Era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochi albaştri verzui, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească.
Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de împlinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu o mare severitate nu numai faţă de el, şi de ai lui, dar şi faţă de duşman: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie”, spunea adeseori.
Era de o mare şi înaltă judecată. împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie pe care greu o poţi găsi într’o singură persoană. Toate calităţile acestea se împreunau armonios şi natural în persoana lui. După ce-l cunoşteai mai îndeaproape, uşor puteai să-ţi dai seama că stai în faţa unui om ca toţi oamenii, dar şi în faţa unui uriaş care întrece dimensiunile unei plămade omeneşti.
Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată chiar şi când nourii de furtună apăsau deasupra lui. Când duşmanii loveau în el, fără ca el să poată răspunde, îi scăpărau ochii de mânie şi singura reacţiune era: “pe aceşti pigmei nu-i vom ierta niciodată”.
Avea în el un magnetism din orbita căreia nu te mai puteai elibera. De mergea pe jos, lumea se lua după el. In tramwai, sau pe stradă, şoptea unul altuia: “Asta e Corneliu Z. Codreanu”.
Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Ii plăcea să fie bine informat şi din surge sigure. Cel care îi dădea o informaţie trebuia să răspundă aşa zis “cu capul” de exactitatea ei. Nu permitea şoapta la ureche şi era aspru cu cei care lansau svonuri sau inventau neadevăruri. Când lua o hotărîre, sau judeca o situaţie, trebuia să fie informat la maximum şi se consulta şi cu alţii ca să le audă părerea. Era pe pământ şi parcă nu era. întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuia în interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel care înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui dădeau legionarilor arme sufleteşti nebănuite care se înălţau până la devotament şi sacrificiu.
Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de individ, de neam şi de durată.
Se stăpânea cu o uşurinţă naturală dela orice exces. Nu fuma decât seara târziu câte o ţigară şi numai după ce mânca. In taberele de muncă îi sfătuia pe legionari să nu fumeze înainte de dejun. Postea Miercurea, şi Vinerea. Câte odată post negru. Nu mânca nimic până după apusul soarelui.
Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Pre vremea când la Iaşi făcea avocatură şi mai câştiga un ban îl dădea pentru lupta naţională sau ajuta pe cei lipsiţi. Când trecea pe lângă un cerşetor şi nu avea un ban în buzunar, ruga pe altul care era cu el, să dea ceva de milă cerşetorului.
Soţia lui era modestă şi se mulţumea cu foarte puţin. Costumul naţional sau câte un costum de haine civile erau dăruite de prieteni. Hainele pe care le-a avut în Franţa, la studii, le-a păstrat şi purtat ani dearândul. In timp ce se construia Casa Verde din Bucureştii Noi, avea un bordei, sub pământ, unde dormea. Când construcţia a fost gata, i s’a dat un apartament. A fost prima dată când a avut, împreună cu soţia, o casă. Toată viaţa a trăit în casa părintească dela Huşi, sau cu chirie şi pe la prieteni.
Odată instalat în locuinţa permanentă la Casa Verde, iar distanţa fiind prea mare cu tramvaiul sau cu autobuzul, până la sediul din strada Gutenberg, Ionel Moţa a făcut o colectă să-i cumpere un automobil pentru economie de timp şi pentru siguranţa personală ca să nu fie ucis de agenţii plătiţi de Camarilă. După multe ezitări a acceptat să i se cumpere automobilul: “dar să nu fie marcă germană (era Hitler la putere) nici marcă italiană (era Mussolini la putere) ci marcă franceză, dacă se poate”. La vremea aceea era în Franţa, la putere, Leon Blum, un socialist. “Nimeni nu o să creadă că Leon Blum mi-a făcut-o cadou”, a adăugat Căpitanul. Sa cumpărat un Renault francez, iar Corpul Muncitorilor l-a dat pe Ilarie să-i fie şofer permanent. Cu maşina se deplasa repede oriunde era nevoie, în Bucureşti, sau pe întreg cuprinsul ţării.
Era acuzat de partidele politice şi de duşmani că e în slujba lui Hitler şi că vrea să vândă ţara hitlcriştilor. Flondor îi era prieten şi comandant legionar. El avea la palat un frate ca şef al protocolului. Odată vine grăbit la sediu şi'i spune Căpitanului că Mareşalul Goring se află la vânătoare în Bucovina şi că ar fi bine să meargă să stea de vorbă cu el. “Ce să vorbesc cu el? N'am nimic de discutat”. Si nu s'a dus.
Altă dată Flondor îl sfătueşte că ar fi bine să semneze registrul de audienţe la Palat şi chiar să ceară audienţă Regelui. Iar în ziua când se va fixa audienţă, el, Flondor, o să-i aducă fracul în care să se îmbrace.
"Eu nu merg să semnez registrul de audienţe. N'am ce să-i cer Regelui. Nu vreau să fiu ministru, nici nu vreau să mi se dea puterea. Dacă însă Regele mă chiamă, atunci mă duc, şi am să mă îmbrac în costum naţional, îi place sau nu-i place.”
Mai târziu explica celor care au auzit de această întâmplare motivele pentru care nu cere audienţă:
"De mă duc, înseamnă că vreau ceva. Dar eu nu vreau nimic. Vreau numai să fiu lăsat în pace. De cer audienţă, mă va întreba ce vreau? Dacă mă chiamă, atunci întreb eu dece m a chemat şi ce vrea dela mine? De va fi să vorbesc cu Palatul vreodată, eu nu pot să vorbesc în numele meu. O să vorbesc în numele generaţiei noastre şi al Neamului întreg şi atunci ţara întreagă o să ştie ce am vorbit”.
Când mergea la biserică, se ruga. Tot timpul slujbei stătea drept, ca o lumânare, fără să se mişte. Ţinuta lui dădea majestate şi umplea de slavă serviciul divin. Când era apăsat de probleme spunea Nicoletei şi celorlalţi dela sediu: “Mergeţi voi şi vă rugaţi. Poate rugăciunile voastre sunt mai puternice decât ale mele. Rugaţi-vă şi pentru mine”.
Vorbea frumos chiar şi cu cei pe care îi ştia că-l duşmănesc de moarte. Ii ierta, pentrucă ura lor era de natură omenească, scuzabilă. Ştia că el vine cu o lume nouă, de cinste şi corectitudine, în viaţa socială şi politică a ţării. Mulţi dintre ei se temeau de el, iar alţii îl respectau fără mărturisire.
Pe duşmanii necinstiţi sufleteşte ii numea de multe ori: mişei, pigmei, pezevenghi. “Pe aceştia nu trebue să-i uităm niciodată... Ei nu merită să se bucure de bucuria Poporului Român atunci când va veni ziua biruinţei”.
Când a simţit că Primul Ministru Gheorghe Tătărăscu îi pregătea asasinarea şi lansa ideia că "mistreţul rănit trebue ucis căci, altfel, devine periculos”, răspunsul momentan al Căpitanului a fost: "Pe aceştia nici în groapă nu trebue să-i iertăm”.
Iată unele caracterizări formulate de câteva mari personalităţi legionare: Puiu Gârcineanu, Ion Banea, Iordache Niooara şi Gh. Racoveanu.
Aşa l'a caracterizat Puiu Gârcineanu pe Căpitan:
"Acest om este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic. E bun şi dur. Blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale Poporului Român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică. Pedagog şi conducător, răbdător şi prudent, deşi de un temperament tumultuos, liber de pofte personale, predestinat a conduce mulţimile. Era un organizator obsedat de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili. Cum credem că nimic mare nu sa făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea Neamului Românesc."
Iar Ion Banea scria în 13 Martie 1936:
"Căpitanul! Este o piatră de hotar; o graniţă. Sabie întinsă Intre două lumi. Una veche, pe care o înfruntă cu bărbăţie, distrugând-o; alta nouă, pe care o crează, îi dă viaţă, o chiamă la lumină.
Figura lui in cuprinsul mişcării naţionale, dela războui încoace, apare ca o linie de foc , în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a fost conducătorul şi animatorul. Totdeauna pe poziţia cea mai înaltă a frontului de luptă, plin de credinţă şi hotărîre, niciodată şovăielnic sau fugind de răspundere.
Viaţa lui se îmbină cu lupta şi mişcarea naţională, până într atata, încât nu mai rămâne nimic vieţii, confundându-se totul întFo continuă şi mare acţiune în slujba intereselor Naţiei. Predestinat la jertfe, a trăit intens şi sbuciumat. Existenţa i-a fost plină de fapte şi pândită de primejdii. A atins culmi, cum rar i-a fost dat cuiva să dorească, şi a coborît adâncuri, din care numai puterea lui Dumnezeu, în care credea aşa le tare, l-a scăpat. A cunoscut perspectiva muncii silnice pe viaţă şi mâreţia solidarităţii Neamului Românesc cu faptele lui. I-au ros sănătatea asprele zile de închisoare şi i-au dat fiori de viaţă clipele mari, când îl înconjurau zeci de mii de oameni...
A mers de mână cu vremea, primind cu zâmbetul pe buze şi batjocurile şi laudele.
Iubitor al luptei, vitejiei i-a închinat tot rostul. Sa dat tot Mişcării, dar el n’a cerut nimic. II doreau duşmanii răpus şi el tot mai tare s a înălţat. Căpitanul: Gând, hotărîre, acţiune, vitejie, viaţă."
Iordache Nicoară (Comandant legionar, care a primit moartea în faţa mitralierei pentru Codreanu) scria:
"Si şi-a realizat omul acela, coborît din munte, viaţa lui românească, adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecete pe veacul lui. Si a izbutit, zugrăvind pe scut un Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespedele bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A izbutit să strângă, cu braţele şi ochii lui, vrerea tânără a Neamului, să-i sape albie adâncă şi so lase să curgă clocotind, prin veacuri, până azi."
Iar Gheorghe Racoveanu, emerit teolog şi elev al savantului Profesor de Logică şi Filosofie, Nae Ionescu, scria:
"Comeliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştină; nu era dascăl de pedagogie. Ci era învăţătorul, organizatorul, călăuzitorul. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n'a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Comeliu Codreanu n’a avut numai darul de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fără îndoială, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta era el o putere care topea zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre fapta eroică, spre totala jertfă de sine. In această putere, în acest dar excepţional sta valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Comeliu Codreanu n’a izbutit numai să pună pe picioare — în pofida tutturor adversităţilor imaginabile — o mişcare de mari proporţii.
Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. Intr o ţară şi într o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la ele acasă, Comeliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa acestor virtuţi era credinţa în Isus Hristos. Aceste virtuţi el nu Ie-a predicat. Le-a dat trup. Iată dece Neamul Românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său. Decapitându-l, şceleraţii dela 1938 au decapitat Naţiunea.
Făcând această afirmaţie nu mă gândesc la rostul pe care Comeliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului dela Răsărit, ori in schimbarea profilului politicei europene. Ocupaţia rusească se va curma odată cu înfrângerea Rusiei Sovietice, înfrângere în care credem cu tărie. Dar cu alungarea Ruşilor, procesul de vindecare a naţiei nu s’a sfârşit. Pentru vremea de după liberare, Naţia va avea nevoie tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi pe care nu-l mai poate da decât la intervale de secole; de Comeliu Codreanu, cel ucis “pro populo”.
Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles toată adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a spus — pe când încă trăia Codreanu — că minunea înfăptuită de acesta e atât de mare că de-acum îl depăşeşte şi pe el. Iară după omorîre ne-a învăţat că cea mai rodnică răzbunare a lui Comeliu Codreanu este înfăptuirea vrerii lui.
Ucenicii şi prietenii lui Comeliu Codreanu au datoria de onoare să nu trădeze opera lui.
Dar Codreanu nu mai este. Si Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată dece, prin decapitarea dela 1938, Naţia Românească a rămas săracă.
Dar Dumnezeul indurărilor va face cu ea semn spre bine. Căci păcatul nu l-a săvârşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de moarte.
Si acum, la sfârşitul acestor rânduri, rugăciunea mea:
Naşte, Doamne, din pământul românesc încă un Căpitan care să ridice Crucea doborîtă la pământ, să refacă istoria străbună, să şteargă lacrimile şi suferinţele cu mâna lui, să vindece rănile trupeşti şi sufleteşti pricinuite de cei fără Dumnezeu şi să deschidă drum luminos către tronul împărăţiei Tale Neamului nostru Românesc şi să facă din ţara noastră “o ţară frumoasa ca Soarele Sfânt de pe Cer, bogată, puternică şi temătoare de Dumnezeu”, aşa cum au visat-o Ion Moţa şi Căpitanul.
In anul Domnului 1977 Căpitanul ar fi împlinit 78 de ani. In 1938, la vârsta de 39 de ani, a fost ucis, prin strangulare şi împuşcare, de oamenii lui Carol II-lea, călău fiind Primul Ministru Armând Călinescu.
Despre Căpitan şi Mişcare s’a scris mult şi în mai multe limbi. Cine este interesat să cunoască această vastă literatură o poate găsi la librăriile mari din lume, la bibliotecile străine şi în special la Biblioteca Română din Freiburg-Germania.
Stelian Stănicel
(Material preluat din broșura Lângă Căpitan de Stelian Stănicel, secretarul personal al Căpitanului, apărută la Buenos Aires în anul 1978)