă să fie pe deplin convinse, dar nu admiteau în nici un chip că frontiera ar fi pe Dunăre sau pe Vistula» (pag. 98).
In realitate, politica engleză după 1919 a urmărit o intoarcere la faimoasa «balance of power». Carr, profesor de politică internaţională 1a Universitatea din Gail, în «Les conditions de la paix» (traducerea franceză, pag. 191) scrie: «Marea Britanie considera Instituția Genevei ca un mijloc de a renaște politica ei de echilibru, Germania deoparte şi Franţa şi sateliții ei de alta, părea că se echilibrează destul de bine pentru a îngădui Marei Britanii să-şi reia rolui de izolare şi conciliere pe care şi l-a asumat în cursul secolului al XIX-lea.
Politica engleză utiliza în secolul al XX-a metode perimate, având o viziune a istoriei depăşită. În afară de greşita interpretare a forţelor existente, ca şi a naturii lor, politica engleză se dezinteresa complet de Centrul şi Estul Europei, adică de punctele nevralgice ale păcii.
«În Anglia prejudecățile istorice, totdeauna inrădăcinate, împingeau opinia să se dezintereseze de popoarele Europei centrale şi răsăritene, care nu crescuseră din nobilul trup, germanic, care nu aveau istorie, sau avuseseră o istorie nenorocită, care nu atinseseră o mare desvoltare materială, care nu aveau o aristocrație în legătură cu înalta societate britanică» (Emile Giraud, carte citată, pag. 113).
Datorită acestei politici de echilibru, Anglia nu a privit cu îngrijorare politica lui Hitler de accelerată înarmare, socotuind-o chiar necesară spre a restabili echilibrul între puterea militară a Franței şi puterea militară a Germaniei. Viziunea istorică a Angliei era limitată la orizontul unei balanțe comerciale active şi tot ce depăşia ca interes această concepție mercantilă a istoriei nu putea determina nici un sacrificiu,
O imobilitate într'o viziune istorică depășită a pregătit dezastrul prin inferioritatea militară în care se găseau marile democraţii în anii cruciali ai crizei 1938-39.
Politica engleză, pe care eu am definit-o în «Pax Americana sau Pax Sovietica» (Madrid, 1946), politica imediatului, a fost dominată de spiritul conciliator, menţinerea păcii putând fi asigurată prin concesii succesive. Această politică împăciuitoare a culminat la Munchen, în 1938. Ocuparea Cehoslovaciei în Martie 1939 a pus capăt unei himere, obligând Marea Britanie să treacă brusc la o poziție diametral opusă, fără însă să aibă mijloacele militare pentru a o susţine cu succes. Guvernul englez era convins că Imperiul Britanic proecta o suficientă forță intimidantă pentru a frâna impetuozitatea politicii hitleriene. Garanţiile oferite Poloniei şi Greciei, ulterior la insistența dlui Daladier şi României — nu aveau absolut nici o acoperire. Când, imediat după ce s'au extins asupra României garanţiile engleze, am îndrăsnit să analizez valoarea lor, să arăt riscurile pe care le implicau, afirmând că, abia în 1942 forţa Imperiului Britanic putea să se desfășure, articolul publicat în «Curentul», deşi trecut pe la cenzură, a provocat o serie de sancţiuni: colonelul Hotinvanu, şeful cenzurii, a fost destituit, «Curentul» suspendat pe timp de zece zile cu ameninţarea, în caz de recidivă, de a fi suspendat indefinit. România era angajată într'o politică de aventură şi se luase toate măsurile de precauţie ca să i se ascundă opiniei pubice riscurile pe care le conţinea.
În Iunie 1940 s'a verificat valoarea militară a Franţei. Întrebarea este: căderea verticală a puterii militare a Franţei era de neprevăzut? În momentul când guvernul român făcea presiuni pentru a obţine garanţiile Franţei şi determina pe dl. Daladier să facă demersuri la Londra, nu se cunoştea realitatea torței militare a Franței?
Centrul activităţii noastre diplomatice era la Paris. Aveam o armată întreagă de diplomaţi, deoarece legația fusese ridicată la rangul de ambasadă. La Paris erau mai mulţi atașați militari decât în orice altă capitală; deci, guvernul român dispunea de toate mijloacele pentru a fi informat asupra puterii militare a Franţei.
În «Histoire diplomatique 1929», publicată în colecţia «store de la nation francaise», Rene Pinon scrie: «Franța poate susține cu greutate Polonia, dacă ea își pierde puterile, fără concursul unui aliat oriental.» Aşa dar, înainte de venirea la putere a lui Hitler, Franța nu era în măsură să-şi apere clientela politică. Dar să aducem mărturia unei mari autorităţi militare şi politice: generalul de Gaulle: «Aceleaşi instituţii militare care la 7 Martie 1936 ne-au constrâns la imobilitate, care, după anexarea Austriei de către Germania, ne-au impus o paralizie totală, care în Septembrie 1938 ne-au obligat să părăsim pe Cehi, trebuia să ne constrângă în Septembrie să asistăm de departe la prăvălirea Germaniei asupra Poloniei.» (Memorandum secret du 12 janvier 1940)
Mai era oare nevoie să întreţinem o armată de diplomaţi şi ataşaţi militari incapabili să ne prevină de trista realitate?
Această dramatică realitate a fost acoperită de Franța printr'o intensă propagandă menită să menţină încrederea aliaţilor săi din Centrul şi din Estul Europei. «Statul nostru major şi chiar guvernul şi-au dat silinţa să întreţină în noi iluziile a căror pradă era opinia publică franceză şi să ne asigure, ori de câte ori se oferea prilejul. Sub pretext de propagandă pentru străinătate ne înşelam noi înşine asupra stării reale a armamentului nostru.» (Leon Noâl, L'Agression alemande contre la Pologne, pag. 346)
În momentul în care se verifica din mobilitatea Franţei, legată printr'un tratat de alianță cu Cehoslovacia, deficiența ei militară, ce valoare eficientă putea să mai aibă garanţia militară a Franţei data a lună după ocuparea Cehoslovaciei? Este firească intrebarea: de ce am alergat după garanţii care, odată acceptate, ne situau într'o tabără, deci ne impuneau anumite riscuri?
Politica noastră externă se mişca în afară de realitățile geografice.
Dl. Grigore Gafencu, ministru de externe al regelui Carol al II-lea, în cartea sa «Derniers jours de l'Europe» aduce o destul de bogată contribuţie privitoare la acea epocă. În capitolui «Hitler prepare ses armes» redă o conversaţie avută cu Goring în Aprilie 1939. Goring a analizat valoarea garanţiilor engleze, subliniind imposibilitatea Angliei de a veni în ajutorul României în cazul unui atac venit din partea Rusiei sovietice, ținând să avertizeze de riscurile României în cazul participării ei la încercuirea Germaniei. Acelaş avertisment l-a primit dl. Gafencu şi din partea lui Hitler. Erau date aceste avertismente în ziua de 18 Aprilie 1939. Totuşi, precum mărturiseşte fostul ministru de externe, România a participat la o politică de «încercuire psichologică» cum o defineşte D-sa la pag, 221. De ce era nevoe să participăm la această încercuire psichologică menită sa nu lase Germania inactivă?
Toată construcţia politicei regelui Carol al II-a, se rezima pe o certitudine aproape matematică: prăpastia de ură dintre naţional-socialişti şi bolșevici, ireductibila adversitate între Germania şi Rusia sovietică. Garanţiile acordate de Franța și Marea Britanie țeseau plasa alianțelor menite să încercuiască Germania. Era logic ca Hitler să caute o eşire pentru a evita obsesia Statului major: lupta pe două fronturi. Zece zile mai târziu, după vizita dlui Gafencu la Berlin, Hitler a rostit un discurs care a surprins prin faptul că lipseau obişnuitele atacuri contra Rusiei sovietice. Această trecere sub tăcere a Rusiei sovietice, atunci când întreg discursul era consacrat Poloniei şi acţiunii de încercuire psichologică iniţiată de Franţa și Anglia prin garanţile date Poloniei, Greciei şi României, m'a făcut să o remarc într'un articol din «Curentul», atrăgând atenţia asupra unei posibile apropieri între Germania şi Rusia sovietică. Dar aceaș nedumerire a stârnit și în rândurile diplomaților acreditaţi la Berlin. Neville Henderson, în «Doi ani alături de Hitler» mărturisea ingrijorarea; dl Couloudre, ambasadorul Franţei, într'o notă trimisă guvernului său, făcea o similară remarcă.
Acordând garanţia sa Poloniei şi altor State, după Hitler, Anglia sublinia voinţa ei «de a lua atitudine ostilă fată de Germania, or care ar fi locul în Europa unde Germania ar putea fi târâtă într'un conflict».
Deci, aşa zisa încercuire psichologică la care participa România nu putea fi luată ca o simplă şi nevinovată intrare în horă. La 25 Aprilie 1939, eram avertizați de Hitler prin însăşi textul discursului.
Pare de neînțeles optimista simetrie a construcţiei politicii noastre externe având ca premiză ostilitatea definitivă dintre Hitler şi Stalin. În cartea dlui Leon Noel, la pag. 210, găsesc această informaţie: «Preşedintele Consiliului bulgar, dl. Kiose Ivanov, spunea în Decembrie 1938 ministrului nostru la Sofia, dl. Ristel Huebert (Livre jaune) că pentru el Polonia era de acum înainte cea mai amenințată. El nu limita numai la atât pronosticurile lui. El mărturisia reprezentatului nostru că nu excludea posibilitatea unei apropieri între U.R.S.S. şi Reich care a fost totdeauna visul unei părţi a Statului Major german. În ziua aceea a patra împărţire a Poloniei va ingădui Germaniei să-și urmeze puternicul ei mers spre Est.»
La Sofia, pentru şeful guvernului bulgar, baza politicei noastre externe, adică vrăjmăşia germano-sovietică, era socotită ca vremelnică, fiind supusă unei revizuiri totale datorită Poloniei. Ministrul nostru la Sofia a comunicat această părere a dlui. Kiose Ivanov, guvernului român?
Nedumeririle istoricului de mâine vor spori când va încerca să desprindă raţiunea politicei noastre externe în anii cruciali 1935-39, citind cartea dlui Gafencu, «Preliminaires de la guerre a l'Est». Intr'adevăr, la paginile 273-274 putem citi: «Polonia era mai puțin potrivită decât ori care altă ţară ca să fie punctul de raliere a solidarităţii europene. Conducătorii ei nu încetaseră să sape sistemul de securitate colectivă, care făcuse faliment la Munchen. Rusia, păstra rancună Poloniei şi nu-i erta de a fi profitat de recenta criză, participând la desmembrarea Cehoslovaciei. Acest resentiment prepara drumul pentru apropierea germano-sovietică. Noua împărțire a Poloniei era în aer. În momentul în care Anglia întindea mâna guvernului de la Varşovia, aşa de grav ameninţat de Hitler, U.R.S.S. se şi gândia să-şi apropie o parte din jefuirea Poloniei. De la prima lovitură, Anglia aşa de prudentă până atunci, a atins punctul cel mai periculos al lumii: ea nu se aliase păcii, ci răsboiului continental.»
Nu se poate o judecată mai temeinică, o gândire politică mai lucidă, şi credem că această patrunzătoare înţelegere a înlănţuirii evenimentelor, virtual cuprinse în acordarea garanţiilor de către Anglia, o avea dl. Gafencu nu numai în 1944, când işi scria cartea, ci şi în Martie 1939, ca ministru de externe, când orice decizie lua ne angaja, svârlind Romania în angrenajul acelei succesiuni de cauze şi efecte care devin, la rândul lor, cauze. Întrebarea, de un elementar bun simţ, este: dacă ministrul de externe al României vedea aşa de clar prima consecință a garanţiilor oferite de Anglia guvernului polonez, «apropierea germano-sovietică», care mai era premisa politicei noastre externe, care era firul logic al politicei noastre? O apropiere germano-sovietică trebuia să ne pună imediat problema Basarabiei pe care Ruşii nu încetau să o socotească ca un teritoriu vremelnic ocupat de trupele româneşti. Cine ne complecta sforţăriie pe care le-am fi avut de făcut împotriva unui eventual atac al Rusiei sovietice la Nistru? Alianţele noastre, adică activul politicei noastre externe, aşa cum fuesese cristalizată de N. Titulescu şi cu fidelitate urmată de succesori, la ce se reduceau în Martie 1939?
Cehoslovacia? Simplă provincie germană. Jugoslavia? Încă din Noembrie 1938 trăsese concluziile acordului de la Munchen şi Storadinovici pusese bazele unei politici de adaptare la noua situaţie creiată. Bulgaria? Ne era neted ostilă. Ungaria, zgomotos dispusă de a profita de orice moment de strâmtorare în care ne-am fi aflat pentru a ne ataca. Pe ce ne rezimam atunci spre a face faţă situației ce s'ar fi creiat prin apropierea germano-sovietică pe care ministrul de externe o vedea ca o fatală consecință a garanţiilor date de Anglia? Puteam să prevedem o apropiere germano-sovietică fără să tresară în noi toate reflexele instinctului de conservare? Ne despărțeau doar 22 de ani de când von Jagow şi ministrul de externe al Rusiei, Sturmer, duceau tratativele secrete în vederea unei păci separate. Frontiera Rusiei ca urmare a acestei păci urma să ajungă, prin anexarea Moldovei, la linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Pentru politica României trebuia să existe ca un principiu coordonator — și rămane valabil ca şi geografia — că o apropiere germano-rusă este fatală pentru existența Statului român.
În convorbirea avută cu Goring, dl. Gafencu răspundea întrebări fostului mareșal al Reichului («pe unde asistența britanică ar putea să ajungă la Dv. în caz de răsboiu?»): «dacă Ruşii ne atacă, eu ştiu că sunteţi gata să ne apăraţi».
Această siguranţă pe care o avea la 18 Aprilie 1939, apare cu totul stranie în lumina datelor pe care le deţinem azi.
«La 19 Martie (1939) lord Halifax, secretarul de Stat al Marei Britanii, primeşte vizita ministrului României la Londra, care îi afirmă că, după informaţiile sale, Germania se prepară să ocupe țara lui», scrie dl, Noel în cartea citată, la pag. 312. Fără îndoială, că demersul dlui V. V. Tilea, ministrul nostru la Londra, era determinat de o comunicare alarmantă venită de la București. Intr'adevar, raporturile noastre cu Germania, luaseră un caracter dramatic în urma represiunii violente a conducătorilor Gărzii de Fer. Dl. Gr. Gatencu în «Derniers jours de l'Europe» ne dă aceste preţioase lămuriri: «Hitler socotea că această represiune, urmând așa de aproape vizitei regelui la Berchtesgaden, era o provocare făcută lui şi naţional-socialismului. Tremurând de mânie, el a rostit cele mai teribile ameninţări la adresa României. Reichul pregătea o expediție pedepsitoare către Dunărea de jos. Puterile Occidentale avertizaseră guvernul român de pericol, dar nici Franţa şi nici Anglia nu erau dispuse trei luni după Munchen, să aibă în vedere răsboiul. În aceste împrejurări eu am fost numit ministru de externe al României, la 23 Decembrie 1938. Aveam o sarcină urgentă de îndeplinit: să potolesc furia care urla la Berlin şi care, într'o epocă în care nu mai exista o solidaritate europeană, putea să fie fatală ţării mele. Am acceptat să negociez un acord economic: era singurul mijloc de a evita tranzacțiile care ar fi apăsat asupra politicii noastre şi asupra prieteniilor noastre» (pag. 23).
Așa dar, considerente de politică internă condiţionau oscilaţiile dezordonate ale politicii noastre externe. Încheerea acordului economic a trenat şi a fost semnat în grabă, în condiţii nesperate de Germania, la 23 Martie 1939, după intrarea trupelor germane în Praga, când o adevărată panică, vizibilă în dezordinea măsurilor luate, cuprinsese guvernul român. S'a cedat sub presiunea evenimentelor, s'a lucrat sub constrângerea buimăcitoare a spaimei. La 15 Aprilie, 20 de zile mai târziu, participam la «incercuirea psichologică» a Germaniei, deşi ministrul nostru de externe era convins că automat garanţiile date de Anglia guvernului polonez vor precipita apropierea germano-rusă.
Puteam face o politică de neutralitate; unica politică cuminte. Fără îndoială că s'ar fi putut realiza, dovadă Turcia, dovadă Suedia care au ştiut să dee politicii lor externe toată supleţea necesară. Nu se poate contesta regelui Carol o excepţională inteligenţă şi o mare îndemânare politică; deţinând, în urma loviturii de Stat de la 12 Februarie 1938, toate puterile ca rege dictator el putea să folosească chiar existența unor organizaţii cu declarate simpatii faţă de Germania pentru a creia un echilibru curentelor ostile Axei, înlesnind astfel realizarea unei politici de neutralitate. Adică regele Carol (după lovitura de Stat miniştrii erau simpli lui secretari executanți ai ordinelor primite) putea să repete exact jocul făcut de Ionel Brătianu în anii 1914-16, când acesta a isbutit să menţină Romania neutrală folosindu-se de germano-filia unui Petre Carp, Titu Maiorescu, Marghiloman şi a liberalului C. Stere, pentru a amortiza acţiunea intervenţionistă a lui Take Ionescu, N. Filipescu, Barbu Delavrancea, C. Argetoianu, etc. Ceace este și mai de neinţeles și va rămâne o enigmă destinată să fie deslegată de istoricii de maine, este faptul că după ce s'au extins garantiile şi asupra României, guvernul român nu a folosit dispoziţia guvernului german de a ne da aceleași garanţii, adică să fixeze România într'o poziţie neutrală. Să ne imaginăm un singur moment că România ar fi reușit să se strecoare, ferindu-se ca şi Suedia, ca şi Turcia, să deştepte cea mai mică bănuială din partea Germaniei şi la Iunie 1941 ne-am fi găsit neutri, nu am fi servit mai bine Europa? Ce interese am servit în politice pe care am făcut-o între Octombrie 1938 şi August 1939.
O politică de abia stăpânită ostilitate faţă de Germania caracteriza politica guvernului român; dar care era situaţia noastră faţă de Rusia sovietică? Pentru a obţine dezarmarea ostilităţii ei ar fi trebuit ca guvernul român să se resemneze a transforma Basarabia în obiect de tranzacţie. Nici un partid, nici un om politic — în afară de comuniști — nu ar fi indrăsnit să suţină o asemenea teză. De altfel, toate elementele democrate erau convinse că o alianţă cu Rusia sovietică intra în linia logică a ostilității acesteia faţă de Germania şi deci, în măsura în care România se manifesta ostilă Germaniei, îşi netezia drumul unei alianţe cu Rusia Sovietică. O dovadă ne-o dă chiar dl. Gafencu.
În cursul lunei Aprilie, dl. Potemkin a fost trimis de Moscova, să viziteze toate Statele balcanice spre a semăna «în drumul său cele mai liniştitoare iluzii». «Când dl. Potemkin a ajuns la Bucureşti el asigurase astfel trei părți din Balcani» (Derniers jours de l'Europe; p. 200). La 5 Mai, Potemkin, comisar adjunt la Externe, desmințea categoric existenţa unor negocieri între Moscova şi Berlin. «Aceste declaraţii m'au incurajat să expun în amănunte lui Potemkin politica României. Nu i-am ascuns speranţele pe care le puneam intr'un acord între Puterile occidentale şi Rusia pentru apărarea securității generale. Dacă nu luam o parte directă la negocieri se datoreşte faptului că nu vream să provocăm supărătoarele reacțiuuni ale Germaniei, să ne agravăm situaţia noastră internațională destul de încordată. Dar garanţiile pe care noi le-am acceptat de la Anglia şi de la Franţa, neîncrederea pe care Puterile Axei le inspiră opiniei noastre publice, atitudinea guvernului nostru şi înainte de toate concentrarea forţelor noastre armate în unghiul frontierelor occidentale, totul dovedea clar de ce parte ne simțim amenințați și contra cui noi înţelegem să ne organizăm rezistenţa. Această atitudine, o ştim, este o dovadă de securitate pentru vecinii noştri de la Est; măsurile militare pe care le luăm în Transilvania acoperă indirect teritoriile Ucrainei. Întărirea raporturilor noastre de bună vecinătate cu Rusia, pe care noi le dorim, trebue să sporească şi mai mult valoarea şi posibilităţile rezistenții noastre. Eu am adăugat că în sânul Înţelegerii Balcanice, noi ne sforțăm să grupăm pe vecinii noştri într'un puternic organism al păcii şi suntem fericiţi să vedem că prin mijlocirea Turciei, noi vom intra în sistemul de securitate care urma să lege Moscova de Puterile occidentale. Dl. Potemkin părea foarte satisfăcut. El arăta un interes deosebit pentru proectele noastre balcanice. El a ţinut să ne pună în gardă față de Bulgaria şi aprecia că nu trebue făcut acestei Puteri nici o concesie fără să fim asiguraţi de concursul ei. Atâta timp cât Bulgaria nu dovedia voința ei de a se libera de influenţa nefastă a Puterilor Axei, dl. Potemkin ne sfătuia neîncrederea. Comisarul adjunt doria să-mi pună o singură întrebare de caracter mai delicat: cu privire la tratatul de alianță polono-român. Acest tratat trebuia să joace numai în cazul unei agresiuni sovietice sau era făcut erga omnes? Eu i-am spus adevărul: textul era conceput în termeni generali, dar convenția militară care îl complecta nu prevedea decât ipoteza unui atac sovietic. Nimic nu impiedica, totuşi, ca alte ipoteze să fie luate în consideraţie şi guvernul român era gata să extindă la toate actele previzibile».
Într'o notă marginală, dl. Gafencu adaugă: «La trecerea mea prin Londra am dat acelaş răspuns lordului Halifax, care de asemenea, m-a întrebat de sensul real al alianţei polono-române».
Dacă interpretăm sensul exact al acestei declarații «le gouvernement roumain est pret a attendre la Convention a tous les actes previsibles» nu poate fi vorba de alt act decât un atac german contra Poloniei. Continuând, dl. Gafencu spune; «Dl. Potemkin a luat act. El m'a asigurat că Uniunea sovietică va da curând dovezi manifeste a voinţii ei de înțelegere generala. Mi-a spus, deasemenea, că schimbarea intervenită în absența sa la conducerea departamentului afacerilor externe era o chestie de persoană: dl. Molotov va urma exact aceaş politică ca şi dl. Litvinov. Instrucţiile care le-a primit chiar eri de la noul său şef erau identice cu acelea care i-au fost date inainte de plecare. La Bucureşti ca şi la Ankara, trecerea dlui Potemkin a înseninat atmosfera; părea că o lumină de speranţă se ridică dinspre Moscova» (Derniers jours de l'Europe, pp. 202-203).
Deci, la 5 Mai 1939 politica externă a României excludea orice ameninţare din partea Rusiei sovietice. Ceva mai mult, ministrul de externe al României căuta să convingă pe trimisul Moscovei de tema pozitie anti-germană a guvernului român. Ceace nu putem ințelege este faptul că tot dl. Gafencu a făcut în «Preliminaires de la guerre a l'Est» o foarte judicioasă apreciere asupra consecinţelor garanţiilor date de Anglia Poloniei: precipitau, apropierea germano-sovietică.
Dl. Potemkin a sosit la Bucureşti la 5 Mai, după ce la 28 Aprilie Hitler rostise discursul care a provocat îngrijorările diplomaţitor. Ministrul nostru de externe nu a fost informat de reprezentantul nostru la Berlin de felui cum s'a interpretat sensul politic al discursului? Raportul dlui Coulondre reprodus în parte de dl. Gafencu este din 6 Mai 1939. Politica noastră externă din 1939 trasată de regele Carol era impărtășită şi de opoziţie. Nu trebue pierdut din vedere că în 1935, când N. Titulescu a căutat să convingă Comisiile afacerilor externe ale Camerii şi Senatului reunite, de necesitatea unei alianțe militare cu Rusia sovietică (proect elaborat cu Latvinov) partidul naţional-țărănist era partizanul acestei alianțe, deşi N. Titulescu, la întrebarea care i s'a pus dacă Rusia sovietică va recunoaşte oficial actul unirii Basarabiei, răspunsese că implicit va reeşi această recunoaștere din tratat. N. Titulescu nu făcea decat să repete acelaş răspuns pe care îl dăduse în ceace privea pactul de neagresiune semnat la Londra în 1933.
De la 1919 şi până la 1945, naţional-țărăniştii n'au avut nici o reticență faţă de Rusia sovietică în care vedeau avant-garda democrației sociale. Toţi democraţii români erau convinşi că în Octombrie 1917 revoluția bolşevică a provocat o ruptură totală, întrerupând pentru totdeauna continuitatea politicii ţariste, inițiind o nouă politică cu totul necondiționată de istoria Rusiei, lichidând permanențele de direcţie ale politicii tradiţionale ţariste din ultimile trei secole. În judecata oamenilor politici români cari ţineau să păstreze un impecabil conformism democrat în aprecierea evenimentelor internaționale, Germania fiind un Stat totalitar priviau cu simpatie Rusia sovietică, Stat socialist, prima realizare a unei structuri statale marxiste, deci un Stat integral democrat care nu putea să se găsească decât în primele rânduri ale luptei pentru idealurile democrației. Această falsă concepție a operat în rândurile personaluiui politic al democraţiei române până la dezastrul final al ţării.
Dl. Gafencu, ca ministru de externe al României, se situa în convorbirea cu dl. Potemkin pe malurile lacului Leman, pe malurile Tamisei, dar nici un moment nu s'a situat, aşa cum îl obliga funcţia pe care o deţinea, pe malurile Nistrului. Cu o cât de mică storțare de imaginaţie, răscolind cunoştinţele de istorie a Românilor, numele de Potemkin trebuia să-i amintească de Grigore Potemkin, amantul Ecaterinei a II-a, destinat de impărăteasă să fie regele... Daciei.
Atitudine politică aistorică
«Istoria este trecutul clar pentru toți oamenii în orice imprejurare, este cuprinsul de însuşiri al trecutului, este conştiinţa viitorului» definea Karl Jaspers.
La Oficiul de turism sovietic de la Paris figura ostentativ harta Rusiei sovietice cu Basarabia haşurată, indicând un teritoriu provizoriu ocupat de România. Fără îndoială, văzuse harta şi dl. Gafencu, dar nu-i atribuise, probabil, nici o valoare de indicație politică, reducând-o la o simplă temă de propagandă. Ne place să credem că exista în archivele ministerului de externe revista «Krasnaia Besarabia» (Basarabia roşie) cu o obsedantă ameninţare de pe copertă «Jos laba de pe Basarabia». Cunoştea, desigur, ministrul nostru de externe emsiunile neîntrerupte ale postului de radio sovietic de la Tiraspol; totuşi nu le-a acordat nici o valoare de sumbru avertisment. «La droiture de Mr. Potemkine, comme sa fidélité au gouvernement soviétique ne pouvaient être soupconnées; mais dans ses manieres afiables, u y avait quelque chose de l'ancien regime; et l'on avait plaisir à faire plaisir a cet nomme aimable en lui declarant des pensées d'entente; on le sentait fort heureux à son tour de pouvoir exprimer, en un français recherché, les bonnes pensées que l'Union des Soviets avaient pour ses plus proches voisins» (p. 200),
Încheierea acordului Ribbentrop-Molotov din 26 August 1939 dacă a surprins dezagreabil guvernul român, nu i-a impus însă o reexaminare a poziţiei României şi a rămas ferm pe linia fixată de garanţiile engleze.
Se cunoştea la Bucureşti conţinutul acordului Ribbentrop-Molotov? Înclinăm să credem că nu, altfel nu ne putem explica anumite manifestări spectaculoase ale regelui Carol al II-lea, care conform Constituţiei din Februarie 1938, conducea politica externă şi internă. În Decembrie 1939 regele s'a dus la Chişinău. Nu a fost o primire oficială cu tot ce poate regisa într'un regim de dictatură aparatul administrativ, a fost literalmente o explozie de devotament a masselor ţărăneşti basarabene. Autorităţile se temeau de un atentat — eterna obsesie a poliţiei sub orice regim de dictatură — şi luaseră toate măsurile de rigoare pentru a menţine cât mai departe massele ţărăneşti, cari veniseră din toate colțurile Basarabiei, la locul unde regele urma să-şi ţină discursul. Țăranii au rupt cordoanele militare cum rup apele primăverii digurile şi regele Carol II s'a pomenit izolat în mulțimea care îl aclama frenetic. Poate acel entuziasm spontan, acel ataşament popular care lua în manifestări forme aproape mistice, au contribuit să dee discursului regelui un accent de hotărâre care a culminat în lozinca, avertisment dat Rusiei sovietice, «nici o brazdă de pământ românesc nu vom ceda».
Rostit discursul în acel moment, energia care străbătea fiecare frază, îndreptăţeau pe orice Român să creadă că fiecare cuvânt era scandat cu hotărârea care se rezima pe anumite garanţii secrete, şi că intre guvernul român şi Hitler a intervenit o înţelegere tainică în ceace priveşte intangibilitatea frontierei Nistrului.
Dacă metodele regelui Carol erau aproape unanim condamnate de opinia oamenilor politici, dacă asupra moralității personale a regelui se făceau rezerve, unanim i se aprecia, însă, inteligența cu flexibilităţi de Renaştere. Fără îndoială că domina ca abilitate, ca spirit de pătrundere personalul politic românesc şi în duelul angajat intre regele Carol şi partidele politice, dexteritatea scrimei era de partea lui, evidențiind inferioritatea exponenţilor democraţiei. De aceea, nimeni nu putea crede că regele Carol a rostit aşa de apăsat avertismentul fără să fi avut asigurări complecte dela Berlin. Faptul că Polonia fusese lăsată singură să infrunte uraganul forţelor germane, fără să se schițeze măcar un atac din partea forţelor franco-engleze, lămurise pe toată lumea asupra valorii garanţiilor date şi României.
Pe ce se bizuia regele când a rostit discursul de la Chişinău? În Iunie 1940 a venit la scandenţă toată politica aistorică urmată după 1932, când înscăunarea lui Hitler nu a provocat nici o reacțiune din partea Franţei şi, mai ales, din partea Angliei.
Si s'a cedat ultimatumului rusesc. Rusia sovietică nu se aştepta ca guvernul român să cedeze aşa de uşor, de aici voința cu care a căutat să provoace incidente, nesocotind etapele fixate în evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei.
Poporul român a încercat, datorită acestei umilinţi, o durere aproape fizică. Fiecare Român a avut senzaţia că poartă pe obraz vânătăile knutului rusesc. Un sentiment de ruşine colectivă în faţa celei mai laşe abdicări. Eram așa de aproape de rezistenţa eroică a Finlandei. Pateticul infruntărei unei mici naţiuni cu colosul rusesc făcea un contrast penibil cu supunerea noastră. Dar marea, profunda durere a poporului român, durere în care se mărturisea, într'o egală măsură, un orgoliu naţional umilit şi atașamentul de oropsitul ţinut dintre Prut şi Nistru, arăta valoarea morală a lui. Între calităţile nației şi clasa politică conducătoare contrastul stărue în tot lungul acestei epoci aşa de tragice.
Dacă facem abstracţie de zguduirea morală produsă de condițiile în care s'au pierdut Basarabia şi Bucovina în 1940, nu vom putea înţelege răsboiul început un an mai târziu şi cu atât mat puțin încordarea eroică timp de trei ani și două luni până la nenorocita zi a capitulării.
M'am întrebat adesea de ce în puţinile lucrări de propagandă care s'au publicat, autorii acestor publicaţii s'au ferit să amintească de ultimatumul rusesc, de toată mărşăvia procedeului moscovit, când ele au fost decisive pentru ulteriora evoluţie a politicei românești. Probabil pentru a se ajunge la concluzia: România trebuia să «răscumpere prin sânge erorile conducătorilor ei efemeri». Și această pălmuitoare concluzie figurează într'un Memoriu înaintat așa zisei Conferinţe de pace de la Paris (octombrie 1946), Memoriu alcătuit de Români, toţi aparţinând ministerului de externe, cari erau liberi şi se pretindeau mandatari ai partidelor istorice pentru apărarea intereselor româneşti.
In cartea «Derniers jours de l'Europe» dl. Gafencu redă convorbirea avută cu Hitler şi între altele şi această declaraţie pe care i-a făcut-o Fuhrerul Germaniei: «Eu nu voi încuraja nici o revendicare îndreptată asupra României atâta timp, bine înţeles, cât îmi v'a fi permis să contez pe prietenia ei.»
Ce uşor ar fi fost să fi urmat politica Suediei şi a Turciei, câte nenorociri ar fi fost evitate! Din nefericire politica noastră externă a fost subordonată necesităţilor politicei interne. Guvernul român a ținut să participe la încercuirea psichologică a Germaniei socotind că era singurul mijloc de a obţine certificate de autenticitate democrată unui regim de dictatură cu tendinţi totalitare. În pofida, desminţirilor date, este totuşi adevărat că regele Carol a încercat, odată lichidat «litigiul» dintre România și Rusia sovietică, să se apropie de Moscova. Este infinit probabil că această intenţie a fost descoperită de Germania, ceace ar explică îndârjirea cu care Hitler a făcut tot ce a putut pentru a provoca abdicarea regelui.
După ce România a intrat în răsboiu contra Rusiei sovietice, între regele Carol şi Umanski, ambasadorul Rusiei sovietice în Mexico, s'a stabilit o strânsă legătură de prietenie al cărui rezultat trebuia să fie anularea actului de abdicare din 6 septembrie 1940 şi întoarcerea pe tron a regelui. Totul era pregătit în August 1945, dar Americanii, informaţi, au blocat pe regele Carol la Rio de Janeiro, refuzându-i navy-cert-ul şi air-certul.
În 1946, Occidentul acorda o importanţă cu totul secundară fricțiunilor cu Rusia sovietică, socotindu-le ca neînţeleger trecătoare, timpul urmând să netezească asperitățile. Democraţiile erau încă sub efectul narcoticilor pe care şi le fabricaseră în ceace priveşte Rusia sovietică. Să nu uităm, pentru a putea măsura evoluţia politicei americane, că în 1944 Walter Lippman, gazetarul interpret al gândirii lui Roosevelt, scria în «Scopurile de răsboiu ale Statelor Unite», carte apărută imediat după Teheran: «Într'un viitor previzibil — şi aceasta au de tratat oamenii de Stat un răsboiu direct intre Rusia și Statele Unite este tot așa de imposibil de realizat ca o luptă între un elefant şi o balenă.»
Propaganda desfăşurată în timp de răsboiu a acoperit realitatea rusească. Abia în 1947, William C. Bullitt, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova, într'o carte «The great Globe itself» arăta toate greșelile săvârşite de Roosevelt la Teheran şi Yalta, denunțand cu un nobil curaj pericolul pe care îl proectează în viitorul apropiat Rusia sovietică. Aşa era de intoxicată opinia publică americană în 1947, aşa de întunecaţi la minte erau pro-sovieticii, incât n'au lipsit înjuriile pentru a califica pe Bullitt, care indrăsnea să turbure vraja exercitată de o Rusie sovietică imaginară, creaţia unui exel de propagandă destul de suspect, drept trădător, iar cartea a fost socotită absurdă.
America putea să-și permită luxul să se înșele asupra adevăratelor intenţii ale Rusiei sovietice, dar oamenii politici Români nu aveau dreptul să ignore realitatea rusească. În ce măsură şi-au dat seama, democraţii români, de mortala amenințare pe care o reprezintă Rusia sovietică pentru existenţa poporului român? Felul cum s'au inițiat negocierile de la Cairo, febrila activitate de a surpa voința poporului român de a continua lupta, toată acţiunea politică a democraţilor români a avut caracteristicile unei coloane a cincea. Precipitarea dementă intr'o capitulare, prezentată ţării drept un acord de armistițiu, şi tot ce a urmat după capitulare în lunile idilice ale colaborării cu invazorul, toate aceste aspecte ale refuzului de a conoaşte realitatea rusească ne obligă să fim indulgenți faţă de democraţiile Occidentului.
Aceeaş problemă se punea și democraţior români, cu singura deosebire că ei trebuiau să se situeze pe Nistru, să judece problemele politicei româneşti în funcţie de 12 invazii ruseşti, în funcție de linia de direcţie a tendințelor de expansiune ale Rusiei, indiferent de regimul politic pe care îl are. Poporul român, prin însăși situaţia lui între Dunăre, Carpaţi și Marea Neagră, formează un obstacol în faţa acestor tendinţe.
Istoricul rus S. Tatiscev scria în 1890: «Chestiunea Orientului nu este în fond altceva decât manifestarea antagonismului permanent dintre Rusia şi Europa.» Si noi ne găsim în acest spaţiu nevralgic.
Atât Marea Britanie cât şi Statele Unite s'au înșelat, reducând problema Europei la strivirea Germaniei, cu eliminarea pentru totdeauna a pericolului renaşterii potenţialului militar german, prin aplicarea faimosului plan Morgenthau care fixa limitele economiei germane la un Stat exclusiv agricol. Evenimentele și-au luat sarcina să pună în adevărata lor lumină toate aceste aberaţii integrate în concepţia unei noui aşezări a Europei. În cinci ani respiraţia de fiară apocaliptică a Rusiei sovietice a spulberat toată himerica construcţie ideologică a marilor Democraţii, obligându-le să facă o întoarcere de 180 grade, să ardă ce au adorat şi să adore ce au ars. «Il faudrait désormais compter avec la resurrection d'une Wehrmacht, plus ou moins «démocratisée», de même qu'avec des exigences politiques accrue», scria cu o melancolică resemnare ziarul «Le Monde» din 15 Iunie 1951. Realităţile europene şi-au luat revanşa asupra utopiilor.
Dintre toţi factorii care determină politica externă a unei naţiuni, geografia este aceea care nu variază; ori ceace defineşte politica aistorică a partidelor noastre democrate este, între altele, un total dispreţ pentru factorul geografic. Nu se poate construi o politică externă a unui Stat în afară de istorie și geografie.
România putea să facă politica de alianță cu Rusia așa cum o preconizase N. Titulescu? Evenimentele ne-au dovedit care sunt consecinţele unei asemenea politici: absorbirea poporului român în vastul spaţiu rusesc, sdrumicarea noastră ca naţiune. Întrebarea este: erau îndreptăţiţi democraţii români să creadă că bolșevismul înseamnă negația pan-slavismului?
Nicolae Berdiaev, examinând «Les sources et le sens du communisme russe» (Paris, 1938), nu uita să avertizeze: «Comunismul rusesc este greu de priceput datorită dualității lui. Prin multe aspecte el se revelează ca un fenomen internaţional şi universal, prin altele ca un fenomen rus şi naţional. Occidentul trebue să ştie că comunismul rusesc are rădăcini naţionale, că el este determinat de istoria Rusiei; numai cunoaşterea marxismului nu ar ajunge să ne călăuzească.» Este bine să amintin că Berdiaev este un filozof creştin, anti-marxist, deci nu poate fi suspectat ca fiind un simplu instrument al propagandei bolşevice. Spicuind din «Au seuil de la nouvelle epoque», lucrare publicată cu puţin inaintea morţii lui, vom găsi unele indicaţii prețioase menite să înlesnească o înţelegere a marei confuzii a democraţilor în ceace priveşte natura intimă a fenomenului bolşevic. «Poporul rus posedă instinctul imperial.» «Destinul istoric al poporului rus este de a creia o ordine socială mai dreaptă şi mai umană decât aceea a Occidentului. El trebue să realizeze fraternitatea oamenilor şi a popoarelor. Această este ideia rusească.»
Blândul filozof creştin scria aceste rânduri în 1947, cand Estul Europei avusese nenorocirea să cunoască ceace înseamnă «o ordine socială mai dreaptă şi mai umană decât a Occidentului», conform concepției ruseşti.
«Prin reforma lui Petru cel Mare Europa a pătruns în Rusia. Prin revoluţia comunistă Rusia pătrunde în Europa.» «Rusia sovietică intră în această oră a existenţi ei în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a realiza marea vocaţie a Rusiei și a poporului rus în lume, deoarece sunt mai multe temeiuri de a crede că se apropie «perioada rusă a Istoriei universale.» «Se poate crede că Rusia şi poporul rus sunt chemaţi să realizeze adevărul social în lume.» «Gândirea rusă este istoriosofică, deoarece aşteptarea mesianică rămâne în noi vie şi mai ales în comunismul rus, ori care ar fi deformările pe care el le provoacă.»
Faţă de potopul de bestialitate pe care l-a prăvălit înaintarea armatei ruseşti în spatiul european ocupat, filozotul creştin Berdiaev scria, cu seninătate în 1947: «Manifestările revoluției rusesti pot provoca diverse obiecţii morale, dar faptul de a nu accepta sensul fundamental al revoluţiei echvalează cu negația misiunei ruse în lume.»
După căderea Constantinopolului în mâna Turcilor la 1453, călugărul Filotei scria ţarului Ivan al III-a, într'o epistolă acea faimoasă lozincă a pan-rusismului: «Două Rome au căzut, a treia va fi Moscova şi nu va fi a patra.»
În 1922, Bulgacov, filozoful ortodox, afirma că Internaționala a III-a nu este decât o transfigurare a aceleaş idei cuprinse în «a treia Romă» a călugărului Filotei. Aceeaş ideie a lui Bulgacov o găsim desvoltată de Berdiaev în «Les sources et le sens du communtsme russe»: «În loc de a treia Romă, Rusia va realiza a treia Internaţională şi aceasta va împrumuta mai multe trăsături de la cealaltă. Este greu să faci să înţeleagă Occidentul că a treia Internaţională nu este o Internaţională, ci o idee națională rusă. Ea este o transformare a mesianismului rusesc. Comuniştii Occidentului, afiliaţi Internaționalei a III-a joacă, intr'adevăr, un rol umilitor. Ei nu înţeleg că aparținând Internaționalei a III-a inseamnă să aparţii poporului rus şi că realizezi vocaţia lui mesianică» (p. 195)
Nu se poate o mai exactă, o mai clară expunere a conţinutului istoric, al sensului intim al bolşevismului: o utilizare a marxismului ca forţă insurecțională, Ca element de dezagregare a civilizației europene (continuatoarea spiritualităţii elino-romane străbătute de idealismul creştin), o transformare a marxismului în vehicul al imperialismului moscovit.
Si acum să confruntăm aceste aspecte ale bolşevismului, aceste înterpretări pur ruseşti a sensului istoric al bolșevismului, cu ceace s'a numit marea gândire politică a lui N. Titulescu, spre a înţelege la ce înspăimântătoare ignoranță corespundea lozinca democraţilor români, «să ne intoarcem la politica lui N Titulescu», lozincă dată ca justificare a capitulării din 23 August 1944.
Toată activitatea negativă a partidelor româneşti zise democrate, toată surda conspirație contra răsboiului pe care îl duceam împotriva Rusiei sovietice, nu erau cel puţin rezultatul unei judecăţi proprii a evenimentelor, o cumpănire indelungată a elementelor ce se înfruntau la o răscruce a istoriei, totul era doar ecoul postului de radio B.B.C.
Oamenii politici au avut timp să-și dee seama de direcția mişcării de expansiune ruseşti după Iunie 1940, când anexarea Basarabiei se dovedia a fi numai o etapă, tendinţa Rusiei sovietice fiind cotropirea spaţiului dobrogean pentru a stabili o legătură directă cu Bulgaria. Într'adevăr, noua frontieră stabilită după ocuparea Basarabiei era la Sud braţul Chilia. Ori, unităţi ruseşti au ocupat rând pe rând ostroavele Dunării şi, cu toate protestele guvernului român, în Noembrie 1940 Ruşii, mulțumită acestui procedeu, ajunseseră să împingă frontiera la cinci km. depărtare de Sulina. Este suficient ca cineva să privească o hartă a gurilor Dunării ca să desprindă clar obiectivul inmediat urmărit: instalarea unei garnizoane ruseşti la Sulina pentru a reduce navigația pe Dunăre la condiţii de totală servitute faţă de Rusia sovietică.
Una din caracteristicile politicei rusești este permanenţa de direcţie. Împiedicată în 1940 să-și urmeze cursul, tendinţa de penetraţie în Dobrogea este reluată în 1944. În Septembrie 1947 s'a tatonat terenul pentru un eventual plebiscit în această provincie, contându-se, în regiunea Tulcei, pe adeziunea pescarilor Lipoveni, dar rezultatele au fost negative. Astăzi populaţia românească este îndepărtată de la litoralul Mărei Negre şi în locul ei sunt aduși coloni ruși. Extinderea acestei făşii ruseşti, de la Malul Mării Negre spre Dunăre printr'o colonizare accelerată spre a face din acest ţinut un spaţiu pur rusesc. Dacă din vreme nu vom protesta în faţa opiniei publice mondiale contra acestei desfigurări etnice, ne vom găsi mâine, la eliberare, că un plebiscit făcut în Dobrogea va da 100 % populaţie rusească.
Ziarul elveţian St. Galler Tagbiatt din 6 Iunie 1951 scrie: «Actualmente poporul român urmăreşte cu o mare neliniște măsurile luate de Ruşi în Moldova. Ele tind, probabil, să anexeze acestă zonă. Toate trupele româneşti au fost retrase din această provincie şi strămutate către Transilvania și Oltenia, fiind înlocuite cu trupe pur ruseşti. Pe teritoriul Moldovei puterea nu mai este exercitată de comuniștii români, ci numai de civili sovietici la ordinul «consulului» din Iași, colonelul Belev».
Fireşte, democraţii români vor citi uluiți această informare a ziarului elveţian, dar pentru cine a urmărit cu atenţie politica rusească permanent amenințătoare pentru existența poporului român nu poate constitui o surpriză. Este doar revenirea la ceace forma preţul păcii separate negociate de Sturmer-von Jagow: anexarea Moldovei...
Și în 1939 eram tare preocupaţi ca nu cumva să lipsim din incercuirea psichologică a Germaniei, deoarece făceam politică europeană.
Răsboiul României contra Rusiei sovietice (ca şi răsboiul Finlandei) a fost dictat de voinţa noastră de existenţă. Am fost nenorocoşi, Hitler şi toată politica provocatoare a Germaniei naţional-socialiste au împiedcat Occidentul să vadă Rusia sovietică şi garnizoanele ei ideologice instalate în toate țările, pregătindu-se metodic pentru lupta finală. Astăzi răsboiul dus de România contra căpcăunului din nesfârşitele stepe îşi află o totală ratificare. Fiecare mormânt romanesc care jalonează drumul trupelor noastre de la Prut până la Caucaz şi Volga mărturiseşte dreptatea cauzei noastre. Acei cari în Octombrie 1946 pledau culpabilitatea României, abia în 1951 au descopent pericolul rusesc. Era şi timpul să se ajusteze când democraţiile Occidentale, temându-şi propria lor existență, au dat noul cuvânt de ordine.
Dacă răsboiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaş timp a fost şi o penibilă verificare a incapacității democraţiei române care a angajat destinul poporului român în graba cu care s'a precipitat să impună ţării, printr'o îndrăsneaţă mistificare, capitularea.
Democraţia finlandeză a ştiut să termine un răsboiu nenorocos, limitând dezastrele unei înfrângeri...
Ce s'a salvat prin lovitura de Stat de la 23 August? Vieti omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţelor omeneşti suprimate de trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce sa salvat prin «gloriosul act de eliberare?»
Când vom face — ca să intrebuinţez o expresie a lui George Sorel — filozofia ipocritei laşităţi?
Generalul Weygand a rostit un cuvânt teribil pentru a caracteriza exuberanţa cu care Laval se bucura de armistițiu: «Se tăvăleşte ca un câine în propria lui murdărie». Cum ar trebui să fie calificat nestăpânitul entuziasm al oamenilor politici, exponenţi ai democraţiei române, manifestată după isbutirea loviturii de Stat din 23 August 1944?
Si după?... Cu ce frenezie au fost batiocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu o îndrăsneală unică s'a răsturnat tabla de valori epice, prea mărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu la recunoştinta naţională şi etichetând ca criminali de răsboiu pe cei cari participaseră la lupta impotriva Rusiei sovietice; iată ce defineşte conţinutul ideologic al aşa zisei democraţii române. La nici un popor istoria nu a inregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s'a predat armata Rusiei sovietice 870.000 de ostași oţeliti în trei ani și două luni de răsboiu, dar s'au surpat rezistenţele morale ale naţiei prin violența cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că-şi vor asigura titluri la recunoştinţa învingătorilor. Primele luni ale colaborării cu ocupantul au fost decisive: Moscova verifica
valoarea politică a clasei conducătoare.
În momentele hotărâtoare pentru existența unei naţiuni, o clasă politică, chiar un singur om politic de mare curaj, capabil să se înfrunte cu vitregia imprejurărilor, poate inclina cumpăna destinului.
După înfrângerea Franţei, dl. Churchill a rostit în Camera Comunelor un discurs care amintea, prin îndârjita opunere a voinţii neclintite de a continua lupta, discursul lui Clemenceau în imprejurări identice. Ca și când tot suflul istoriei naţionale străbătea fiinţa unui om destinat să încarneze voinţa de libertate a unui popor, dl. Churchill vorbia în cele mai tragice momente ca un halucinat: «Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu o crescută energie şi o crescută forţă. Vom apăra insula noastră ori ce ne-ar costa. Vom lupta pe malurile mării, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată».
În «Portretul lui Churchill» (Portrait of Churchill) dl. Guy Eden, după ce reproduce acest fragment din discursul rostit într'un moment crucial al istoriei Angliei, adaugă: «Când se așeza, după acel discurs care a emoționat profund Camera și pe cei cari se grămădiseră pe culoare, a spus o frază pe care numai cei din imediata lui apropiere au putut să o audă. Un râs puțin cam acru se răspandi pe banca ministerială. Ce spusese dl. Churchill? V'o pot spune: «Vom lupta pe malurile mării, vom lupta... era, o declaraţie istorică impresionantă, şi ceace a adăugat în şoaptă a fost aceasta, un pic churchiliană: nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie» (pp. 40-41).
Si dl. Eden adauga: «dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii Apărării locale nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit. Dar discursul lui Churchill nu a trădat nici o nervozitate, a fost tot aşa de provocător ca în totdeauna. Era o înşelare de vaste proporţii» (p. 57).
În Aprilie 1944, delegaţii Blocului partidelor democratice, milogeau la Cairo iertarea României, oferindu-se să colaboreze la prăbuşirea rezistenţei armatei române. Confruntate, cele două atitudini ne înlesneşte să avem explicatia rezultatelor deosebite. Mareșalul Antonescu vorbia în 1944 exact ca dl. Churchill, cu singura deosebire că dispunea de o armată de 870.000 de oameni hotărâți să lupte; dar elocvenţa premierului englez afla ecou în conştiinţa unei clase politice care nu voia să se sinucidă. Si pentru a fi înlăturat supărătorul obstacol care stătea în calea precipitatei dorinţi de capitulare, mareșalul Antonescu a fost arestat chiar în palatul regal. Orice act politic se valorifică prin urmările lui. Acestea erau virtual cuprinse în condiţiile în care a fost arestat mareşalul Antonescu.
O mărturie preţioasă ne aduce Rueben Markham în cartea «România sub jugul sovietic». Trimis special al ziarului american «Christian Monitor», înconjurat tot timpul şederii lui în România de atenţiile afectuoase ale domnului Maniu şi ale colaboratorilor săi, Markham a avut 1a dispoziţie informaţii din cea mai bună sursă. Cartea lui este scrisă cu o evidentă simpatie pentru eroii loviturii de Stat, deci nu poate fi suspectat de rea credință. Cităm: «Lovitura a fost bine organizată sub direcţia lui Gr. Niculescu-Buzeşti, confident al regelui şi amic a lui Maniu. Garda palatului care era prevenită intră imediat în Cameră.
—Ce inseamnă aceasta? intrebă dictatorul.
Miniştrii n'au făcut nici un gest şi totul s'a petrecut în linişte; când soldaţii au pipăit buzunarele lui Antonescu, acesta strigă.
—Generalul Antonescu nu poartă, niciodată, arme. Autoritatea lui nu se reazămă pe un revolver.
În timp ce era condus, Antonescu s'a intors şi a strigat:
— Am să vă impușc pe toţi, mâine.
El nu ştia că gardienii cari îl escortau la eșirea din palat erau comuniști. A fost — de altfel — unica lor responsabilitate în lovitura de Stat. Ei au servit de temniceri. Li s'a incredinţat acest rol ca o măsură de precauţie, deoarece nimeni nu ştia ce se va intampla. Germanii puteau să năvălească în Bucureşti, unităţi ale armatei ar fi incercat, poate, să libereze pe șeful lor şi acesta, care ştia foarte bine să vorbească soldaţilor, ar fi isbutit, poate, să convingă pe temnicerii lui. Cu comuniștii nu era nimic de temut. Orice apel la patriotism sau la naționalismul român îi lăsa reci. Ceva mai mult, ei (comuniștii) detestau pe «conducător» şi se conta pe ei ca să-l «lichideze», în caz de turburări. Acest mic detaliu în organizarea loviturii de Stat a fost aranjat cu un om misterios, un oarecare «Spătaru» pe care îl vom regăsi mai târziu. Era un dezertor al armatei romane, pe care Moscova îl trimisese la București şi care a devenit ministru de răsboiu sub numele de Bodnăraş» (pp. 63-64, ediţia franceză).
Înţelegem că Markham nu şi-a dat seama de gravitatea acestei exacte relatări a celor petrecute. Dar noi?
Deci, «lovitura», adică arestarea mareșalului Antonescu, «a fost bine organizată sub direcţia lui Gr. Niculescu-Buzeşti, confident al regelui și amic al lui Maniu». Cu cine a organizat «lovitura»? Cu «un om misterios, un oarecare Spătaru, dezertor al armatei române pe care Moscova îl trimisese la Bucureşti a devenit ministru de răsboiu sub numele de Bodnăraș».
Reese clar că inainte de a decide executarea loviturii de Stat, Gr. Niculescu-Buzeşti «confident al regelui şi amic al lui Maniu» luase contact cu trimisul Moscovei, Bodnăraș, ofițer dezertor din armata română, pentru a organiza lovitura. Rezultatul acestei consfătuiri dintre «confidentul regelui şi agentul Moscovei» a fost prezența gărzii comuniste în palatul regal. De ce a fost nevoe de această oribilă, spurcată întovărăşire? Ne-o spune cu toată candoarea Markham: «Antonescu, care ştia foarte bine să vorbească soldaților, ar fi isbutit, poate, să convingă pe temnicerii lui; cu comuniştii nu era nimic de temut. Orice apel la patriotism sau la naționalism îi lăsa reci».
Fără indoială că această explicaţie a fost dată lui Markham chiar de Niculescu-Buzeşti, dar explicaţia luminează sensul antinaţional al loviturii de Stat.
La ce bun să ne mai chinuim pentru a afla răspunsul la intrebarea pe care şi-o pune orice Român: de ce Finlanda este o țară liberă şi România o colonie rusească?
Când a venit în țară Bodnăraş? Tot Markham ne lămureşte: «În primăvara lui 1944, agenţi au fost trimişi în România pentru a începe realizarea planului. Unul din ei era Emil Bodnăraş».
Exact. Paraşutările de comunişti s'au făcut de către Comandamentul sovietic la începutul lunei Mai, deci imediat după ce Barbu Știrbei şi C. Vişoianu au ajuns la Cairo pentru a începe aşa zisele negocieri.
Faptul că la 23 August gărzile comuniste ale ofiţerului dezertor se aflau în palatul regal arată că imediat ce s'a găsit pe pământul românesc, Bodnăraş, trimisul Moscovei, a stabilit contactul cu «confidentul regelui». Ce alte rezultate putea să dee această colaborare decât o capitulare fără condiţii? Pentru a măsura analgezia morală a autorilor loviturii de Stat de la 23 August ajunge acest text.
Există pe toată suprafata planetei un singur popor căruia clasa politică să-i fi pregătit crucificarea cu atâta inconştienţă? O armată dc 870.000 de ostaşi se afla incleştată în luptă cu trupele ruseşti, în timp ce în chiar palatul regal trimisul Moscovei şi confidentul regelui organizau predarea ţării Rusiei sovietice.
S'au implinit zece ani de când poporul român s'a înfruntat cu Rusia sovietică. Lumea stă în aşteptarea unui nou răsboiu. Zorite, sub viguroasa impulsie a politicel americane, democraţiile Occidentului desmorţite incep să-şi organizeze apărarea. Posturile de radio denunţă pericolul imperialismului rusesc; sângeroasele erori ale marilor democraţii și-au primit sguduitoarele infruntări. Dar pentru noi, Românii, fiecare zi de întârziere inseamnă noui morminte în care sunt rostogoliti cei cari sunt condamnaţi să ispăşească o politică aistorică, o politică anti-naţională.
Se cuvine acum, când adevărul luminează sensul răsboiului nostru să ne plecăm cu smerenie în amintirea celor cari au participat la lupta pentru afirmarea Dreptului nostru. Umbrele lor vor fi invocate, mâine, pentru apărarea aceluiaş Drept românesc.
Pamfil ŞEICARU
Material preluat din revista Destin, nr. 2 din 1951