Mişcarea studenţească din 1922 a cărei chintezenţă este Mişcarea Legionară a fost o puternică erupție a instinctului naţional. O mărturisesc toţi aceia cari au trăit-o: „Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereţii româneşti -scrie Căpitanul, - a fost o isbucnire vulcanică, pornită din adâncurile naţiei“ (P.L. pag 75). lar lon Moţa spune: „Ne-am dat clocotului şi svâcnirii curate. Căci „mișcarea studenţească“ n'a fost decât o svâcnire a inimei noastre, mai bine zis o reproducere în sufletele noastre a unei svâcniri uriaşe venite din adâncurile fiinţei neamului nostru. Un spasm al naţiunii bolnave,iată ce a fost mişcarea noastră“ (Cranii de lemn, pag. 230). Se împlinea o veche profeție a lui Eminescu: „Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în șesul Ţării Româneşti a ţinut 121 de ani. Abia la 1921 ( n. b. sublinierea noastră) avem perspectiva ca prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până și urmele acelei domnii odioase“ (Vol. II, pag. 292 *). „Dacă privim fierberea vieţei noastre publice, putem vedea bine că neliniştea perpetuă din generaţiunea de azi la ordinea zilei şi frecăturile ei, atât din viața politică cât şi din cea spirituală, nu-și are cauza lor pe atâta în interese personale (precum susţin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcţiunele pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta...
Însă generațiunea ce crește are și ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generațiune, ce se înțelege pe sime însăși; și e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat și la remedii contra lui.
... Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse de necesităţi, de la locul pe care îl ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă, deși încet însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei, constituiesc meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândora e latentă în timp, rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezenţi dacât a celor trecuţi“ (Vol. I, pag. 43).
Pare că aceste adevăruri formulate de Eminescu își găsesc o aplicare integrală în „Mişcarea studenţească“. Totuşi, se naşte o serie întreagă de întrebări în legătură cu fenomenul produs în 1922. Dece acest instinct n'a erupt până atunci? Dece isbucneşte tocmai, imediat după întregirea graniţelor, adică în momentul când împlinirea idealului milenar era în toiu şi când ar fi părut mai natural să fie, mai ales după încordările răsboiului o tendinţă spre tihnă, pentru gustarea acestei mari bucurii? Avea numai un mobil de apărare (defensiv) faţă de primejdia bolşevică, ce se profila tot mai ameninţătoare prin suportul ce-l găsea în infiltraiile evreeşti din "Țară, sau includea și năzuinţi ofensive, de afirmare românească, ce de pășeau cu mult această primejdie? Din ce adâncuri veneau şi încotro se îndreptau aceste năzuinţi? Ce corelaţie exista între ele şi momentul istoric, în care sau manifestat cu atâta vehemenţă?
lată întrebări, care nu și-ar putea, găsi raspunsul integral în cadrul restrâns al acestei expuneri comemorative. Totuşi vom încerca să schițăm unele elemente esenţiale, care au avut un rol“ decisiv în declanșarea „Mişcării studenţeşti““ din anul 1922.
Prin concepţia noastră legionară, profund creştină, noi nu putem impărtăşi ditirambele exagerate făcute de unii cugetători, care consideră răsboiul ca „ceva divin în el însuşi“ (Joseph de Maistre) sau ca „fenomenul cel mai profund, cel mai sublim al vieţii morale“ (Proudhon) şi nici nu credem ca Moltke că „fără răsboiu, omenirea sfar steriliza în materialism“. Totuşi, nu negăm că, pe lângă atâtea calamități, răsboiul are şi unele părţi salutare în legătură cu procesul de selecţiune socială.
Confruntarea la fiecare clipă cu moartea pe câmpurile de bătaie, sgudue adânc întreaga fiinţa a unui individ sau a unui neam. Legea selecţiunii naturale prin luptă funcţionează intens. Instinctele ofensive şi de afirmare se desmorţesc şi se învolburează. Elementele cărora li sau ofilit complet aceste instincte combative sunt depăşire şi adesea se prăbuşesc ca nişte copaci şubrezi. Chiar dacă în vâltoarea unui răsboiu se consumă mai mulți dintre cei aleşi, totuși, climatul spiritual, care se naşte, este propice mai mult respiraţiilor mari şi adânci. Duhul epopeic începe să stăpânească. Atmosfera tihnită, minoră şi adesea prozaică, se aşează ca o păclă în vreme de pace, se destramă sub presiunea tragismului pe care îl capătă problemele de existenţă în aspra confruntare cu moartea. Atunci adăncurile desfundate ale unui neam se învolburează şi îşi caută forme noi de viaţă, în consonanță cu esenţa sa originară.
Răsboiul de întregire din 1917 a avut acest efect asupra sufletului românesc. Toate rezidurile sedimentate şi sgura așezată în cele patru decenii de viaţă publică dulceagă, în aparenţă prosperă şi liniștită -turburată doar, pentru un scurt moment, de răscoalele ţărăneşti din 1907, care erau un simptom al clocotului din adâncuri. -au fost în aceşti ani de răsboiu vârtos scuturate.
Instinctul de viaţă românească, desmorţit acum, de sub poleiala strălucitoare, dar şi otrăvitoare, în care îl înăbușea o clasă conducătoare hibridă prin structură și înstrăinată sufletește, își căuta drumul propriului său destin.
Bucuria trecerii Carpaţilor, alternată cu drama unei retrageri haotice, întreagă această gamă de emoții contradictorii a făcut ca răscolirea să fie în toată întinderea și mult mai adâncă. Din această răscolire generală s'a născut spiritul de luptă eroică, ce a animat armatele de țărani de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi în alte atâtea părţi glorioase.
Dar aceasta contrasta profund cu preocupările meschine ale multora de la spatele frontului și mai ales cu atitudinea mai mult decât detestabilă a fostului Principe Carol -viitorul rege tiran- care, cu clicile lui cultivate de pe atunci, se dădeau cu atâta nesocotintă, la petreceri şi orgii. Acest contrast isbitor, pus în evidenţă pe fondul unei mari tragedii naţionale, a făcut să se adânciască iremediabil discrepanţa sufletească între marea masă a poporului român şi pătura lui conducătoare „super-pusă“.
Grelele încercări ale răsboiului au învârtoşit instinctul de viaţă al poporului român şi au dezechilibrat până la descompunere putreda lui clasă suprapusă. Din acel moment, s'a născut în mod virtual profunda criză internă, în care se va sbate Statul Român. Sufletul românesc învolburat nu va putea fi dominat şi nici modelat şi orientat de această clasă impotentă şi iremediabil compromisă. Dar diferitele diversiuni făcute sub lozinca „răspunderilor“ prin averescanism sau a ,, dreptăţii sociale“ prin țărănismul unor surtucari, pe care A.C. Cuza îi chema „la țăranul român cu perciuni de jupân“, vor reuşi pentru un timp, să amâgească năzuinţele adevărate ale sufletului românesc și să amâne pentru puţină vreme, un conflict devenit inevitabil.
Generatia studențească dela 1922 a trăit intens aceste sguduiri ale răsboiului, la o vârstă când puterea de receptivitate era cea mai mare. Sensibilitatea ei a fost adânc brăzdată de frământările de atunci. Din prima clipă a isbucnirii răsboiului, Căpitanul, care încă nu împlinise 17 ani, a plecat spre Ardeal, la regimentul unde făcea serviciu tatăl său, „împins de dorul de a fi şi el printre luptătorii de pe front“. Camaradul său de luptă Ilie Gârneaţă participă activ ca cercetaș, pe toată perioada răsboiului, iar Ion Moţa, deşi mai tânăr cu trei ani, refugiat în Moldova ieşia ca elev la munca câmpului „muncind pentru ostaşii care luptau pe front“ (vezi-Andrei Ionescu, Almanahul Cuvântului, 1940 pag. 132). Şi aceeași participare entuziastă a avut-o întreg tineretul Ţării. Întâmplarea din pădurea Dobrina (Martie 1919), provestită cu atâta emoție de Căpitan, este caracteristică tocmai pentru noul duh, care s'a zămislit din încleșarea răsboiului. Acest duh nou va fi purtat în suflet de viitorii studenţi și, după dibuiri şi frământări, va isbucni într'o zi, cu puteri nebănuite.
Climatul aspru de răsboiu şi confruntarea cu moartea, pe lângă învolburarea forţei, vitale a naţiei româneşti, a deschis şi perspective cu totul noi, în privirea, simţirea şi judecarea realităţilor naţionale şi internaţionale, în multe privinţe esenţial deosebite de cele de înainte de răsboiu.
Produce şi ea o profundă schimbare în evoluţia sufletului românesc. Prin rezultatul politic al întregirii graniţelor nu se epuiza, cum sa crezut, idealul naţional, pentruca noile generaţii să se găsească în faţa unui gol producător de criză şi stagnare sufletească. Dacă s'ar fi întâmplat un asemenea fenomen, cel puţin prima generaţie de după răsboiu, adică generaţia de la 1922, n“ar fi manifestat nici un fel de neliniște. Ar fi înclinat să beneficieze tihnită de avantajele pe care le aducea cu sine împlinirea idealului naţional. În realitate, însă, fenomenul s'a întâmplat invers: sufletul românesc pus în mişcare de toate aceste evenimente simțea -chiar dacă nu complet desluşit- că deacum începe partea pozitivă a idealurilor româneşti.
De milenii neamul românesc a năzuit să se unească. Acest lucru era o condiţie esenţială oricărei prosperităţi de forță materială sau spirituală. Dar era numai o condiție, o etapă, un obiectiv premergător - fie el oricât de important, nu însă un scop. Lupta dusă în acest sens, va avea mai mult un caracter exterior și material, similar obiectivului urmărit. Unirea Principatelor, înălțarea lor la rangul de Regat, ca și întregirea teritorială din 1918, nu puteau constitui, prin ele înşile nişte finalităţi. Ele erau numai etape de pe versantul negativ al existenţii noastre naţionale, determinat de situaţia geografică şi vitregia istorică, pe care neamul românesc a trebuit să le parcurgă pentru a ieşi pe creştet, la suprafaţa istoriei. Astfel că întregirea graniţelor însemna constituirea bazei de plecare spre partea pozitivă și creeatoare, nu însăşi plecarea. Aici era punctul de unde se bifurcau perspectivele. Dacă cei din generaţia unirii (bătrână), privind spre trecutul luptelor, îşi considerau visul împlinit, cu sentimentul unei finalităţi, generaţia tânără, dimpotrivă, simţea, oricât de nedesluşit la început, că pentru prima dată neamul românesc întregit se găseşte în condiţii de a putea avansa temerar în istorie. Din imboldul acestor năzuinţi îngrămădite de milenii, venea toată neliniştea şi înfrigurarea generaţiei de la 1922.
„Această mare înnoire a naţiunii române - se întreabă înfrigurat Căpitanul - este posibil să vină? Urmează. O simţim cu toţii. După lunga noapte de veacuri, azi, între aceleaşi, graniţe poporul român aşteaptă răsăritul soarelui, aşteaptă ceasul învierii lui ca neam. Este posibil oare ca toate frământările milenare să se oprească la o simplă chestiune de formă: unirea întrun Stat a tuturor Românilor? Nu simţiţi din adâncuri cum clocoteşte marea renaştere a poporului român? În această înviere va avea un rol covârțitor tinerimea. Pe dânsa o chiamă destinul să joace pe scena istoriei. Nu ne înţeleg oamenii vechi? Nu ne înţeleg pentrucă apelul sacru al destinului numai noi îl putem auzi, numai noi îl înţelegem, pentrucă numai nouă ni se adresează (C.S.C. punct 71 - 72).
Ruperea zăgazurilor despărţitoare de fraţi de la niște frontiere artificiale a făcut să năvălească şuvoaiele de simţire stăvilite şi comprimate până atunci, care acum, însă, se revarsă tumultos, pe tot cuprinsul Ţării întregite și cu deosebire în universităţi.
Şi acest tumult de viaţă nouă nu va fi înţeles nu numai de decrepita clasă conducătoare înstrăinată, dar cu unele excepţii, nici de cei mai bine intenţionaţi bătrâni naționaliști. Plămânii lor, obișnuiți să respire mai mult în intimitatea cadrelor regionale, cu inerentele lor mărunţişuri, se găseau nepotriviți pentru respiraţia pe care o dau spaţiile mari.
Reforma agrară și sufragiul universal, proclamate sub presiunea evenimentelor, au stărnit noi curente de energie, de data aceasta în sens vertical, de jos în sus, între straturile sociale româneşti. Lumea satelor împringea acum spre şcoli, până la universitate, valuri proaspete de tineret. Aceste contingente formate de fiii sau fraţii ţăranilor, care „imediat după răsboiu sau întors de pe front cu dor și hotărâre de viaţă nouă“ (P.L. pag. 120), aduceau un instinct românesc nealterat, sănătos şi înfrigurat de aceleași mari năzuinţi. Prin revărsarea lor masivă, se schimba esenţial structura sufletească a corpului studentesc, compus până atunci, din progeniturile elementelor orăşeneşti, care în mare parte crau de provenienţă dubioasă sau deformate sufletește de o mentalitate cosmopolită.
Noile preocupări ale tinerilor fii de ţărani, vor purta pecetea instinctului sănătos (măcar în germen) adus din lumea satelor şi nu vor avea, în general, acele manifestări patriotarde, famfarone şi lipsite de orice credință interioară, reprezentate de speța de studenţi ziși „naţionalişti““ din care mai târziu se vor recruta diverşii Iamandi, Manciu şi alte asemenea exemplare detestabile.
Contrastul între mizeria satelor natale și poleiala orbitoare a oraşelor, unde mișună în desfrâu lumea interlopă a veniturilor, le va irita sensibilitatea şi răvaşi rândurile. Cei slabi vor aluneca şi se vor descompune în această lume sleită de plăceri, roasă de viţii şi pervertită de turpitudini, sau se vor resemna în mizeriile camerelor mucigăite sau prin mansardele gheboase şi prelinse de ploaie, mângâind speranţa unei mizerabile slujbe la stat. Cei tari însă, vor mocni gânduri de evadare sălbatică sub impulsurile ancestrale, rascolite acum, după răsboiu, dar încă nelămurite pe deplin. Incotro, însă, se vor îndrepta? lată, răspântia cu surprizele și toate primejdiile ce pot rezulta din cursele întinse spre direcțiile orientărilor greșite.
Oricum, un lucru este cert: în studențimea de la 1922, pentru prima dată în istoria noastră naţională, instinctul țărănimii este reprezentat masiv. Şi acest fapt va avea mari repercusiuni în evoluţia acestei lupte şi a Ţării în general. Prin marele aflux al studenţilor de origine ţărănească, componenţa socială a intelighenţei româneşti va suferi o schimbare în proporţii necunoscute pâna atunci.
În toiul acestor răvăşiri, frământări și dospiri, care caracterizează momentele de naştere ale României Întregite, începe să se profileze din ce în ce mai ameniţătoare, primejdia bolşevică de peste Nistru.
Aceasta devenea cu atât mai mare, cu cât elementele evreeşti infiltrate în toate provinciile româneşti şi cu deosebire în Moldova, Basarabia şi Bucovina, contaminate de virusul comunist, deveniseră factorii cei mai activi în acţiunea de propagare a acestei doctrine a urii, subminând, sub toate formele, consolidarea României abia întregite. Din această pepinieră se recrutau toţi agenţii de. disoluţie naţională, care urmareau extinderea bolşevismului în România.
Atacurile împotriva instituţiilor de bază ale statului (şcoală, armată, biserică, dinastie etc.), erau date sistematic, făţis şi insolent. Capcanele diversiunilor -arma lor atât de preferităerau abil întinse în toate sectoarele vieţii publice; perfide plase ţesute diabolic, pentru prinderea celor naivi, se întindeau în toate părțile. Muncitorimea înfometată şi setoasă de dreptate o ţineau în mână, prin promisiuni demagogice: injectată de ură, o aruncau în lupte pentru ca, prin agitaţii şi greve, să paralizeze orice activitate şi să dezorganizeze Statul. Așa zisii intelectuali cu instinctul de conservare ofilit în abstracţiuni uscate și cu capul turmentat de dialectica sarbădă a materialismului istoric, se clătinau gata de prăbusire. Elanul „tranşeelor““ era colectat, prin prestigiul dobândit în timpul răsboiului, de Mareșalul Averescu, în tiparele mai mult decât dubioase ale „Ligii Poporului“ spre a-l descompune prin stagnare sau a-l compromite la momentul oportun. Deasemenea, noul şi sănătosul suflu al țărănimii, care la 1917 „din instinct se opunea acestui val distrugător“ (P.L. pag. 10), era acum şi el ademenit spre „țărănismul'“, a cărui doctrină era atât de îmbibată de curentele poporaniste ruse, — care — cum se ştie- au premers, pregătind terenul pentru triumful bolşevismului. Chiar şi influenţa întremătoare, pe care viaţa sănătoasă a Ardealului, îndărjit de lupta mileneră, putea să reverse în România Mare, a început să fie alterată, în ritm galopant, de levantinismul clasei conducătoare din Vechiul Regat: fapt care a avut ca reflex, chircirea într'o mentalitate regionalistă.
Nici sectorul studenţesc nu a fost neglijat. In primul an după răsboiu, deschiderea universităţii din laşi, grupul studenţilor români nationalişti, „redus ca număr, era copleşit de masa imensă a studenţilor jidani, veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului“ (P.L. pag. 15, ed. II).
„Câşiva, care mai încercam să rămânem pe poziţie, eram învăluiţi într“ o atmosferă de dispreţ şi dușmănie. Colegii de alte păreri, cei cu „libertatea de conştiinţă“ şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi“ (P.L. pag. 16).
Dar aici manevra uneltitorilor descria si o curbă mult mai largă. Planul lor conceput iniţial şi pus în aplicare prin elementele aservite din diferitele guverne, era desrădăcinarea şi proletarizarea intelectualilor, meniţi să formeze cadrele „revolutionare de meserie“, care vor răscoli şi îndruma armata proletară din această ţară. Masele de tineri smulşi din lumea satelor şi apoi aruncaţi în mizeria şi promiscuitatea centrelor cosmopolite, unde sunt situate universităţile, vor fi lesne desfigurate sufletește, constituind un adevarat rezervor de revoltă şi ură distrugătoare. De aci îşi vor recruta agenţii, pe care îi vor îndruma apoi spre locurile lor natale, spre a infecta sănătosul instinct din lumea satelor, a cărei rezistență morală au avut prilejul sa o verifice. Acest sistem de subminare dăduse roade apreciabile în alte ţări.
Aşa dar, în toate sectoarele mai importante ale unei naţiuni, primejdiile erau mortale. Dar clasa noastră conducătoare -chiar şi elementele cele mai bine intenţionate- nu putea înţelege nici frământările adânci, prin care trecea sufletul românesc după răsboiu, şi nici manevrele perfide, la care se dădeau inamicii unei Românii sănătoase. Această clasă conducătoare intrată în plină descompunere nu putea combate temeinic primejdiile, fiide cu totul depășită de noile condiţii de viaţă creiate de răsboiu.
Şi atunci naţia şi-a trimis din adâncuri Căpitanul. El este, înainte de toate, instinct puternic şi voinţă masivă. Este același instinct, care la isbucnirea răsboiului l-a mânat, încă copil fiind pe cărările ce duceau la desrobirea Ardealului, „împins de dorul de a fi şi el printre luptătoriide pe front“; iar cu doi ani mai tărziu, în primăvara anului1919 „se strângea în Pădurea de la Dobrina cu „tinerii săi camarazi, a căror „viaţă abia înmugurea“, să trăiască înfrigurările și dorul de luptă împotriva bolşevismului.
Acest excepţional instinct, cu care sunt inzestraţi numai conducătorii înăscuţi, îl va orienta în învălmășagul atâtor năzuinţi, sentimente şi tendinţe contradictorii de la marea răspântie istorică, în faţa căreia raţiunea şi calculele cele mai abile ramâneau neputincioase.
„Când m'am aruncat în cea dintăi luptă -scrie Căpitanul- n'am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotăriri prealabile cu executarea căreia aşi fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungate frământări interioare sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă. Nimic din toate acestea. N'aş putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistueşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări“ (P.L. pag. 64).
Şi precizia orientării este uimitoare. Se putea vedea că în el activează însuși Destinul românesc. Din prima clipă a vieţii sale studenţeşti, în toamna anului 1919, se svârle în luptă alături de muncitorul Constantin Pancu, în sectorul cel mai primejduit al muncitorimii. Astupă breşea făcută de atacul comunist, sparge greva dela regie şi îşi încununează victoriile prin arborarea steagului tricolor, după ce a smuls pe cel comunist, deasupra puternicei redute roşii a atelierilor C.F.R. Nicolina (Iași).
Cu spatele acoperit, Îşi creiază un grup de şoc, cu care angajează apoi marea bătălie pe planul studenţesc. Acesta era sectorul cel mai important al vieţii publice româneşti, prin poziţia lui centrală și de intersecţie, pe care o ocupă în evoluţia statului român cu o populaţie țărănească copleşitoare. Aici dă atacuri succesive şi concentrice. Simte că este poziţia cheie, de unde se radiază întreaga forţă propulsoare a organismului naţional.
Primul congres studenţesc după rasboiu sa ținut la Cluj, în zilele de 4, 5, 6 Septembrie 1920, „într'o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forța armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâiu întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răslețit în cele patru vânturi de soartă şi de nenoroc. Două mii de ani de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n'am vărsat cu toţii! Dar pe cât cra de mare entuziasmul pentru prezentul, care ne copleşea inimile prin măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de linia viitorului”. (P.L.. pag. 39). Din toate părţile se făceau presiuni pentru admiterea în centrele universitare şi la conducerea lor a studenţilor evrei care, cum am văzut, erau adepţii ideologiei comuniste, ai cărei dituzori tanatici sau interesaţi deveneau. Majoritatea conducerii studenţeşti de atunci cedase în această privinţă. Situaţia a fost restabilită datorită numai acţiunii Căpitanului.
Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărirea sa, unit cu grupul Bucovinenilor, sa luptat timp de două zile cu îndârjire. Până la sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat din convingere, ci mai mult impresionat de hotărîrea și disperarea cu care a fost dusă lupta.
..."Victoria noastră de atunci a fost hotăritoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc, şi, în contact cu jidanii ar fi apucat pe calea bolșevismului. Studențimea română a fost la o mare răspântie. Iar mai târziu, la 1922, n'am mai fi avut o isbucnire a unei mişcări studențești românești” (P.L. pag. 39).
Şi bătălia a continuat din ce în ce mai îndărjită la laşi, impotriva senatelor universitare ateiste, care „proclamară în ceasurile grele de atunci lupta contra lui Dumnezeu“, împotriva studenţilor comunişti, care făceau greve şi purtau ostentativ şepci ruseşti; împotriva presei înstrăinate, care otrăvea şi dezorienta opinia publică, incitând-o la revoltă; iar cu ajutorul elevilor de liceu -viitorii studenţi- această luptă sta extins şi în târgurile din provincie pentru a combate nesănătoasa propagandă bolşevică tăcută prin turneele teatrale ale evreilor comunizanţi.
La 4 Maiu 1921, Căpitanul a fost eliminat din toate universităţile. Dar această măsură nu numai că nu l-a intimidat, dar l-a îndârjit și mai mult: El nu-şi mai aparţinea sieşi. Devenise, cum spune Eminescu, „un credincios agent al istoriei“ (Vol. I, pag. 43) căci şi primejdiile, pe care le înfrunta cu atâta hotărâre, erau decizive, nu numai pentru soarta poporului român, dar pentru întreaga civilizaţie creştină.
Această viziune sa făcut clară încă din primele ciocniri cu demonstrațiile comuniste de lucrători înflămânziţi şi manevraţi de mână criminală a Moscovei. „Dacă ar fi învins acestea -se întreabă Căpitanul- am fi avut cel puțin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii... (P.L. pag. 17). „Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea Patriei, desființarea Monarhiei, desființarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale și desfiinţarea libertăţii“ (C.S.C. punctul 65). Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. În greutăţile ei, a început să se facă o selecţiune a elementelor luptătoare, care se grupau în jurul Căpitanului, în primă fază la centrul studenţesc „Ştefan Vodă“, iar mai târziu la “Asociaţia studenţilor creştini“ din Iaşi, devenită un puternic centru de luptă naţională.
Energia de titan, desfăşurată de Căpitan în cei trei ani de lupte şi primejdii, pe care el, ca un Făt- Frumos din poveste, le trăia fără să țină seamă de nimic, a brăzdat adânc sensibilitatea românească. Şi instinctul fiecărui român, în dibuire până atunci, începe să fie polarizat ca de un magnet către adevăratul său sens, care să-l ducă spre lumină.
Prin apariția Căpitanului, se realizează în viaţa publică românească o lege de bază a istoriei, care a condiţionat şi stăpânit toate prefacerile şi evenimentele epocale, şi anume: adâncile năzuinţi ale maselor înfrigurate să fie polarizate şi fecundate de o puternică personalitate. Rezultatele nu vor întârzia.
„Într'adevăr, la 3-4 Decembrie, la Bucureşti, laşi, Cernăuţi, sunt mari manifestații de stradă. Intreaga studenţime română este în picioare, ca intr'un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta a pământului, amenințată de atâtea ori în decursul veacurilor, îşi aruncă tineretul în faţa primejdiei spre a-şi salva fiinta. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, tără decizii luate în comitete, fără ca cei din Cluj să se cunoască cu cei din laşi, Cernăuţi, București. Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreaga îşi voia viață şi onoare pentru neamul nostru“ (P.L. pag. 75).
„La 10 Decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, îşi fixează în zece puncte ce au crezut ca formează esența mişcării lor şi se declară greva generală pentru toate Universitățile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 Decembrie mai mare prin valoarea formulării, care s'a făcut atunci, după cât au putut delegaţii formula din esenţa adevărului, care frământa sufletul întreg al studențimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina, pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărîrii., A hotărîrii la acţiune, a declarării răsboiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de sufet, atâta eroism, atâta maturitate. Atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte! 10 Decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acestuia la un mare examen“. Şi Căpitanul încheie: „Nici cei din Bucureşti și nici eu care eram departe şi nici alţii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc în adânci închisori sau dorm sub pământ, n'am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii, şi ne va aduce atâtea lovituri și atâtea răni în lupte pentru apărarea țării noastre (P.L. pag. 70-77).
Iar Ion Moța precizează: "Nu noi, studentul cutare sau clelălalt, am dat naștere "mișcării". Ea s'a născut spontan din sufletul masei studențești, suprapus sufletului națiunei” (Cranii de Lemn, pag. 231).
Şi totuşi, acum, la această aniversare, care se face după trei decenii, timp suficent de a arunca 0 privire retrospectivă mai completă, se poate marturisi adevărul istoric întreg şi neturburat de o excesivă modestie. Fără personalitatea exceptională a Căpitanului, în condițile grele de după răsboiu, nu sfar fi putut concepe o mişcare studențească românească, de atâta amploare, cu toate predispoziţiile, care existau în acest sens. lar dacă totuși, s'ar fi născut, ea sfar fi destrămat repede în diversiuni şi compromisuri. I-ar fi lipsit axa, animatorul şi polarizatorul neînfricat şi neclintit. Fără Căpitan, secundat de lon Moţa, Mişcarea Studenţească n'ar fi rodit atât de adânc, în istorie, mult mai adânc de cât putem bănui noi astăzi.
Este impresionantă modestia şi discreția Căpitanului şi a lui lon Moţa, precum şi grija lor plină de abnegaţie, de a transpune importanţa unui mare eveniment numai pe instinctul masei, fără a-și revendica pentru ei alt merit decât acela de a fi fost o „svâcnire curată“ a acestui instinct.Ce contrast cu mentalitatea egocentrică a atâtora, care pentru a-și aroga merite închipuite, recurg chiar la falsuri grosolane! Adevărul însă rămâne: Căpitanul a pus generaţia de la 1922 pe linia destinului, „care trece luminoasă dealungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viaţă şi de onoare pe care va trebui să mergem noi şi strănepoţii noștri, dacă voim viaţă şi onoare pentru neamul nostru“ P.L. pag. 75).
Sub raportul tacticei politice, 10 Decembrie 1922 este de o importanţă covârșitoare. Prin cucerirea întregului sector studențesc -care, după cum am spus, ocupă o poziţie centrală în configuraţia vieţii publice româneşti- sa dobândit o solidă bază de plecare, unde va fi atacat cu mai multă vigoare bolşevismul cu toate derivatele şi diversiunile lui.
Manevra dușmanului, care urmărea să facă, prin declasarea și proletarizarea studenţimii, un ferment de disoluţie naţională şi socială, nu numai că este preîntâmpinată de Căpitan, dar este chiar întoarsă. Duşmanul este silit să treacă în defensivă.
De atunci, impertinentul duşman şi-a pierdut insolenţa atacului fățiș. El se va retrage în tenebre, de unde va unelti prin interpuși. Şi studentimea română va da de acum înainte făclierii cei mai temerari ai noului ideal, pe care naţia îl astepta de milenii. „De acum, marea masă studenţească va merge călăuzită de instinctul sănătos al rasei şi de umbrele morților“ (P.L. pag. 123). Ea sa pus pe linia destinului românesc şi pe acest drum, plin de lupte grele, „copiii îşi vor întinde mânuţile nevinovate să-i salute“, iar mulțimile înfrigurate vor simţi cum „clocoteşte viitorul“ şi vor plânge de bucurie.
Învolburarea studenţească din 1922,care pornea din instinctul naţiei, răscolit de atâtea frământări determinate de răsboiu şi urmările lui, aducea, prin caracterul ei eruptiv -ca orice erupţic- la început, năzuinţi încă nelămurite pe deplin. Gândurile şi sentimentele cele mai sublime se vor găsi amestecate cu gânduri și sentimente de crasă platitudine. Moţiunea votată la 10 Decembrie 1922 oglindeşte o asemenea situaţie, de altfel inevitabilă pentru asemenea împrejurări. Revendicările de ordin naţional alternează cu cele de ordin material.
In specularea acestei disonanțe se va face manevra politicianistă în sensul de a transpune întreaga agitaţie pe planul revendicărilor materiale. In felul acesta se spera a se face uitat adevăratul obiectiv al luptei. „O parte din conducerea dela Bucureşti -scrie Căpitanul- înclina pe această pantă, pe care, dacă ar fi apucat studenţimea, sar fi abătut dela adevărata ei misiune. Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanţele formulate de studenţine“ (P.I. pag. 111).
Dealtfel, însusi punctul principal al motiunii -„numerus clausus" - era cu totul minor şi disproporţionat față de marile și adâncile năzuinţi, care stăteau la baza fenomenului studenes, „Această formulă nu rezolva aproape nimic, căci -cum spune Căpitanul- ea se ocupă de respectarea proporţiilor, dar nu atacă proporţia în sine“ (P.L. pag. 80).
Deaceea, importanţa lui 10 Decembrie 1922 nu stă în faptul că sau făcut anumite revendicări, ci mai mult în năzuința de a se formula revendicări. Noi perspective se deschideau sufletului românesc. Dar odată cu ele începea şi o dramă de cunoaștere, care se va trăi din ce în ce mai intens în această perioadă de tranziţie. Intre impulsurile şi năzuinţele instinctului naţional, după răsboiul de întregire, și posibilivățile de înfăptuire, în stilul de viaţă de atunci, era o mare disonanţă. Abia acum, se putea vedea mai bine, câte reziduri sedimentate de vitregia istoriei îngreunau sufletul românesc. Idealul naţional al întregirii -prin însuşi caracterul lui obiectiv material limitat — nu punea alte probleme mai adânci de ordin sufletesc. Preocupările care convergeau spre atingerea acestui obiectiv erau mai mult de ordin politic, la care se adăuga şi un entuziasm patriotic de o anumită intensitate. În adânc, însă, influența străină caria nestingherită până şi rădăcinile instinctului de conservare. Acest fapt se evidenţiază mai bine dacă se face o comparaţie între atitudinea pe care a avut-o în „problema israelită“, la 1879, generaţia lui Vasile Conta, Kogălniceanu, Hașdău, Eminescu, etc. şi atitudinea, pe care a avut-o clasa conducătore dela 1923, în aceeași problemă.
De altfel, chiar spinoasa problemă evreească, cu toate aspectele ei alarmante în legătură cu pătura conducătoare, cultura naţională, problema oraşelor, acapararea economică, etc., deși pare că formează obiectivul principal al luptei, este totuşi cu mult depăşită de năzuinţele reale care se cereau lămurite atunci. Această problemă, cu toată gravitatea desechilibrului politic, social şi economic pe care îl produce, are, ca şi problema întregirii teritoriale, împroprietăirii, sufragiului universal, etc., un caracter strict politic, şi deci, este limitată într'un anumit timp şi spaţiu, în care sfar putea soluţiona. Prin caracterul ei grav, constitue o piedică serioasă în desvoltarea normală a sufletului românesc. Era, cum am spus, de categoria problemelor de pe versantul negativ al existenţei noastre ca neam. Dacă sfar presupune că, printr'o minune, această problemă ar fi fost integral rezolvată, totuşi năzuinţele, care animau studentimea, n'ar fi fost satisfăcute.
Fără să ştie încă dece, sensibilitatea acestei studenţimi va continua să fie înfrigurată, frământată și încărcată de nelinişte apăsătoare. Va simţi că, de pe marea platformă politică, pe care o oferă România întregită, cu toată voinţa ce o anima, ea nu poate să-şi ia sborul spre idealuri mari de care era setos sufletul românesc, după aşteptări milenare. Va simţi că are plumb în aripi, înfipt de piedice şi păcate, pe care încă nu le cunoaşte deslușit. Această stare sufletească va continua și după înfiinţarea „Ligii Apărării NaţionaleCreştine“, de la 4 Martie 1923. Şi iar vor începe frămăntările pentru identificarea lor. Procesul va fi greu şi va trebui să treacă mulţi ani până la desăvârşirea lui.
Modificarea Constituţiei, fără respectarea formelor legale cerute în această materie la 1923 în favoarea Evreilor, a arătat unele vechi complicităţi ale păturii superpuse, pe care Mihai Eminescu le denunţase de mult. Turpitudinea politicianismului levantin la care participau și Români neaoși, deformaţi sufletește sau dezorientaţi, constituiau cea mai infectă sursă spre otrăvirea şi meschinizarea vieţii publice româneşti. Măsuri radicale pentru extirparea răului vor părea tinerilor de atunci absolut necesare.
Complotul studenţesc din Octombrie 1923 (+) va fi o încercare de răsbunare, care să servească drept pildă veacurilor viitoare. „De data aceasta, naţia îşi trimite prin firele nevăzute ale sufletului, răsbunătorii“(P.L. pag. 103), pentrucă nu putea admite stagnarea și o existenţă minoră, acum,când a venit ceasul afirmării sale masive în istorie.
Poate, la prima vedere, această manifestare violentă să pară în disonanţă cu blândeţea caracteristică poporului român. Acest fapt a făcut pe unii să atribue asemenea manifestări violente unor influenţe străine. Adevărul este că poporul român este blând şi răbdător, dar nicăieri revolta nu isbucneste mai năpraznic decât la oamenii care rabdă. Revoltele lui Horia, Tudor, Avram lancu și atâtea răscoale țărănești, ținute în cursul istoriei lanț, lână la 1907, precum și toți haiducii celebri, sunt o mărturie în acest sens. În așa zisa societate cultă românească nu s'au manifestat cazuri violente de această natură, pentrucă elementele componente ale acestei societăţi, fiind mai mult de proveniență străină, scurse din toate părţile şi deci hibride ca structură, îşi autoanihilează orice tendinţă mai pronunţată. Revolta elementelor autohtone răslețe se revărsa - aşa cum se poate vedea la Eminescu - într'un stil viguros, care de multe ori regretă că „în acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpă de asupritori“ (Vol. II, pag. 478).
Când, după răsboiul de întregire - cum am văzut - în Universităţi au pătrums masiv elemente neaoşe de la ţară, din toate provinciile românești, de esență sufletescă omogenă, stau putut învolbura credinţe fanatice şi hotărîri năpraznice. Spiritul haiducesc, autentic românesc, a risipit definitiv mentalitatea pişicherească şi flegmatică a „căzăturilor morale“ “de progenituri levantine, care nu credeau în nimic, fiindcă nu aveau nimic sfânt.
De aceea, pe drept cuvânt scrie lon Moţa că acest complot „este prima manifestare a marii noastre rupturi de lumea veche“ (Cranii de Lemn, p. 115). Este interesant de remarcat că la „complotul studenţesc“ participă exponenţi ai studenţimii din toate provinciile Ţării întregite, şi anume: Căpitanul și Ilie Gărneaţă din Moldova, Tudose Popescu din Muntenia, lon Moţa şi Corneliu Georgescu din Ardeal, Vernichescu din Banat, Radu Mironovici din Bucovina. Complotul arăta, deci cât de unanimă şi năpraznică era hotărîrea studențimei de a înlătura orice piedică din calea renașterii româneşti.
Dar mai desvăluia și o mare racilă interioară: trădarea (Vernichescu). Era îngrozitor! Dar poate că aşa trebuia să fie. Taina ludei, marea taină, care frământă de milenii capetele exegeților creştini, fără de care nu sar putea înţelege sensul Golgotei şi al Invierii, și poate al întregii credinţe creştine, trebuia să se producă şi la naşterea credinţei legionare. Şi într'adevăr de atunci privirile s'au întors spre interior. Răul era încuibat mult mai adânc. Sălășluia chiar în noi!
Intre zidurile dela închisoarea Văcăreşti a început sguduitoarea dramă a cunoașterii propriilor păcate. In chinurile ei se vor zămisli gândurile de viaţă nouă şi mântuitoare. În ziua de 8 Noembrie 1923, ziua Sfântului Arhanghel Mihail, aceste gânduri sau luminat ca prin minune. Căpitanul a ales ca patron al noii oști creştine, pe care vroia să o înființeze, pe Arhistrategul oştilor cereşti, în icoana căruia se oglindeşte, în chipul cel mai desăvârşit, curățenia sufletească, bunătatea nesfărșită, tinereţea veșnică şi fără prihană, ordinea, vitejia și hotărirea năpraznică. El simbolizează principiul activ al binelui şi al luminei în veşnică luptă cu răul şi întunericul din afară şi din noi. Poate, împins de forţe nevăzute, Căpitanul relua o veche tradiţie creştină, ale cărei vestigii se pot observa şi astăzi, la mănăstirile din Bretania care au pe vârful turlei pe Sfântul Arhanghel şi unde pe vremuri cuvioşii călugări erau în acelas timp şi cavaleri îmbrăcaţi în zale.
In perspectiva acestei măreţe viziuni, toate frământările care au dus la 10 Decembrie 1922 începeau să capete sensul lor adevărat. Însăşi metodele de rezolvare a gravei şi acutei probleme evreeşti, care îi preocupa mereu, se desemna altfel decât până atunci. „Pentru a birui pe jidani - scrie Căpitanul -, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o Prof. Cuza“ (P.L. pag. 178). „Pentru noi, această concepţie zămislită între zidurile închisorii Văcăreşti era un început de viață. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca plan de acţiune. Era un început de lume. O temelie, pe care vom clădi de acum, ani dearândul“ (P.L. pag. 181).
Începe o nouă fază. Baza de plecare era acum mult interiorizată şi adânc săpată în suflete. „Intâiu să ne cunoastem şi să ne îndreptăm păcatele noastre și pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa şi de ale altora“ (P.L. pag. 178).
Asta înseamnă, că generaţia dela 1922 nu se putea realiza, furându-şi avântul spre idealuri şi înfăptuiri măreţe, dacă nu-şi extirpa mai întâi propriile păcate. Buruienile răului trebuesc smulse din sufletul românesc dacă vrem ca seva de viață venită din adâncuri să rodească în fapte bune și mari. Pe această linie de extirpare a răului se va mișca atât acțiunea de pedepsire a trădării și mișeliei cât și întreaga organizare şi educație austeră şi creeatoare a tineretului, inaugurată cu prima tabără de muncă voluntară din lume, făcută în Maiu 1924 la Ungheni, „care a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă“ (P.L. pag. 191).
Prin caracterul ei eruptiv, Mişcarea studenţească din 1922 a aruncat, cum era și firesc (se întâmplă la orice eruptie), şi multe reziduri la suprafaţă. Luptele tumultoase, care au urmat, pe lângă nebănuite energii, au răscolit şi inevitabile impurităti, odată cu extinderea lor în întreaga masă românească, prin Liga Apărării Nationale Creştine, în cadrul căreia studențimea dela 1922 se înglobase. Aceste reziduri şi impurități vor îngreuna răsbaterea duhului nou.
Pe dealtă parte, chiar cei mai mulți dintre „bătrânii naționaliști“, în frunte cu Profesorul A. C. Cuza, organic, din cauza structurii lor sufleteşti, desvoltate în alt climat, nu vor putea pricepe sensul și esenţa noului duh. Procesul de limpezire era, deci, firesc, şi constituia o necesitate istorică adânc simțită în primul rând de Căpitan, care întrupa chintezenţa spiritului studențesc de la 1922.
„Noi am adus -scrie Ion Moţa- duhul marilor rupturi de lumea veche, înfrățită cu străinul dușman. Noi am adus pornirea eroică, în spirit de totală jertfă personală, contra acestei lumi vechi şi înstrăinate, combătute de Dl Cuza, până atunci numai cu biciuşca democratiei parlamentare.
„Bratele noastre au svâcnit, au doborit atunci când nevoile luptei o cereau, când reacţiunea violentă era ultima ieşire dintr'o înfrângere definitivă şi dezonorantă. Dar mai importantă şi caracteristică a fost svâcnirea noastră sufletească, sfărâmarea, în noi, a unei întregi vieţi pregătite pentru normală tihnă şi rânduire personală, spre a o înlocui cu o viată destinată numai luptei pentru neam, gata oricând de moarte.
„Acest duh al marei, definitivei şi neimpăcatei rupturi -ruptură de o viață personală orientată, chiar și numai parţial, de interesul personal, îndoită ruptură indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a unei vieţi obşteşti- a fost aportul nostru sufletesc original în această mișcare naţională, la începuturile ei, de acum 10 ani. Nici unul dintre noi n'a mai păstrat, în întregimeneatins, acest duh dela 1923, nemicsorat prin loviturile vieţii (supremul eroism e eroismul de durată!). Nici unul afară de Corneliu Zelea Codreanu! Căci el l-a avut înaintea tuturor şi el îl renaşte astăzi în întregul tineret legionar al României“ (Cranii de Lemn, pag. 113-114).
La 24 lunie 1927, după aproape cinci ani de sbucium, dibuiri şi suferinţe, se naşte în jurul Icoanei Sfântului Arhanghel Mihail: Legiunea. Esenţă spirituală a „mişcării studenţeşti dela 1922* va sta la temelia ei. Rezidurile vor rămâne afară. Prin creearea Mişcării Legionare, procesul de limpezire s“a desăvârşit. Faza propriu zisă a Mişcării studenţeşti dela 1922, care a premers, încetează. De acum încolo, sufletul studenţimii curate se va simţi atras de noul altar, la Icoană. Zările luminoase ale năzuinţelor româneşti se limpezeau pentru veacuri. Abia acum „se deschidea drum liber către viaţă şi mărire pentru națiunea românească“ (P.L. pag. 71). Abia acum -după aşteptări milenare- sufletul românesc purificat se va putea avânta spre marile şi nebănuitele înălțimi, spre care mereu a năzuit. Aceasta va fi generaţia „curățită prin abnegaţie şi durere“, pe care a profetizat-o Eminescu (Vol. II, pag. 517).
Drumul învierii românești s'a arătat. Pe plan politic imediat, apariţia Mişcării Legionare, a consolidat definitiv, victoriile repurtate de Mişcarea Studenţească din 1922. Sub căldura radiată de noul focar de dragoste, lumină şi energie, situat chiar în inima celui mai curat tineret, se vor topi rând pe rând toate rezidurile. Regionalismul miop şi chircit cultivat în general de politicieni, se va destrăma și risipi în uitare. Ţărănimea și muncitorimea, atrase de puternicul magnet al dragostei creștine de frate, se va îndrepta masiv spre acest isvor de lumină. Întunericul uneltitorlor din umbră se va risipi din ce în ce mai mult, și planurile lor infernale contra neamului românesc vor apărea evidente pentru multă lume, derutată până atunci. „Organizarea tineretului -scrie Căpitanul- va rezolva însăşi problema politicianismului, care, nemai primind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare““ (P.L. pag. 180). Legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi cu pământul, pe care toţi aceşti dușmani ai unei Românii sănătoase au încercat să le rupă, vor fi adâncite şi o siguranță deplină în mişcare va simti sufletul românesc. Legi de viață nouă şi de acţiune se vor pune la bază pentru ca apoi să se poată păşi spre mase. Cuvântul care se va adresa acestora va avea o rezonanță profetică. „Să ne unim cu toţii, bărbaţi și femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere și mântuire românească. Ce ce va crede, cel ce va lupta și suferi, va fi răsplătit şi binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre. O lume cu sufletul sterp şi uscat moare și alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credință. In lumea aceasta nouă, fiecare își va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după credinţa sa şi după caracterul său“ (P.L. pag. 342). Şi ecoul lor în sufletul Românilor de pretutindeni va fi profund. „În sate, când cântam sau vorbeam oamenilor - constata Căpitanul - simţeam că pătrund în acele adâncuri sufleteşti nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut, nu putuseră să pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt rădăcinile mişcării legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni“ (P.L. pag. 343).
Din aceste adâncuri își va trage seva mistica naţională.
„Aceea ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se reflectează în conştiinţe, creind o stare de unanimă iluminație, întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare pe drept sar putea numi: o stare de ecumenicitate naţională “(P.L.p.312).
„Prin mistica naţionala - scrie Vasile Marin - se creiază un om desfăcut de abjectul materialism al epocii, se desghiochează omul de aderenţii epocii actuale şi se face școala permanenţelor eroice. El formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş (Crez de Generaţie, ed. II, pag. 39). Studenţii care vor veni în valuri, an de an, aducând prospeţime de viaţă românească din lumea nealterată a satelor din toate ţinuturile locuite de români, vor deveni făclierii de frunte ai noului ideal legionar. Din sânul studențimii vor păşi elementele de jertfă cu înfăţişare de arhangheli, care vor apăra Legiunea în ceasurile de grea cumpănă. Studenţimea română va forma osatura, pe care se va desvolta Mişcarea Legionară. Acest fapt va determina pe politicieni şi toate forţele tenebroase, care stau la spatele lor, să-şi schimbe fundamental politica şcolară. In locul tendinței de altă dată, care -cum am văzut- avea ca scop proletarizarea intelectuală vor adopta acum, ca tactică restricţiunile cele mai sălbatice spre a împiedeca cât mai mult pătrunderea la şcolile înalte a a elementului autohton. În modul acesta, credeau ei, prin lipsă de alimentare sau inaniţie vor reuși să slăbească curentul legionar. Incercările lor vor fi însă zadarnice căci curentul legionar va isbucni acum, din toate părţile. Atunci „ei au vrut, cum scrie Căpitanul, să ne nimicească, întrebuințând uneltirea, trădarea, banii şi violenţă. Şi ne-au împins în dilema: ori de a capitula ori de a ne deschide drumul înainte prin violenţă“ (Circulări, pag. 217).
Pe traectoria legionară, proectată de Căpitan, mereu se vor desluşi înţelesuri, pe care le-a continut în germene erupția instinctivă a studențimii de la 10 Decembrie 1922, călăuzită de viziunea profetică a Căpitanului. Şi mereu se va vedea că studenţimea română a fost învrednicită de Dumnezeu să fie, în cadrul Legiunii, purtătoarea şi avangarda unui mare destin romanesc.
Aruncând o- privire retrospectivă asupra grelelor lupte, pe care generaţia noastră a trebuit să le ducă vreme de 3 decenii, râmâi profund impresionat de vigoarea şi vitalitatea acestei Mişcări. Adeseori ea a trebuit să înfrunte singură duşmănii coalizate atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Din cele precedente s“au putut vedea -fie şi sumar- atât etapele parcurse cât şi forţele istorice propulsoare, care au contribuit la avântul său. Totuşi, nus'ar putea avea o imagine completă dacă nu s'ar sublinia rolul precumpănitor pe care l-a avut ținuta legionară, adică atitudinea în fața vieții și a morții, în promovarea acestei credințe. Pentru o ilustrare mai bună, vom reproduce numeroase citate din scrisul Căpitanului,spre a vedea cât de mult era el preocupat de această problemă esenţială pentru întreg sistemul spiritual şi politic al Mişcării.
Căpitanul urmărea să facă din legionari adevăraţi sujitori la altarul neamului. De aceea - pentru el, „cămăşile verzi sunt odăjdiile noastre“ (Circ. pag. 93). Se supăra foc şi era tare mânit când constata că şefii de organizaţii judetene nu erau destul de vigilenţi la admiterea de noi membri, fiindcă ei nu sau uitat „nici la înfăţişare, nici la ochii, nici la caracterul, nici la sufletul şi nici la mintea celor ce le băteau la uşe şi i-au primit în organizaţie“ (Circ. pag. 92). Deplângea elementele slabe, care nu aveau tărie sufletească şi era cuprins de desgust când vedea „studenţi naționaliști“, care pentru o bucată de pâne sau o situaţie mai bună, îşi renegau credinţa şi se gudurau pe lângă aceia împotriva cărora manifestaseră ca studenţi. „Dacă toţi tinerii care luptă vor ajunge mâne aşa, atunci neamul acesta al nostru trebue să piară prin cucerire jidănească, prin potop, prin cutremur, sau prin dinamită, -nu interesează“, dar trebue să piară“ (P.L. pag. 337). Când, în vremurile bune ale Mişcării, asemnea elemente vor căuta să se încadreze iar în luptă, Căpitanul le va răspunde răspicat că „pentru acei care au părăsit atâţia ani de zile rândurile luptei, nu este loc în Legiune“.
Grija lui de căpetenie va fi, deci, să facă din Legionari „oameni de voință, cari să se comporte cu bărbăţie faţă de orice greutate ... In locul omului slab şi învins, care se apleacă mereu la toate bătăile de vânt, trebue să creem neamului aceasta un învingător. Neaplecat şi neînduplecat“ (P.L. pag. 338). Dar pentru ca acest om de voinţă să fie distins şi constructiv, va trebui să aibă şi un mare echilibru sufletesc, din care să rezulte corectitudinea lui interioară. Numai așa se va putea purcede temeinic la întremarea vieţei noastre publice. Deaceea, el nu va lăsa nici o ocazie, în care să nu insiste în această direcţie, pentru o impecabilă ţinută, legionară. Le vom reaminti aci, pentrucă mulţi sunt aceia care au început să le nesocotească. „Rog -scrie el- noile cadre să se bazeze: pe omul corect, de cuvânt, de onoare, de nădejde; pe omul cu cap, acela care judecă. Să înlăture de la recrutare cu desăvârșire din organizaţie:
1) pe omul haimana, fără căpătâi, 2) pe omul secătură, fără sănătate interioară, 3) pe omul lăudăros 4) pe omul vorbăreş 5) pe omul cu scăderi în materie de corectitudine bănească etc. 6) pe cel care n'ar putea trăi în armonie deplină“ (Circ. pag. 120).
„Legionar, să nu faci niciodată nedreptate în viața ta“ (Pământul Strămoşesc, Nr. 18 din 1928). „Fii corect până la sânge. Nu minţi niciodată. Nu înşela niciodată pe nimeni. Poartă-te cu bună cuviință, politicos, binevoitor şi curtenitor cu toată lumea. Ocolește orice conflict, discuţie contradictorie“ (Civc. pag. 197). O atitudine de severă legalitate. Vom lupta cu tărie de neinvins, dar numai în cadrul legalității“ (Circ. pag. 98).
Legionarii vor trebui să fie „elemente corecte în viata publică şi particulară“ (Circ. pag. 99).
Aşa dar, pentru a fi biruitori, trebue să începem prin a ne birui pe noi. A ne birui înfrângând în noi orice dorinţe, orice veleităţi deşarte, orice poftă de mărire, orice interese personale.
Dar dacă aceste perspective entuziasmau şi umpleau de speranţă orice suflet cinstit şi curat, în schimb provocau alarma tuturor paraziţilor vieții noastre publice. Într'o atmosferă de panică s'a înjghebat „coaliția oamenilor cu păcate față de neam pentru isbirea şi nimicirea celor fără de păcate“ (Circ. pag. 130). Din toate părţile, din toate partidele, de la așa zisa extremă dreaptă „valahistă“, „iorghistă“ sau „liberală“, până la aşa zisa extremă stângă „ţărănistă“, sau desprins secăturile pentru a ajuta un rege corupt, dezechilibrat și cu impulsuri asasine, în opera tiranică de înăbușire şi exterminare a unei mișcări idealiste şi curată ca lacrima. Valuri succesive de teroare şi calomnii murdare sau deslănţuit împotriva ei.
„Este cunoscută de toată Mişcarea Legionară de la începutul ei şi până azi. Când armele teroarei, ale închisorilor, ale provocatorilor, ale proceselor, ale loviturilor brutale au încetat de a mai funcţiona, au început să funcţioneze armele calomniei și minciunei“ (Circ. pag. 240).
„Rând pe rând aflăm, uimiţi, că: suntem în slujba „Ungurilor care se deşteaptă“; suntem în slujba Moscovei; primim bani de la jidani; că avem fabrică de falsificat bani etc.“ (PL. pag. 416 şi urm.).
Răspânditorii acestor calomnii murdare erau, în general, elementele levantine, în aparență asimilate, dar care - cum scrie Eminescu - sunt aprinși de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice și autohtone ale acestei țări“ (Vol. II, pag. 291). Spre ruşinea naţională, n'au lipsit nici politicienii de origine românească, desfiguraţi sufletește, „căzături şi stârpituri morale, care nu mai au nimic din nobleţa rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară“ (P.L. pag. 285).
„Să porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet ca lacrima ochilor, şi să lupţi ani dearândul într'o sărăcie şi foame ascunsă, dar sfâşiitoare, pentru ca să te vezi la un moment dat, în răndurile dușmanilor ţării, urmărit de Români și spunându-ţi-se că Îupți pentru că eşti plătit de străini,... este ceva îngrozitor“ (P. L. pag. 153). Toară această acţiune de denigrare a fost pornită pentrucă Mișcarea Legionară preconiza „o elită naţională, având la bază: virtutea, iubirea şi jertfa pentru ţară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea“ (P.L. pag. 391).
Ea își propunea să-şi atingă acest obiectiv printr'o adâncă acţiune educativă, desfășurată în cadrul celei mai depline legalităţi. „Noi lucrăm la lumina zilei și tot ce avem de spus spunem îi gura mare. Credinţa noastră ne-o mărturisim tare în fata lumii întregi“ (P.L .pag. 366). „Lovitură de Stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruința noastră dela desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească“ (Circ. pag. 271).
Aşa dar, „noi ne-am încadrat în cea mai perfectă ordine și legalitate. Pentru ca să nu ni se poată spune nimic. Dar aceasta nu va avea nicio valoare. Lozinca guvernelor va fi: Nu vă putem distruge pentrucă aţi călcat legile? Nu-i nimic, le călcăm noi ca să vă distrugem“ (P.L. pag. 416).
In faţa unei situaţii cu toate drumurile închise, această generaţie n'a găsit sprijin şi mângâiere decât în credinţa ei în Dumnezeu şi în „gândul şi botărirea morţii“. Prin această atitudine în fața morţii rădăcinile credinţei legionare atingeau profunzimi nebănuite, fiind înfipte în însăşi esenţa lucrurilor. Se ştie că superficialitatea sau profunzimea unei culturi este, în ultimă analiză, în funcţiune de atitudinea, care se ia în confruntarea cu această mare enigmă a vieţii, care este moartea. O cultură este cu atât mai fecundă şi mai sublimă, cu cât moartea este contemplată cu mai multă seninătate. Gândul mortii nu este deprimant atunci când este trăit cu adevărat spirit creştin. Şi această generaţie a fost îmbibată de acest spirit într'o epocă în care ateismul și materialismul cel mai grosolan pustiau inimile oamenilor.
Poate, fără suferinţe şi prigoane, Mişcarea Legionara ar fi prosperat mai mult la suprafaţă (orizontal), făcând operă de adevărată civilizaţie, dar n'ar fi pătruns în adâncurile frământărilor şi atins înălțimile inspiraţiei de unde purced isvoarele adevăratelor culturi. Sub acest aspect star putea spune -ori cât ar părea de paradoxal- că şi prigonitorii noștri şi-au dat contribuţia la desăvârşirea credinţei legionare, asa cum Juda și-a dat-o la împlinirea celei creştine. Asta înseamnă că, până la urma urmelor, tot binele triumfă asupră răului.
Din gândul şi hotărîrea morţii, ieşea acea linişte și siguranță interioară, care va permite să se ia pieptiş toate greutăţile, fără slăbiciuni, compromisuri sau renegări de credinţă. „In fața obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor, prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, noi, având sentimentul acesta grozav al singurătăţii al niciunui ajutor la care să putem alerga, opuneam: botărirea morții“ (P.L. pag. 126). Scria Căpitanul în „Pământul Strămoșesc“* din 15 Aprilie 1928, adică exact zece ani înainte de ultima sa arestare din Săptămâna Patimelor, care era să-l ducă pe înălţimele Golgotei legionare: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Isus; să li se pue pe cap coroana de spini, să urce Golgota în genunchi, cu Crucea în spate şi să se lase răstigniţi! . . . Legionari, fiţi voi copiii aceştia!“ Cine renunță la mormânt renunţă la înviere“ (P.L.). „Germenul unei invieri nu poate creşte decât din moarte, din suferinţă... Nici Mântuitorul n'a putut birui fără suferință și jertfă“ (Moţa, C. de L., pag. 74 - 75). „Cunosc uneltirile de moarte în contra Mişcării Legionare. Stăm în faţa morții“ (Circ. pag. 171). „Noi tineretul de azi al României nu refuzăm această jertfă“ (P.L. pag. 439). „Nu poate nimeni să omoare atâţia dintre noi, câţi suntem în stare să murim pentru credința noastră" (Circ. pag. 203). "Noi știm să murim după cum vom dovedi. Moartea o primim, dar umilința nu" (P.L. pag. 440).
Cu toții gata de moarte înfruntind uneltirile nenumăratilor mișei” (Circ. pag. 122). „In orice clipă să stăm gata de moarte" (Circ. pag. 213). „Sfidători de moarte“ (Circ. pg. 231)... „Şi ne vor omorâ din ordinul stăpânilor străini“ (P.L. pag. 161). „Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi desigur răpuși. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturor va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc, și cel din urmă“ (P.L. pag. ). „Şi astfel, ca o împlinire a suferinţelor de peste zece ani, ni se pregăteşte „fără a fi cu nimic vinovati, cununa morții“ (P.L. 441).
Cu greu s'ar putea găsi în literatura universală pagini atât de sguduitoare de previziune a morţii şi acceptarea ei cu atâta seninătate. In faţa acestor muţi de suferință şi credință cu avăntate piscuri de caractere granitice, orice om de bunăcredinţă nu poate să nu încerce un sentiment de profundă și pioasă admiraţie. Nicăeri, în acţiunea omenească, afară de Evanghelie, gândul şi hotărîrea morţii nu apar atât de vii. Toţi cărturarii străini, care au cercetat fenomenul legionar, nu numai că au fost sguduiţi de tragedia fără seamăn a unei generaţii, care pentru ridicarea neamului său, a pornit „de la Icoană, de la picioarele lui Isus“ şi au mers înainte „cu noi este Dumnezeu“ (P.L. pag. 438) şi „voioşi în faţa morţii“, dar au încercat să desprindă profundul „ethos“ al acestor rare trăiri creştine în activismul politic.
Cum s'a arătat cu alt prilej, în lagărul de la Dachau, unde se găsea internat bătrânul savant, Profesorul Haushofer, fost Preşedinte al Academiei Germane şi unul dintre fondatorii ştiinţei geo-politice, ne mărturisea că după el "Corneliu Codreanu este personalitatea cea mai caracteristică, pe care a dat-o veacul nostru și că, în momentele grele, în semnificaţia jertfei lui, găseste reconfort și mângâere“. Atunci a scris pentru Căpitan nişte versuri, pe care mi le-a dat în manuscris. Faptul ni sta părut şi mai semnificativ când şi alţi ilustri detinuţi de naţionalităţi şi confesiuni deosebite Olandezi, Norvegieni, Austriaci etc; sau calviniști, protestanţi, catolici etc. deși cu multe prejudecăţi asupra Mişcării, din cauza campaniei de denigrare, care sa dus peste hotare, rămâneau profund impresionați de înalta concepţie de viaţă propovăduită şi trăită de Căpitan. Şi se apropiau tot mai mult de noi. Toate aceste aderenţe sufleteşti, la o lume atât de diferită ca structură sufletească, educaţie și proveniență, ne-au întărit convingerea că învăţătura Căpitanului, prin elementele profund umane, pe care le conţine depăşeşte cadrul românesc şi conjunctura politică, în care s'a manifestat“.
Spaţiul nu ne îngăduie de a reproduce tot ce sa scris de către învățații străini în legătură cu fenomenul legionar. Se va face poate, cu alt prilej. Deocamdată ne vom mărgini a reda câteva caracterizări pătrunzătoare făcute de scriitorul italian Alfonso Panini Finotti în lucrarea sa „Da Codreanu a Antonescu“.
„Trebue spus de la început că revoluţia legionară este o revoluţie tipică a românilor. În raport cu Fascismul şi Naţional-socialismul, revoluţia legionară prezintă caractere cu totul speciale“ (pag. 92).
„Caracterul cel mai descurajant al stilului de viaţă balcanic, constă în lipsa de autenticitate a situaţiunilor fundamentale, în care se desfăşoară fie viaţa personală, fie politică, fie socială. Această condiţie implică atâtea compromisuri ce fărămiţează evoluţia normală a unui individ (pag. 94)... Care putea fi soluţia corespunzătoare situaţiei? Şi cum se poate obţine, trecând prin toate raţiunile existenţei și dincolo de problemele pur tehnice, acea autentică “situazionalită“, care este judecata, conform ultimelor cercetări filozofice europene, drept condiţie supremă a creaţiei culturale? Cu un act eminamente creeator, cu un caracter de răscumpărare (riscatto) şi de reabilitare a diformărilor inerente până atunci, obișnuitului stil de viată. Un asemenea act eminamente creeator este opera lui Corneliu Codreau şi a organizatiei creată de el“ (pag. (95).
„Prin Codreanu şi „Gardă“ sensibilitatea românească a dobândit un caracter de dimensiune majoră, de monumentalitate, însfârşit un nou stil de viață“ (Pag. 99).
„În viaţa lui Corneliu Codreanu, sau efectuat prototipic toate marile transformări spirituale și psihologice necesare pentru o radicală răscumpărare a defectelor existenţei româneşti. Aceasta este cea mai mișcătoare impresie ce rămâne din cunoaşterea vieţii lui Codreanu“ (101).
„Acceptarea suferinţei ca o necesitate, ba chiar căutarea ei, presupune convingerea că există un sens în toate actele vieții, adică și acela al ispășirii. Corneliu Codreanu spune că a cunoscut adesea descurajarea totală și că în drumul său a mers adesea până la marginea abisului. I se părea că totul ar fi în zadar, că n'ar mai fi nimic de îndreptat în viaţa politică a Ţării, astfel că la un moment dat se gândise deadreptul să emigreze. Ce l-a făcut ca să treacă dincolo de o asemenea descurajare, în care mici măcar acceptarea suferinţei nu-l putea ajuta? Descoperim aci alte două motive ale vieţii şi gândirii sale: ar fi putut întrerupe şirul experienţelor, ancorând în una din situaţiile, care nu i-ar fi fost refuzate. Intervenise însă acea „completa decisione“ (teribila deciziune) de care am amintit mai înainte. În sensul cel mai modern al radicalităţii existenţiale, viaţa lui Codreanu a fost dominată de ceeace el numia: a trăi cu gândul morții.
“In faţa descurajerii rezultată din întâlnirea lipsei totale de sens cu nimicnicia (nulla), Heidegger construeste în mod radical cunoscutul său pragmatism metafizic; merge pe urmele filozofiei nietzschiene şi, acceptând lupta cu Creştinismul, se îndreptă spre o specie de mitologie ontologică. In faţa aceleaşi situaţii în care fortaţi de nihilismul radical, Nietzsche şi Heidegger au spus „NU“, Codreanu va spune: „Cred în Dumnezeu“. El rămâne, deci, într'o poziţie cu totul imanentă a Crestinişmului şi stabileşte necesitatea credinţei absolute pentru orice legionar“ (pag. 102 - 103).
...Cum deja sa spus, originalitatea lui Codreanu constă nu în obiectivitatea conceptuală, în ideologie sau programe, chiar dacă părerile sale asupra acelor realități au câstigat atâtia aderenţi și maxima eficienţă prin mijlocul a ceva cu totul altul decât aspectul lor pur tematic; actul său revoluționar constă într'o eminentă fundamentală existență ontologică a acestei realităţi, întâlnindu-se în acest mod şi cu ultimele tendinţe ale celor mai avansate concepţii de viață europeană.
Trebue notat, în concluzie, caracterul uman al întregii sale revolutii. Pe când revoluțiile fascistă si naţional-socialistă se efectuiază cu o sforţare specifică de simplificare, ba chiar unilateralizare cu o determinată finalitate a naturii umane (extrema specializare, transformarea individului întrun instrument participant, dar cu totul mişcat de dispozitiunea Statului şi dușmănesc liberalismul, revoluţia legionară prezintă aspectul unei restituiri a omului către om (dell'uomo alluomo) în sensul cel mai complet al cuvântului. Şi în această privință este într' adevăr surprinzător pathosul uman al multor afirmaţii ale lui Codreanu şi ale camarazilor săi. Explicaţia star putea găsi în caracterul profund specific al omeniei românești, care ar trebui să facă obiectul -și acesta nu este locul potrivit- al unui sistematic studiu special (pag. 106 - 107).
Codreanu voieşte să construiască o ţară românească în care toate virtuțile să se desvolte la cel mai înalt grad. Interpretarea teoriei legionare ar trebui să culmineze în totală valoriticare a motivului omeniei, în care se îmbină, în modul cel mai tipic si original românesc, tradiţia nobililor Traci, cu rezultatele istoriei europene. Tot în acest sens se explică și trebue să fie înţeles aspectul escatologic al „invierii“, în care Codreanu vedea ultimul sens la vieţii popoarelor. Este o măreaţă depăşire a tot ceeace formează materialismul sau faustica sau demonica concepţie a culturii europene“ (Pag. 108).
Am ţinut să reproduc în abundență citate de la un scriitor occidental imparţial, ca un omagiu pentru această generaţie de sacrificiu, arătând că sensul profund al jertfelor sale începe să fie înţeles în lumea civilizată. Dar în acelaş timp am vrut să relev, prin contrast, cât de superficiale apar aprecierile unor cărturari români când reduc un fenomen atât de complex ca cel legionar -singurul fenomen politic şi spiritual românesc, care a reţinut atenţia lumii- la un precar gest protestatar. O credinţă pentru care un Găvănescul îngenunchia pentru a primi plângând săcuşorul de pământ, un Brăileanu se martiriza prin închisori şi un Nae lonescu se rupe din bucuriile unei lumi în care era răsfăţat, nu se poate reduce -fără a comite o nedreptate- la atât de puţină semnificaţie. Deasemenea cât de lipsite de fundament şi bună credinţă se dovedesc afrmaţiile acelora care pretind că „credinţa legionară s'a inspirat de la focare străine de structura sufletului românesc“.
De la un singur isvor sa inspirat credinţa legionară: de la isvorul de viață al Evangheliei lui Cristos, care mai bine de un mileniu și jumătate adapă sufletul românesc cu alesele virtuţi moştenite de la „Tracii nemuritori“. Aceste virtuţi strămoşeşti şi credinţa creştină în forma ei cea mai pură, au fost reprezentate de generaţia aceasta martirizată. Mulţi din exponenţii ei, în frunte cu Căpitanul si lon Moţa, au avut o viață neprihănită, plină de credință în Dumnezeu, activitate creștină și o moarte de martiri, care la alții ar fi pus de acum, problema ridicării lor la onorurile altarului.
Această generație, cum spune Eminescu, „curăţită de abnegaţie și durere“ (Vol. II, pag. 517) şi-a luat asupra ei toate păcatele neamului nostru românesc. „Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primeşte suferinţa de acum. Fă ca dinaceastă suferință să rodească o zi mai bună pentru el“ (P.L. pag. 169). „Din petrecerile și din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câştigat niciodată nimic. Din suferință totdeauna a ieșit ceva mai bun pentru el“ (P.L. pag. 169). Arma ci a fost „propria-i cenușe“ şi a crezut cu tărie că“ biruinţa veșnică şi adevărată este biruința născută din martiriu“ (Circ. pag. 110).
Un fenomen politic și spiritual de atâta vastitate şi profunzime nu poate fi minimalizat, denigrat sau îngropat în complicitatea tăcerii. În configuraţia spirituală a neamului românesc, această generaţie va reprezenta munţi de credinţă, cu impunătoare piscuri de spiritualitate. Exponenţii unei asemenea generaţii „înving sau mor, indiferent. Pentrucă atunci când mor, neamul trăeşte întreg din moartea lor şi se onorează din onorea lor. Ei strălucese în istorie ca nişte chipuri de aur, care fiind pe înălțimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi numeroase, se aşterne întunericul uitării şi al morţii“ (P.L. pag. 76).
Şirul acesta de eroi — martiri orânduit pe suişul anevoiosului drum parcurs în cele trei decenii de lupte grele și prigoane cumplite, luminează linia de foc a unui mare destin românesc. Credinţa legionară aşa de profund inspirată de învăţătura creştină, a reuşit să realizeze în cadrul specificei omenii româneşti, o originală sinteză, prin îmbinarea ideii naţionale genuine cu cele mai avântate năzuinţi de dreptate socială și de convieţuire pașnică între popoare. Astfel ea posedă toate valenţele necesare spre a se putea încadra organic în ordinea internaţională reclamată de noua fază istorică. Deaceca această credință legionară, care n'a putut fi nimicită de sângeroasele prigoane din trecut nu poate fi nici depășită de evenimentele în curs. Dimpotrivă — cum vom arăta mai pe larg cu alt prilej — previziunile Căpitanului abia acum încep să fie înţelese. Pe zi ce trece, ele devin o inexorabilă realitate pentru toţi aceia care vor în mod sincer, să apere civilizaţia şi aşezarea creștină a lumii.
Constantin Papanace
* Toate citatele din EMINESCU folosite în această expunere sunt extrase din ediţia CREŢU.
* În prezentarea cărţii „Pentru Legionari“, Căpitanul scrie că întrânsa, se găsesc şi „greșelile tinereţii“ sale. Nu specifică precis, dacă se referă şi la acest complot. Dar ţinând seamă că El a preconizat de atunci nonviolenţa ca metodă de luptă, deducem că a considerat ca greșite asemenea metode violente.
(Material preluat din revista Legea, anul II, nr. 3-4 din iunie-iulie 1957)