Din Cernăuții lui Eminescu

Nu dorinţa de a stimula durerea m'a indemnat să scriu aceste note. Le scriu cu credinţa că trebuie să lăsăm celor ce vor veni unele lucruri pe cari le ştim şi cari altfel ar dispare odată cu noi. Ele merită să fie increstate, oricât de modeste ar fi acele evenimente, şi chiar dacă legătura lor cu viaţa lui Eminescu ar fi numai indirectă şi secundară. Timpul care înghite toate, a şters atâtea amintiri și a distrus atâtea elemente cari leagă epocele istoriei noastre între ele, încât şi lucrurile cele mai mici îşi au valoarea lor.

Al doilea motiv care m'a determinat să scriu aceste amintiri este obligaţiunea de a rectifica o părere ce mi s'a atribuit despre originea lui Eminescu de către unul dintre biografii poetului nostru.

Voiu începe cu acest din urmă episod. În voluminoasa-i biografie a lui Eminescu, G. Gălinescu, actualul academician reperist, îmi atribuie cu ironie părerea că Eminescu ar fi de origine polonă. Citez locul: «Cei cari sprijină această înrudire au băgat de seamă, cu multă perspicacitate, că cei mai mulţi dintre Eminovicenii bucovineni şi basarabeni se chiamă tot Mihai. Ergo! (G. Călinescu, Viaţa lui Mihail Eminescu, vol, 1, p. 10). Această afirmaţie a biografului eminescian arată doar graba cu care el şi-a scris lucrarea prolixă, nu totdeauna întemeiată pe fapte, adesea umflată de imaginaţie şi de conjectură.

Nu am sprijinit originea polonă a lui Eminescu. În bibliografia dela sfârşitul volumului se poate găsi citat articolul meu publicat în Junimea Literară din Cernăuţi (XII, 1923, pp. 86-90). Pe acest articol îşi întemeiază G. Călinescu acuzația.

Oricine va ceti însă acel articol va vedea că nu fac decât să înregistrez o legendă mai mult în legătură cu numele scriitorului nostru. În jurul originii şi a numelui lui Eminescu sau țesut multe legende, cum se întâmplă totdeauna cu oamenii cari ies din comun. La legenda cunoscută, despre negustorul turc Emin Effendi, căsătorit în Moldova cu o Româncă, și la aceea despre un ofiţer al lui Carol XII stabilit în Suceava după lupta dela Pultava, la legenda polonă de care ne vom ocupa, doritorii de senzaţional ar mai putea adăoga legenda scriitorului aventurier rus F. A. Emin (1735-1710) autor de romane de dragoste şi de aventură. S'a născut undeva în Polonia sau în Ucraina, a trăit prin Turcia ca ienicer turcit, a ajuns în Londra unde sa recreştinat, s'a întors in Rusia unde a ajuns interpet şi intim al țarinei. Toate aceste legende nu pot schimba originea de ţăran bucovinean a lui Eminescu.

Pe când mă găsiam la studii în Polonia, imediat după primul război mondial, a venit să mă vadă un Polon din Cracovia. Se chema și el Eminowicz. Bătrânul pensionar pierduse, în războiul abia încheiat, pe unicul lui fiu, student cu talent literar. Cu pioasă iubire de părinte, el culesese şi publicase într'un volum poeziile fiului său. Când l-am întâlnit mi-a vorbit şi de un frate al său, om de litere care trăia pe atunci în Varşovia. Bătrânul îmi dădu arborele genealogic al familiei sale. În dorinţa de a stabili o legătură între familia sa și poetul român, arborele genealogic presupunea că, un membru al familiei ar fi emigrat în Moldova. Această conjectură nu era întemeiată pe nici un fapt precis. Ea exprima doar dorinţa de a găsi legături genealogice cu un poet de geniu din altă literatură. În articolul amintit înregistram legenda şi publicam arborele genealogic cu titlu de curiozitate. Biograful Călinescu, probabil neavând timp să citească tot materialul referitor la viaţa lui Eminescu, s'a inspirat din titluri şi a atribuit altora păreri pe cari nu le-au avut.

Amintesc în legătură cu aceasta un alt amănunt din biografia eminesciană. În anul 1819 se găsia la judecătoria din Vijniţa, pe malul Ceremuşului, care formase hotarul istorie dintre Moldova si Pocuția, un funcţionar care semna Michael van Eminowicz. Nu putem şti dacă acest personagiu avea sau nu avea vreo legătură cu Eminovicenii din Călineştii lui Cuparencu, locul de origine al familiei poetului. Dar nici nu putem respinge această legatură, cum face G. Călinescu, pe motivul titlului de nobleţe austriacă von, care l-ar lega de şleahta polonă. Dimpotrivă dacă admitem că familia lui Eminescu e din neam de răzeş, atunci această prepoziţie îl apropie pe acel Michael von Eminowicz de neamul Eminovicenilor din Călineștii lui Cuparencu. Tuturor răzeşilor şi mazililor din Moldova de Sus, anexată de Austrieci in 1775, li s'a recunoscut rangul de nobil. Sate întregi de oameni săraci şi bogaţi, descendenţi din răzeşii aşezaţi de voevozii Moldovei la graniţa Pocuţiei semnau până în zilele noastre nu numai cu titlul de, ci şi cavaler de. Viiniţa se găseşte într'o regiune răzeşească desnaţionalizată. Răzeşii moldoveni se deosebiau de Rutenii imigraţi din Galiţia prin aceste titluri recunoscute de autorităţile austriace. El nu vorbiau româneşte, dar cea mai mare insultă ar fi fost să le spui că nu-s Români. Aceasta arată că nu oricine nu vorbeşte româneşte nu-i Român, precum nu oricine vorbeşte românește e Român, Unul dintre aceşti răzeși intelectuali, Dionisie cavaler de Bejan, preşedintele Societăţii pentru cultura si literatura română din Bucovina, a prezidat la Unirea Bucovinei, în 1918, Printre intelectualii răzeși a fost Mitropolitul Vladimir de Repta. Nu e exclus ca şi Michael von Eminowicz din 1819 să fi fost răzeş din aceste regiuni bucovinene.

Terminaţia numelui Eminovici, schimbat la sugestia lui Iosif Vulcan în Eminescu, nu are nici o semnificaţie etnică. Ea este vestigiul unei mode literare care a dominat un timp viaţa noastră culturală, Atâta şi nimic mai mult. După această teorie etnică nici Mickiewicz, nici Sienkiewicz, nici Kasprowicz n'ar fi Poloni, pentrucă terminaţiile numelor lor nu sânt polone şi au aceeaş origine ca şi terminația numelui Eminovici.

În anii dintre cele două războaie, dorința de a cerceta la faţa locului originea lui Eminescu m'a dus de mai multe ori în satul lui de baştină, Călineștii lui Cuparencu, aşezat pe vechea frontieră dintre Bucovina şi Moldova, în judeţul Suceava. Despre Eminovicenii din Călineşti scrisese profesorul din Cernăuţi, V. Gherasim. Nu am mers cu speranţa de a afla ceva nou, ci cu gândul pios al pelerinului doritor de a călca pe locurile străbunilor geniului care-i incântase copilăria. Ultimul membru bărbat descendent din Eminoviceni murise. El era Vasile Petrea, fiul lui Ion Florea căsătorit cu o vară a lui Eminescu, o fiică a lui Ioan Eminocivi (+ 1877). Trăia încă fiica lui Vasile Petrea, Axenia Huţan căsătorită cu fiul unei Rutence, Eudochia. Cât îmi amintesc, acel soţ al Axeniei era fiul natural al Eudochiei. Această ultimă descendență din Eminoviceni nu mai vorbia româneşte.

Bătrâna m'a primit cu multă neîncredere, căci mă credea agent electoral şi nu înţelegea de ce-mi pierd vremea cu o babă fără vot. Era în vremea unora dintre acele campanii electorale care răscoliau viaţa pacinică a bietelor noastre sate şi care au contribuit în mare măsură să schimbe înfăţişarea patriarchală a vieţii noastre rurale.

Urmaşa Eminovicenilor m'a primit în pomătul de lângă casa albă, acoperită cu şindrilă, de unde se vedea o vale largă, deschisă spre Moldova. Ea supraveghea, sub un păr bătrân, un cârd de purcei ce se îmghesuiau la o troacă plină cu hrană. Câteva complimente măgulitoare la adresa micilor făpturi dolofane, au spart neincrederea bătrânei. M'a poftit să stau pe prispă, de unde îşi putea admira bogăţia gospodăriei modeste. Mi-a spus că ea e ultima din neamul Eminovicenilor din satul ei. Viaţa ei nu avea nimic deosebit de a anonimilor născuţi şi morţi sub acoperişul aceleiaş case, crescuţi în umbra acelorași pomi, muncind lângă aceleaşi ogoare, depănându-și lin viaţa în alternarea regulată a anotimpurilor, ritmată de munca variată de ele şi de capriciile atmosferice. Cunoştea vag un singur fapt in legătura cu poetul nostru. Auzise din bătrâni că cineva din neamul lor a plecat din sat încolo, în Moldova, unde a ajuns domn mare şi s'a făcut bogat. Acel cineva nu putea fi unchiul poetului, Stefan, care a dispărut în Moldova și a murit călugăr, ci tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, născut în 1812. El a mers la şcoală în Suceava, iar mai târziu a trecut în Moldova, ca administrator de moşie.

***

Deci când băiatul de şcoală, Mihail Eminovici, a venit la Cernăuţi, în 1858, el n'a intrat într'o lume cu totul străină de tradiţia familiei sale. Doar că părinţii lui îşi schimbaseră satul din Călineștii Bucovinei, la Ipoteşti, lângă Botoşani. El avea greutăţi cu limba oficială de predare, dar această, piedică stătea în calea tuturor micilor săteni din Moldova de Sus, cari plecau din satul lor în oraş, la şcoală, dela oi la învăţătură, printr'un fel de nouă transhumanță, ducându-şi merindele la şcoală, în aceeaşi desagi, în cari au dus sâmbria cosaşilor şi prăşitorilor, sau au urcat muntele cu sarea oilor. Toţi aceştia au trăit în Cernăuţi viaţa pe care a trăit-o Eminescu.

Tradiţia vechei Moldove era materializată aici si în şcoala primară la care a urmat Eminescu. Era cea mai veche scoală din Moldova, zidită din piatră de Grigore Ghica, spunea tradiţia, inainte de sfăşierea Moldovei. Ea a dăinuit până in zilele noastre, în vechea strada Şcolii, numită mai târziu strada Mareşal Averescu, doar că pe vechea temelie solidă se mai înălțase un modest etaj. Inainte de Unire, această şcoală nu aparţinea statului, ci bisericii ortodoxe române.

Eminescu a urmat la această şcoală (gr.-or. National-Hauptschule) clasa a treia şi a patra din Sept. 1858-Iulie 1860, Primul lui învăţător o fost Iancu Litviniuc (semnează Joanne Litviniuk) tatăl lui Numitor Liteanu și a profesorului de liceu Amuliu Liteanu, fostul preşedinte al societăţii muzicale «Armonia». Numele acesta, ca al celorlalți învățători ai lui Eminescu, sună foarte rebarbativ pentru urechile naţionaliste ale academicianului reperist G. Călinescu, dar sub stăpânire străină aceşti Moldoveni au făcut carte românească. Din Septembrie 1860 până'n Aprilie 1863, Eminescu a urmat la liceul de stat, iar în 1864-65 studiază în particular în Cernăuţi. Plecarea lui din Cernăuţi coincide cu plecarea trupei de teatru a doamnei Fani Tardini, în primăvara anului 1865, dar în Ianuarie 1866 el e în Cernăuţi din nou şi publică prima sa poezie «La, moartea lui Aron Pumnul», în broşura colectivă «Lăcrimiorele învățăceilor gimnaziaşti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul». La acelaş liceu au urmat patru fraţi ai lui Eminescu, fără ca vreunul din ei să fi terminat cursul complet.

Am avut norocul să urmez la aceeaş şcoală primară în Cernăuţi. Vremurile îi schimbaseră atmosfera. Tot felul de limbi răsunau între zidurile unde-şi începuse îmvăţătura Mihail Eminescu. Unul dintre foştii lui dascăli era încă în viaţă şi nu pierdea nici o săptămână fără ca să intre în clasă, să ne amintească trecerea prin acea şcoală a gloriosului său elev. Bătrânul Iancu Litviniuc ne dădea în acelaş timp şi câte o lecţie de economie, pe care o repeta probabil de pe vremea când dăscălise pe Eminescu. Obicinuia să scoată din buzunarul redingotei un creion de lungimea unui deget şi, cu o voce stinsă ca de pe altă lume, ne spunea că are acel creion de când era mic ca noi. Evident a scris tot timpul cu el. Noi ne minunam mult de calităţile creionului fermecat, dar când în săptămâna următoare creionul se mai lungea cu un deget admiraţia noastră devenia mai sceptică. Dascălul lui Eminescu era foarte mulţumit cu gloria fostului său elev şi ni-l dădea drept pildă de urmat. Nu prea înţelegeam noi despre ce e vorba. Pe acea vreme însă se comemora poetul german Schiller şi am primit din oficiu câte o broșură cu chipul poetului german. De asta dată dascălul lui Eminescu a găsit un termen de comparaţie și ne-a convins că fostul lui elev e mai mare decât poetul german comemorat în toate școlile. I-am păstrat lui Iancu Litviniuc o pioasă amintire pentrucă a fost dascălul lui Eminescu.

Celălalt dascăl de română a avut o influență adâncă asupra lui Eminescu în Cernăuţi. Liceul la care preda Aron Pumnul era în centrul oraşului, unde după 1918 a funcţionat Liceul «Aron Pumnul». Dascălul locuia în cealaltă parte a oraşului, spre miazăzi, într'o căsuţă din ulița care leagă suburbiile româneşti, Mănăstirişte şi Roşa. Aici locuiseră fraţii lui Eminescu, şi «Societatea pentru cultură» pregătia achiziţionarea acelei căsuțe, când ne-a surpins invazia barbară din 1940.

Nu mulţi ani înainte de această invazie, un Român cu dragoste de trecut imi incredinţase inelul de nuntă şi certificatul de botez al lui Aron Pumnul sosit la Cernăuţi dela Blaj. Am lăsat aceste relicve în Muzeul «Societăţii pentru cultură», care adăpostia multe amintiri și obiecte de artă din trecutul Bucovinei. Infiinţarea acestei vechi societăţi culturale coincide cu șederea lui Eminescu în Cernăuţi. Această societate de inițiativă particulară fu înfiinţată în 1862 de generaţia intelectualilor patrioţi, cari la 1848 adăpostiseră pe luptătorii români pentru libertate refugiaţi din Moldova. Prin evenimentele dela 1848, Bucovina îşi câştigase autonomia faţă de Galiţia cu care fusese încorporată. Hurmuzăcheştii, Zotenii, Flondorenii, Stârcenii au creat atunci Societatea pentru cultură, cel mai înalt for naţional al Românilor bucovineni. Fiecare dintre acei boieri a fost preşedinte sau vicepreședinte al Societăţii pentru cultură alături de mitropoliţii provinciei.

Societatea pentru cultură, creată în acelaş timp cu Astra transilvăneană a fost căminul vieţii românești în epoca stăpânirii străine. Ea a pregătit generaţiile pentru ceasul cel mare al Unirii. Ea a creat învăţământul primar particular românesc şi a luat toate iniţiativele culturale şi politice în viața Românilor bucovineni. Activitatea ei a fost încoronată de reîntoarcerea provinciei la vechea Moldovă. Actul istoric a avut loc în vechiul ei Palat Naţional, iar congresul Unirii a fost prezidat de preşedintele ei de atunci, răzeşul Dionisie Bejan. Aceste evenimente nu sânt decât rezultatul istoric al unei activităţi îndelung pregătite. Rădăcinile acestor evenimente sânt înfipte în acele vremuri de patriotism, hrănjte de vigoarea spiritului eminescian al generaţiilor cari au urmat după congresul dela Putna, organizat de Eminescu, delegat al societății «România Jună» din Viena. Acest congres a avuf loc în 15/16 August 1871 şi a avut drept scop fixarea drumului ce trebuia urmat de tineretul universitar român pentru realizarea idealului naţional. La Putna avea să se puie bazele unei organizaţii unitare a studenţimii române. Acest scop n'a fost atins. Eminescu n'a reușit. Amărâciunea lui exprimată într'o întrebare pusă unuia dintre prietenii săi, este actuală şi astăzi: «Cum se poate că atâtea sute de capete puse la un loc, nu pot gândi nici cât un singur cap sănătos?»

Între cele două războaie mondiale, ctitoria generaţiei dela 1848 a fost reorganizată şi adaptată la noile condiţii de viaţă. Ea a păstrat însă principiul de bază al existenţei ei: inițiativa particulară. Fără suport din bugetul statului şi din fonduri publice, Societatea pentru cultură a creat o reţea de cămine culturale şi biblioteci, ateliere de muncă, instituţii sociale în zeci de sate din Bucovina, Basarabia şi Moldova de Nord. La centru a avut două internate pentru copii de săteni, cu o medie anuală de 350 de elevi şi meseriaşi. Biblioteca şi universitatea sa populară erau centrul vieţii intelectuale a regiunii. Ea a creat cea dintâi universitate țărănească. În tipografia sa proprie, cea mai bine echipată din toată Moldova, a tipărit cărţi şi ziare pentru popor. Pe lângă vechiul Palat Naţional ea a construit, în cooperare cu Biserica Bucovinei, un Palat Cultural în centrul oraşului Cernăuţi, pe care l-a inaugurat Regele Mihai I, după recucerirea Bucovinei, în 1941.

Peste toate aceste creaţii înfăptuite cu efortul desinteresat al mai multor generaţii, apasă acum copita barbarului năvălitor din pustiurile Asiei. Acesta a fost destinul eforturilor poporului românesc de'a lungul veacurilor. Dar, dacă bunurile materiale pot fi confiscate şi distruse de barbari, credinţa şi initiaţiva personală oţelite în atmosfera eminesciană, nu vor putea fi distruse niciodată. Ele rămân sămânţa binecuvântată care va rodi iarăş când va răsări soarele dreptăţii istorice, după noaptea infernului barbar de astăzi. Căci cât timp va trăi un singur Român în lutul lui, va răsuna ecoul versului lui Eminescu, precum răsună oceanul în scoica aruncată pe țărm.

Și din finalul Doinei va răsuna totdeauna singura formulă a salvării noastre: prin credinţă şi prin luptă. Pesimismul Doinei este fondul tragic al istoriei româneşti, dar din durerea acestui ultim poem al lui Eminescu se desprind două accente care înabuşe pesimismul: credința simbolizată în persoana archimandritului, a cărui grije e:

Clopotele să le tragă,
Ziua'ntreagă, noaptea'ntreagă,
Doar s'a'ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!

şi lupta al cărei simbol e Voevodul dela Putna chemat să se reintrupeze în sufletul etern al Moldovei şi să scoată dușmanii din ţară:

Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Grigore NANDRIȘ

Material preluat din revista Destin, nr. 2 din 1951