Judecarea trecutului apropiat cere însuşiri deosebite de nepărtinire şi de probitate sufletească.
In aceste zile, când gândurile şi străduințele româneşti, inchinate ţărei şi încordate în luptă, sunt îndreptate înspre viitor, cine se întoarce în drum, apăsat de necazuri vechi și nepotolite, şi întinde către trecut un deget acuzător nu izbuteşte de cele mai multe ori să dea la iveală, decât peastâmpărul acelor fantome care turbură propria lui conștiință.
Dl. Pamfil Șeicaru socoteşte că e îndrituit să judece problemele politice de eri prin prisma istoriei şi a geografiei. El se întreabă nedumerit cum de n'a impărtășit România soarta Suediei, a Finlandei sau a Turciei? Aceste ţări periferice îi par aşezate în aceleaşi condiţii geografice şi politice ca România noastră. Cum de nu ne-am dat în lături când furtuna s'a deslănțuit peste noi? Cum de am nimerit împreună cu tot neamul şi cu toate mult râvnitele noastre bogății — cu puţurile noastre de petrol şi câmpiile de cereale —, tocmai în sufletul grozavului prăpăd? Dl. Șeicaru nu găseşte lămurire pentru aceste întrebări nici în istorie, nici în geografie. Şi e nevoit sa născocească un cuvânt urât, acel de «aistoric» pentru a defini păcatul acelor Români, pe care îi socoteşte vinovaţi de cataclismul universal.
Atunci însă când încearcă să-și dovedească învinuirile, Dl. Șeicaru se aşează el însuși pe o poziţie «aistorică», adică în afară de şirul vremii. În loc de a cerceta situaţia de azi cu învățămintele pe care le cuprinde, el îşi alege o zi în trecut — ziua pierderii Basarabiei — ca să judece pe temeiul situaţiei de atunci politica noastră externă. în acea zi îndepărtată, de care ne despart atâtea alte prăbuşiri. Franţa tocmai căzuse la pământ, Anglia era izgonită depe Continent, iar Germania, atotputernică, victorioasă în Occident, strângea cu prietenie mâna Rusiei Sovietice. Dl. Şeicaru se întreabă azi, de ce nu am putut rezista atunci voinţei amenințătoare a Moscovei? De ce nu aveam în buzunar o garanţie germană, în locul acelor garanţii apusene fără greutate și fără noroc? Cu alte cuvinte, de ce nu trecusem din vreme din rândurile învingătorilor de eri (alături de care înfăptuisem România Mare şi liberă) în rândul învingătorilor de «mâine»? Dacă am fi făcut aşa ceva, am fi dat dovadă, după Dl. Şeicaru, de simţ istoric. Numai că istoria pe care am fi presimţit-o astfel, ar fi fost fără viitor.
Azi, când Dl. Şeicaru îmi face cinstea să culeagă argumente pentru teza lui din scrisul şi din faptele mele, m'aşi putea mărgini să invoc mărturia stărilor de acum. Ecuaţia din 1940, la care se referă Dl. Şeicaru, a fost dată peste cap: Germania, odinioară victorioasă, s'a prăbuşit la rândul ei, după ce prin neastâmpărul ei vinovat a deschis larg porţile în fața năvalei bolşevice. Apusul, cu toate greşelile lui, e singura putere politică, militară şi sufletească, în măsură să mântuiască lumea. Iar mântuirea României atârnă de mântuirea lumei. În ce fel ne-ar putea ajuta azi o garanţie dată de Hitler, — şi cum ne-am putea folosi de dovoda unei complicităţi, încheiată «din vreme» cu politica hitleristă, sunt probleme a căror deslegare o las în sarcina simțului istoric a D-lui Șeicaru. După cum las în sarcina lui păcatele pe care cu adevărat le avem azi de ispăşit, şi anume acea jalnică aiureală care a cuprins pe unii Români, din fericire puţini la număr, îndemnându-i să se bucure zgomotos de nenorocirile Franţei, de «agonia Angliei», de «svârcolirile neputincioase ale Americei» şi să vestească cu o grabă ciudată prăbuşirea pe veci a lumii apusene. Cu asemenea, isprăvi pe suflet, e greu să te strecori sub oblăduirea istoriei.
Nu mă voiu da în lături însă, în ce mă priveşte, ca să împrospătez unele amintiri care ne pot folosi în lupta pe care o ducem azi.
Am părăsit Ministerul de Externe în Mai 1940 (după prăbuşirea frontului apusean și o lună înainte de ultimatumul sovietic), în împrejurări despre câre am vorbit în articolele şi cărțile mele. Am revendicat totdeauna răspunderea pentru cele implinite în politica noastră externă, cât am muncit şi luptat la postul meu. Lămuririle pe care le voiu da nu sunt ticluite abia acum; ele sunt consemnate în rapoartele redactate de mine chiar în acele vremi, pentru Consiliile de Miniştrii și Consilile de Coroană.
De ce am acceptat garanţiile apusene?
Fiindcă aveam datoria s'o fac. Şi fiindcă aşi fi fost greu vinovat dacă n'aşi fi făcut'o.
Țările apusene se străduiau să păstreze pacea. Ele căutau să ridice zăgazul în calea agresiunilor locale şi a războiului general. Nimeni nu avea un interes mai mare ca pacea să fie păstrată ca ţara noastră. Cu hotarele noastre, râvnite de vecini şi cu bogăţiile noastre naturale, râvnite de toată lumea, cu aşezarea noastră la Gurile Dunării, eram sortiţi să fim în mijlocul grozavei încăereri care se pregătea. Şi nu era greu de prevăzut că în vâltoarea unei asemenea încăereri nu ne-ar mai fi fost cu putinţă să înrâurim, necum să hotărâm destinul nostru.
Țările apusene se străduiau de asemeni să apere o rânduială europeană, la așezarea căreia contribuisem şi noi cu jertfe grele, şi care asigura României neatârnarea şi integritatea hotarelor. Garanţiile oferite de apuseni întăreau în ce ne priveşte această dreaptă rânduială: Anglia şi Franţa se legau să privească orice încălcare a drepturilor noastre politice şi teritoriale ca o agresiune îndreptată împotriva lor. Puteam respinge de mai înainte un asemenea ajutor, în vremea când Germania nazistă urmărea pe faţă o politică agresivă de revizuire a Tratatelor, trezind împotriva noastră revendicările unor ţări vecine, şi amenințându-ne direct cu o intervenţie armată, ca cea pe care au făcut-o în Cehoslovacia?
Apărarea în comun a unor interese comune, potrivit unei concepții de ordine generală, e o metodă de politică externă care nu poate face minuni, dar care e totuşi cea mai potrivită ca să ocrotească «siguranţa» unei ţări. Străduinţele lui Titulescu, atât de crunt batjocorite azi de unii amatori de gândire politică, au dat greș, fiindcă în sprijinul unei idei juste nu au fost strânse din vreme forţele trebuincioase. Nimeni însă nu a fost în stare să propuie o idee mai bună; iar atunci, când de totalitarismul hitlerist, atât de străin de firea şi de interesele noastre, am încercat să legăm unele filozofii autohtone, nu am izbutit decât să grăbim implinirea unui cumplit și amar destin. Și acum aşteptăm cu toţii, chiar acei dintre noi care nu vor să priceapă învățămintele istoriei, ca ordinea apuseană să se întindă din nou, mântuitoare, până la noi.
Cum de am primit o garanţie care ne apăra faţă de Germani, față de Unguri, faţă de Bulgari, şi nu faţă de Ruşi, singurii noştri inamici primejdioşi?
Nu e exact. Garanţiile erau generale, fără nici o discriminare și fără nici o rezervă. Țările apusene socoteau de altfel că vor putea cuprinde Rusia Sovietică în sistemul lor de apărare colectivă, şi elimina şi pe această cale primejdia unei agresiuni sovietice impotriva noastră. E drept că după Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23 August 1939, Apusenii au socotit că situaţia raporturilor de forțe fiind schimbată, ei nu mai erau în măsură să ţie angajamentele lor faţă de noi decât în cazul unei agresiuni germane. Am stăruit atunci, cu prilejul unui schimb de note diplomatice, arătând că o asemenea rezervă nu se potriveşte nici cu textul nici su spiritul garanţiilor primite, şi că nu putem da acelor garanţii decât o interpretare generală şi neingrădită. Această chestie, rămasă nelămurită, a pierdut de altfel însemnătatea ei, deoarece puţine zile după încheerea înţelegerei germano-sovietice, Franţa şi Anglia au fost prinse în marele război, şi nevoite să se supue poruncilor acestui război.
De ce am acceptat garanţii, care erau vădit neîndestulătoare şi nu puteau sluji la nimic?
În împrejurările în care am acceptat garanţiile, şi în zileleîn care le-am acceptat, folosul lor era de netăgăduit. Franţa şi Anglia nu erau în război cu Germania, şi nu păreau direct amenințate de politica hitleristă; în schimb politica agresivă a lui Hitler era indreptată împotriva, Cehoslovaciei, a, Poloniei şi a României. La inceputul anului 1939, erau semne vădite că Germania hitleristă se pregătea să-şi întindă stăpânirea spre Răsărit. De aceea o înştiinţare dată Germaniei, că orice încălcare a drepturilor României stârnea războiul în Apus, era pentru noi de un netăgăduit folos. Care e Românul, conștient de ameninţarea care apăsa asupra ţării sale, care s'ar fi încumetat să respingă un asemenea ajutor? De fapt, atâta vreme cât Franţa a stat în picioare şi Anglia a luptat pe Continent, nimeni nu ne-a lovit, nici Hitler, nici Stalin. Abia după prăbuşirea frontului apusean, când garanţiile nu mai aveau putere fiindcă nu mai aveau putere țările garante, şi după ce, de altfel, prinși în cleștele germano-sovietic, făcusem zădarnic apel la sprijinul Germaniei, am intrat în zodia prăbuşirilor. Rusia ne-a luat Basarabia o lună după căderea Franţei; trei luni mai târziu, Germania ne-a impus arbitrajul dela Viena. Înainte de a pierde hotarele, pierdusem de fapt neatârnarea statului. «Ordinea nouă» înlocuia ordinea europeană.
Cum de nu ne'am gândit să cerem din vreme garanţia Germaniei?
Am cerut'o. Nu pentru a trece dintr'o tabără într'alta. Atâta vreme cât România a, fost liberă, ea nu s'a desprins din acea ordine, care îi chezăşuise neatârnarea şi hotarele. E un adevăr care trebue spus și repetat, indeosebi acum. Am căutat însă, în înțelegere cu apusenii, să ajungem la înţelegere şi cu Germania. Consecvenţi politicei noastre de pace am căutat să întărim pacea, impreună cu Germania, aşa cum o întărisem alături de apuseni. Socoteam că tărâmul cel mai nimerit pentru o apropiere de Germania era tărâmul economic, unde interesele noastre şi cele ale Germaniei se leagă între ele în mod firesc. Tratatul economic încheiat la sfârșitul iernei 1939 nu a fost «negociat în grabă şi 'cu frica în sân». El nu a însemnat nici o abdicare din punct de vedere românesc. Şi s'a ţinut de unele principii de colaborare economică internaţională, care vor putea avea trecere chiar în Europa de mâine. Faptul că Tratatul dădea putință Germaniei de a dobândi pe piața noastră materii prime, pentru ea, de o deosebită însemnătate, era pentru noi singura, şi cea mai bună garanţie, că nu va căuta cu sila să turbure treburile de la noi. Iar noi primeam printre alte produse industriale, armamentul de care aveam nevoe pentru a desăvârși apărarea ţării (din fabricele cehoslovace, potrivit unor contracte vechi). Această «garanţie» a contribuit în mod hotăritor să statornicească raporturi pașnice între cele două ţări.
Eram gata — şi am adus'o în mai multe rânduri la cunoştinţa guvernului german, ca şi a guvernului italian — să acceptăm din partea Puterilor Axei asigurări asemănătoare celor primite dela Puterile Apusene, privitoare la siguranţa şi la hotarele noastre. Gândul nostru era sa asigurăm astfel — în interesul general al păcii — neutralitatea sud-estului european. (Am reluat acest gând în 1940, căutând să organizăm un bloc al neutrilor, impreună cu prietenii noştri din Înţelegerea Balcanică şi cu Italia. După o înştiinţare brutală, dată de Hitler la Roma, Italia, care începuse prin a arăta mult interes pentru propunerile noastre, s'a retras din tovărăşie, zădărnicind împlinirea acestui plan românesc.)
Hitler nu s'a gândit niciodată să ne dea asigurări scrise. Nu din pricina garanţiilor apusene, care nu au schimbat dispoziţiile lui față de noi (Hitler m'a asigurat la, Berlin, în Aprilie 1939, că nu ne ia în nume de rău garanţiile apusene, dar că ar privi ca îndreptată impotriva lui o garanţie sovietică; ceeace nu l'a impiedicat câteva luni mai târziu să închee în paguba noastră înţelegerea luj cu Moscova). Verbal, Hitler făgăduia orice, «pentru a dovedi bunele lui simţiminte»: ba că ne va ajuta în cadrul unui atac sovietic, ba că nu va sprijini niciodată revendicările maghiare împotriva noastră. în scris însă, nu se lega. Şi era firesc să fie aşa. Hitler ducea lupta împotriva Tratatului dela Versailles. Cum Trianon se află în Parcul din Versailles, şi cum toate Tratatele din 1919 erau inrudite între ele, cine lupta din toate puterile impotriva unuia din acele Tratate nu putea garanta pe celelalte. Și mai era o pricină: Hitler se pregătea de război. Pentru a avea mâinile libere în Apus, era gata să cadă la tocmeală cu Stalin. Această tocmeală îi cerea să jertfească interese germane în Marea Baltică, în Polonia, la Dunăre. Cum de nu era să jertfească, orice am fi dres şi ce am fi făcut «din vreme», interesele noastre românești?
În ce priveşte Rusia, care din 1939 a fost grija noastră de căpetenie — cum o dovedesc dările de seamă și procesele-verbale din Consiliile de Coroană din acea vreme — politica noastră atârna de atât de schimbătoarea situaţie internaţională. Împotriva unei eventuale agresiuni sovietice (care a început să fie amenințătoare numai după încheerea pactului de prietenie germano-sovietic), nu aveam în Europa un aliat firesc. Puterile Apusene, apărătoarele firești ale ordinei stabilite, puteau da un sprijin hotăritor la Răsărit, exercitând o presiune asupra Rusiei, numai atâta vreme cât Hitler nu încinsese focul acțiunei sale de răzvrătire chiar în inima Continentului. Iar Hitler nu era şi nu putea să fie un sprijin pentru nimeni. Planurile lui de cucerire, fie că urmăreau tovărăşia Ruşilor, fie că erau îndreptate împotriva lor, erau cu desăvârșire străine de interesele şi de năzuinţele noastre. Politica noastră, atâta vreme cât eram un stat de sine stătător, nu putea fi cu privire la drepturile şi hotarele româneşti decât conservatoare şi defensivă, la Răsărit aveam de păstrat şi de apărat hotarul Nistrului şi Gurile Dunării. Hitler, răsvrătit impotriva ideii de ordine, şi dornic de a-și întinde «revoluţia» în cuprinsul unei «ordine noui», urmărea cu totul alte țeluri; politica lui față de Rusia trecea dintr'un extrem într'altul: așezarea unei ordine noi la Răsărit, în tovărăşia Moscovei, prin împărţirea Statelor aşezate între cele două impărăţii. — sau distrugerea Rusiei, desființarea popoarelor dintre Nistru şi Caucaz, şi aşezarea unor colonii germane până dincolo de hotarele Asiei... Cum eram să desluşim interese şi țeluri comune în freamătul neingrăditelor pofte şi ambiţii ale unei asemenea politici? Si cum eram să legăm soarta țării, atâta vreme cât ţara mai avea o voinţă, de o pornire necumpătată şi nelegiuită, care nu putea duce decât la catastrofă? Fapt e că nu ne-am integrat în politica rusească a lui Hitler, suferind ponoasele acțiunei de împărţire şi apoi a celei de cucerire, decât după ce ajunsesem a fi un stat «satelit». Atâta vreme cât ne-a fost cu putință să ne ferim de nenorocirea de a fi un satelit, ne-am sbătut impotriva soartei rele cu toate puterile desnădejdei. Cine judecă situaţia de azi, când valul sovietic s'a revărsat până în fluviul Elba, ținând seama numai de vinovăția Moscovei, uită că Germania din ajunul războiului nu era Germania Tratatului din Berlin, apărătoarea ideii europene, ci o putere «revoluţionară» care pregătea terenul, chiar în inima Europei, pentru toate împărțirile, prefacerile şi prăbuşirile care au urmat.
În ce ne privește, nu puteam face minuni. Mijloacele noastre de apărare impotriva unui eventual atac rusesc erau reduse; ele cereau, cu atât mai mult, să fie folosite cu cumpătare, fără nici o provocare faţă de nimeni. Înainte de incheierea Pactului germano-sovietic aveam, de bine, de rău, drept chezăşie de siguranță la Răsărit garanţiile apusene care consfințeau drepturile noastre în cuprinsul ordinei europene, interesul Germaniei de a nu ingădui nimănui să turbure raporturile ei economice cu România, şi interesul Rusiei de a nu provoca un război pe care nu-l voia. Ne era deci îngăduit să arătăm atât Germaniei cât şi Rusiei — aşa cum am şi făcut-o — că un stat românesc puternic şi independent, la Gurile Dunării, era pentru cele două mari puteri vecine, o chezășie de pace şi de echilibru. De îndată ce am fi încercat să legăm mai strâns interesele noastre de cele ale Germaniei, adică să trecem în tabăra germană, am fi distrus noi înşine acest echilibru şi am fi trebuit să plătim numai decât cu preţul neatârnărei şi unei părţi din hotarele noastre, folosul indoelnic de a fi asociați cu o putere autoritară, revizionistă, pornită pe calea cuceririlor şi a distrugerii vechilor rânduieli.
După încheerea pactului germano-sovietic, incheere pe care o puteam prevedea, dar nu o puteam împiedica, soarta noastră era pecetluită. Eram de fapt împărţiţi între cele două mari împărăţii, atât de înrudite între ele prin regimul totalitar la care erau supuse; Rusia sovietică îşi reservase Basarabia şi Bucovina, Germania căpătase «mână liberă» în restul ţării. Această soartă ni s'a implinit când în Mai 1940, împreună cu Puterile Apusene s'a prăbușit ce mai rămăsese în picioare din vechile așezări europene.
În cumplita turburare a acelor zile de prăbușire, s'au găsit unii Români, care neînțelegând sau nevrând să înţeleagă cele ce se petreceau, au aruncat vina la întâmplare pe foștii aliaţi, pe garanții, şi pe cei care sau invoit cu ele. Ca şi cum am fi putut printr'o minune cerească sau printr'o şmecherie de ultima oră să ne desprindem din ordinea europeană care se cufunda, — ordine căreia îi datorăm ființa neatârnată a statului şi întinderea hotarelor noastre — ca să ne găsim printre beneficiarii uriaşei opere de împărţire şi de distrugere ce se împlinea. Eram prinşi în vâltoarea unei încăerări, care deslănţuise vechi şi neîmpăcate porniri potrivince; se prăbuşeau tovarășii din trecut, alături de care luptasem odinioară, întreind teritoriul ţării şi stârnind împotriva noastră invidii şi revendicări inverşunate; împreună cu acei tovarăşi luasem parte la câştig, era de neinlăturat, din păcate, ca să luăm parte şi la pagubă.
Învinuirile şi vaetele de atunci, deși necugetate şi păgubitoare, fiindcă dădeau greu încercatului neam românesc simțimântul greşit că ar fi putut despărţi destinul lui de acel al lumei din care făcea parte, erau de înţeles, deoarece durerea pentru cele ce se intâmplau putea fi mai mare decât putinţa unora de a le pricepe.
Azi însă, după, atâtea noui întâmplări şi prefaceri, e uimitor de a auzi aceleaşi voci mustrătoare, dând glas aceleiaș nepriceperi, şi văetându-se că nu ne-am fi legat din vreme de soarta unui Hitler, a cărui cenuşe e împrăștiată cine ştie unde?
Istoria e o carte cu multe foi, dintre care unele pot fi ușor citite pe dos. Cine se leagă de câte o foaie răsleaţă pentru a găsi în ea dovada unor teze învechite, peste care timpul s'a scurs, poate să-şi procure cel mult o plăcere personală. El nu va izbuti însă să lămurească liniile mari, dealungul cărora se desfăşoară destinele unui neam.
Fiindcă învăţămintele istoriei nu se culeg din citate adunate la întâmplare în cărţi şi memorii răsfoite în grabă; pentru a fi ințelese ele cer o străduinţă cinstiti, care să lege între ele, cuprinzându-le într'o sinteză, evenimentele ce se înşiră în vreme.
Cercetarea tracutului ne arată că nu putem desprinde din frământările şi prefacerile lumei care ne înconjoară, o istorie deosebită a României; şi că prin urmare nu putem pune «destinul» nostru deacurmezișui în calea desfăşurărilor fireşti ale istoriei generale. Aşezaţi la încrucișarea drumurilor acelor imperii, pe care Lucien Romier le socotea, «moarte», dar care au dovedit din păcate că sunt mai vii ca niciodată, ţara noastră e prinsă chiar în mijlocul luptei care dăinueşte de veacuri între Apus şi Răsărit.
Tratatul din Paris din 1856 (Tratat la care nu am luat parte, şi care a pus capăt războiului din Crimea, în care nu am avut de luptat) e data cea mai însemnată din istoria noastră contimporană. În adevăr, la acea dată am scăpat din încleştarea celor două Imperii răsăritene, Rusia și Turcia, deopotrivă de dornice să ne oblăduiască, și am fost cuprinși în ordinea europeană, pe care puterile apusene izbutiseră s'o întindă până la Gurile Dunării. Tratatul din Paris a îngrădit Rusia, oprind avântul ei de inaintare la hotarele noastre; a așezat Gurile Dunării sub controlul unei Comisii Europene; a întărit fiinţa de sine stătătoare a Principatelor românești prin garanţia colectivă dată de Marile Puteri. În fruntea Puterilor Apusene se găseau atunci Franţa şi Anglia. Piemontul, Prusia şi apoi Austria au aderat la hotăririle Tratatului dela Paris.
Acest front european a fost menţinut la Congresul din Berlin, în 1878, după ce Germania și-a luat locul în rândul dintâi al Marilor Puteri. Pentru noi, amintirea Tratatului din Berlin e umbrită prin pierderea unei părţi a Basarabiei. Nu e mai puţin adevărat că la Berlin (unde «Concertul european» a impus unei Rusii victorioase revizuirea hotăririlor unilaterale pe care le luase față de Turcia la San Stefano) ideea unei «ordine europene» a fost menţinută şi întărită. Iar acea ordine europeană, care nu putea fi schimbată prin voinţa unei singure puteri, fiindcă era garantată de toate puterile, cuprindea România, impreună cu regiunile dunărene şi balcanice din Răsăritul european.
Născuţi la viaţă nouă şi asezaţi pe temeinice temelii politice cu sprijinul Apusului, şi sub oblăduirea ideii europene, era firesc să rămânem legaţi de această idee ca stat independent şi suveran. Era pentru noi o poruncă a istoriei, şi o condiţie de viaţă să ne orientăm în toate crizele internaţionale după cerinţele ordinei europene. Şi nu ne era cu putință să compromitem noi inşine toate cele legate de această ordine, adică drepturile şi libertăţile noastre, ca și ființa noastră neatârnată, luând parte de bună voe, alături de Puterile care din duşmănie sau din răzvrătire, săpau mormântul Europei, căreia ii datoram viaţa. Chiar atunci când se păruiau toate punctele noastre de sprijin, legătura cu trecutul era pentru noi singura şi cea mai bună călăuză în spre viitor.
Faptul că am urmat această poruncă a istoriei, atâta vreme cât am fost liberi, adică atâta vreme cât Apusul mai era în picioare, şi noi nu fusesem încă prinși în căpcana ce ne fusese pregătită de Ribbentrop şi Molotov la Moscova, ne îngădue azi să ne putem integra cu fruntea sus în frontul lumei libere, care se alcătuieşte acum. Nimeni nu ne poate tăgădui acest drept: nici Apusenii, care știu şi recunosc, că am rămas credincioşi acelei cauze comune, în slujba căreia lumea liberă îşi strânge azi puterile ei militare, politice și economice; şi mai puţin încă acei dintre noi, mânaţi de vechi resimțiminte, care nu-şi mai au locul în cuprinsul adevăratei meniri istorice pe care cu toţii o avem de împlinit. Tălmăcit în lumina acestor desfăşurări, actul din 23 August 1944 capătă un înţeles care ar trebui să-l pună la adăpost de polemici inutile şi păgubitoare.
Departe de mine gândul de a tăgădui acele greşeli ale politicei apusene, care apasă greu asupra lumei întregi, și indeosebi asupra ţării noastre. Istoria insă — fiindcă de ea e vorba — va face deosebirea între greşelile unora, care din nepricepere şi ușurință nu au ştiut să se folosească de victoria lor pentru a restabili din vreme ordinea în lume, şi păcatul acelora care au plănuit şi au împlinit distrugerea acelei ordine.
În ce priveşte Germania, locul ei e în Europa. Desbărată de acea pornire înverşunată, care a pricinuit poporului ei mai mult rău încă decât popoarelor vecine, ea e menită să se aşeze, cu însușirile ci însemnate şi cu însemnatele ei puteri de viaţă şi de muncă în rândurile cele dintâi ale frontului european. De îndată ce se apropie de noi, în slujba unei cauze comune şi sub acoperirea ordinei europene, ordine care nu cere supunere oarbă ci unire în libertate, ea e o vecină bine venită şi o prietenă firească.
Căci ordinea, europeană e din nou în mers. Direcţia ei, e ca pe vremuri, din Vest spre Est. Iar lozinca nouă e: Unire. Cine vrea să-şi vadă ţara mântuită trebuie să se invoiască mai dinainte, ca s'o vadă unită în gând şi în fapte cu faptele şi gândurile lumei libere.
In frontul de luptă care se închiagă e loc pentru noi toţi Românii din pribegie. Faptul de a fi cetit mai bine, sau mai din vreme, în Cartea, Istoriei, nu poate constitui pentru nimeni un drept de întâietate sau un privilegiu excluziv. Nimic mai primejdios în clipe hotăritoare ca unele socoteli mărunte. Certurile din trecutul apropiat sunt datorite în bună parte unei cumplite turburări, prevestitoare de furtună, — a acelei furtuni din afară față de care nimeni dintre noi nu mai avea să aibă putere...
Ni se cere însă pentru ca aportul nostru în frontul comun să fie cu folos, şi nu cu ponos, ca să dăm dovadă de bună credință. Să nu încercăm să cuprindem cu deasila toate cele ce se întâmplă în lume, în formulele strâmte ale unor ideologii autohtone, Istoria nu poate fi privită nici judecată, prin prisma unor polemici de politieă internă. Să ne străduim mai de grabă să desluşim interesele noastre naţionale în lumina, desfășurărilor istorice. Şi să luăm parte fără plângeri şi învinuiri deşarte, la reașezarea ordinei europene, potrivit unor principii generale, care întotdeauna au fost prielnice ţării noastre româneşti.
Grigore GAFENCU
Preluare din revista Destin, nr. 3 din 1952