Suferinţă, jertfă şi cântec

Sunt amintiri de care nu ne putem apropia decât cu conduri de mătasă, amintiri pe care nu le putem pipăi decât cu mâini de beteală şi de sfioşenie.

Apropierea de aceste amintiri înseamă pietate, înseamnă îngenunchere.

Radu Demetrescu Gyr

Radu Gyr - poetul Mișcării Legionare

Sunt iarăşi oameni de care voim a vorbi. Ai dori să ai numai cuvinte pâlpâitoare, vii ca viaţa, înalte ca veacuri. Sunt caractere pe care încerci să le înfăţişezi într’o conferinţă sau în scris, dar regreţi că frazele tale nu pot fi turnate din bronz, rupte din cremenea munţilor, sau alteori culese din foşnetul adânc al pădurilor. Şi sunt evenimente, întâmplări, ce capătă în sufletele unde amintirea le aşează, sfinţenie de evanghelie, cădelniţare gravă, permanenţă de imn şi de icoană. Ele alcătuesc în noi fondul sufletesc muzical de reculegere solemnă, stare de rugăciune lăuntrică.

Mărturisesc că mă apropii cu sfiiciune de amintirile din lagăr; camarazii noştrii care au căzut pentru marea biruinţă legionară, au dat lagărului valoare de rugăciune şi frunte înaltă de catapeteasmă.

încerc, rând pe rând, starea de pietate, de reculegere, de imn, de îngenunchere, când caut să evoc câteva din dramele vieţii noastre din lagăr şi în deosebi când caut să conturez în schiţe sumare unele din marile figuri legionare care au luminat zidurile reci şi mohorîte ale aşa-zisului »domiciliu obligatoriu«.

Dacă un Alexandru Cantacuzino, un Vasile Cristescu, un Bănică Dobre, sau un Niculăiţă Totu, au dăruit lagărului dinamica eroică, făcând din el tranşeu şi redută legionară, în schimb inginerul Gheorghe Clime sau Traian Cotigă, au adus aici larga şi frământătoarea înţelegere umană din vibraţia caldă a sufletului lor, marea capacitate de dragoste camaraderească de care vorbea Căpitanul, făcând din lagăr o splendidă comuniune sufletească, o minunată verigă de aur care ne lega pe toţi la un loc.

Dacă un Nae Ionescu şi un Mihail Polihroniade, prin luciditatea gândim lor, prin adâncirea viziunii istorice, prin arhitectonica unei concepţii masive şi prin sudarea perfectă a liniei legionare cu dialectica sobră şi echilibrată şi cu adâncimile unei reale culturi, au dăruit lagărului o înaltă ţinută intelectuală, făcând adeseaori din el o Universitate legionară, unde erau solemn audiate prelegeri grele de conţinut, în schimb un Iordache Nicoară şi un Victor Puiu Gârcineanu, au lărgit lagărului zările lui de spiritualitate creştină, i-au dat acea tulburătoare sfinţenie de martiri, de mucenicie modernă, unde demnitatea eroică şi resemnarea creştină se topeau într’o atitudine nouă, copleşitoare, făcând din lagăr biserică şi drum spre mântuire.

Redută, difuzare de dragoste camaraderească, eroism, suferinţă, Universitate legionară, biserică, aceste au fost lagărul. El a trecut succesiv prin aceste mari etape sufleteşti, deveni din puşcărie o treaptă de nobleţe morală şi din detenţiune politică, blazon şi medalie.

Acestui lagăr, cu dramele şi camarazii din el, îi aduc toată starea mea de rugăciune, tot cântecul meu interior, care niciodată nu se va împlini în cuvinte.

Pentru a putea mai bine să înţelegi ce a fost lagărul şi a pătrunde mai plin în cunoaşterea lui, vă rog să-mi îngăduiţi a vă desemna la început evenimente uitate de unii, vii încă pentru alţii. De aici veţi desprinde şi unele semnificaţii străine multora. Veţi înţelege adâncimea prigoanei, marele ei sens moral pe care i l-au dat Căpitanul şi Legiunea.

Foarte mulţi dintre acei care au asistat ca spectatori pe marginile tragediei legionare, au avut impresia că lagărele şi puşcăriile din cursul anilor 1938-1939, prelungite până după sărbătorile Paştelor lui 1940, au fost numai instrumente de tortură şi de extirpare în mâinele lui Armând Călinescu şi ale complicilor săi. In realitate lagărele şi temniţele legionare, au fost acceptări, au fost primiri voluntare de osândă. Lagărele au fost acceptate, consimţite. Adică a vrut Căpitanul, ca legionarii să treacă în drumul lor spre biruinţă prin acest mărăciniş amar, prin aceste prigoniri însângerate, iar legionarii înţelegându-i gândul şi simţindu-i ordinul pe care nu-l rostise cu buze omeneşti, au acceptat fără nici o şoaptă de împotrivire osânda, ştiută de mai înainte şi integral consimţită de către Căpitan.

Da, încă din Februarie 1938, Căpitanul ştia ce va veni şi alesese martiriul. Avea putinţa să părăsească Ţara, să se salveze, să înlăture prigoana şi să refuze osânda adevărată.

Toţi care eram în jurul lui în acea vreme, ştiam acest lucru, dar Căpitanul n’a vrut să plece, a ales Crucea, a respins punţile subţiri peste prăpastie şi a pornit de-a-curmezişul ei. A dispreţuit drumul ocolit al biruinţei comode, a vrut pentru el şi camarazii lui, mucenicia. In profunda împăcare de cuget, a acceptat răstignirea pe care ar fi putut să o evite. Fiindcă ştia că numai răstignirile dau învieri. A cules spinii, a întins mâinele adunând rănile, primind cuele.

*

La sfârşitul lui Martie 1938, presa slugarnică în slujba lui Armând Călinescu, pregătea terenul. In editoriale speciale, culese în zeţării cu litere groase, gazetarii faimoşi cereau stârpirea ^anarhiei legionare* şi internarea lor în depărtările sterpe ale Insulei Şerpilor. Ziarele concurau în propuneri savante. Fiecare sângerând o rană tainică a unei tendenţiuni politice, fiecare inventând o satanică inventivitate în surghiunul destructiv pe care îl propovăduiau acolo în pustiu, pe pietrele arse, sub vântul de foc al morţii.

Ne dam seama ce ni se pregăteşte. Căpitanul o ştia însă mai bine decât noi. Disolvase partidul Totul pentru Ţară, compartimentul politic al Mişcării Legionare şi ne dase ordin de mare linişte şi aşteptare. Cu braţele larg deschise, se aşezase dealungul Crucii, alegând jertfa ca singura călăuză spre biruinţa totală.

La 14 Aprilie 1938, l-am văzut pentru ultima oară la Casa Verde.

Fără cuvinte, i-am cerut numai din ochi, un răspuns la întrebarea care ne ardea pe suflet. Ne-a privit adânc şi senin. Era în ochii lui laolaltă resemnare, vis şi conştiinţă a unei mari fericiri viitoare.

Un zâmbet uşor abia îi lumina obrazul... Acesta îi fusese răspunsul, căci privirea spunea: » Acceptă totul, acesta este drumul...«

Era consimţirea, profund înşurubată în spirit, a crucificării totale, şi era totodată viziunea senină a învierii supreme a Neamului.

In noaptea de 16 - 17 Aprilie s’au operat arestările.

Din primul moment Căpitanul a fost separat de ceilalţi legionari. Pe el, l-au dus spre infama judecată şi nemai pomenită tortură pe lespezile umede ale Jilavei, pe noi ceilalţi în lagărele de sârmă ghimpată ale Ţării.

Izolându-l pe Căpitan, tehnica celor ce voiau să ne distrugă, ne-a fragmentat în trei lagăre. Unul la Mănăstirea Tismana, pentru legionarii din Bucureşti. Altul la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, unde fuseseră aduşi camarazii din Ardeal, Muntenia şi Moldova-de-Jos, dar care n’a fiinţat decât trei zile, fiind transferat la Miercurea-Ciuc. Al treilea lagăr, creat pentru legionarii moldoveni, bucovineni şi basarabeni, era la Mănăstirea Dragomirna, lângă Suceava. împărţirea legionarilor în aceste trei lagăre n’a fost decât provizorie, căci după o lună de zile la 14 Mai 1938, lagărele s’au contopit într’unul singur la Miercurea Ciucului. Unificarea lagărelor a pornit din hotărîrea lui Armând Călinescu de a concentra toate căpeteniile legionare într’un unic »domiciliu obligatoriu« în vederea selecţionării. Selecţionarea nu era altceva decât împărţirea legionarilor în mai multe loturi, care urmau să plece succesiv în faţa tribunalului militar pentru condamnări dozate »pe categorii«.

Planul condamnărilor pe loturi nu s’a realizat însă în întregime. A fost întocmit numai un prim lot de deţinuţi în frunte cu dl inginer Clime, expediat la Bucureşti şi judecat. La loturile următoare s’a renunţat în urma evadării din tren a lui Alexandru Cantacuzino şi a lui Vasile Cristescu, evadare întâmplată în timpul transportului primului lot de camarazi de la Ciuc la Jilava.

Tismana

Să-mi fie îngăduit să mă întorc cu gândurile la detenţiunea din lagărul tisman, unde după cum am spus au fost duşi în preajma sărbătorilor Paştelui, legionarii bucureşteni, printre care mă aflam şi eu.

Mănăstirea era rece şi gravă. Avea asprimea unei cetăţi de odineoară şi o atmosferă de elegie reţinută, încleştată. Sus pe stânca unde era zidită, se rezima de un cer de leşie şi osândă. Vremea era ploioasă, potrivnică. Nu ştiu dacă ne-am bucurat de câteva luminişuri solare, în cele patru săptămâni petrecute acolo.

închişi în camerele jilave ale Mânăstirei, lăsându-ni-se numai o mohorîtă curte interioară, cu toate zările astupate de zidurile severe ce isbucneau spre cer, detenţiunea se înăsprea virtuos calculată pe fiecare zi. Indesirea posturilor de pază jandarmereşti, restricţie alimentară, suspendarea bruscă a corespondenţei cu familia, refuzul asistenţei medicale şi altele, ne conturau din a doua săptămână a internării, regiumul la care urma să fim supuşi.

Se aflau aici în lagărul de la Tismana: inginer Gheorghe Clime, ridicat grav bolnav din sanatoriu de la Bucureşti, Alexandru Cantacuzino, Niculae Totu, Traian Cotigă, Bănică Dobre, Mihail Polihroniade, inginer Eugen Ionică, inginer Aurel Serafim, prof. Sima Simulescu, prof. Vasile Cristescu, Gheorghe Apostolescu, părintele Duminică Ionescu, avocat Alexandru Cristian Tell, Dr. Paul Craja, macedonenii Mircea Goga şi Supilla, toţi căzuţi în sfânta luptă legionară mai târziu fie în temniţa de la Râmnicu Sărat, fie în lagărul de la Vaslui, fie într’o cameră de la mansardă, plin de sânge şi ciuruit de gloanţe, aşa cum a căzut Vasile Cristescu. Dintre cei rămaşi în viaţă, care au putut să vadă cu ochii lor lumina mântuirii legionare, se găseau la Tismana, dl prof. Ion Zelea Codreanu, dl ing. Virgil Ionescu, Şerban Milcoveanu, prof. univ. Radu Meitani, prof. Paul Gălăşeanu, Ion Mânzatu, colonel Ştefan Zăvoianu, avocat Vergatti, Petre Bolintineanu, pictor Alexandru Bassarab, avocat Runcanu, Ion Dobre, gazetarul Ion Diaconescu, preoţii Georgescu-Edineţi şi Mihăilescu Gorgani şi încă mulţi alţi camarazi.

Săptămâna patimilor şi zilele de Paşte, au avut pentru noi o miresmă amară de mătrăgună, un gust sălbatec de poamă veninoasă.

Boala d-lui inginer Clime se agrava zi de zi şi vestea strecurată în lagăr a primei condamnări de şase luni în procesul deschis Căpitanului de Nicolae Iorga, au fost burghiuri de foc răsucite în inimile tuturor camarazilor. Inginerul Gheorghe Clime zăcea sub pătura vânătă, în patul cazon de fier, fără a putea să făcă o singură mişcare din cauza unor atroce dureri renale.

Camera de suferinţă şi tristeţe era o încăpere tristă, strâmtă şi întunecoasă unde alături de patul d-lui Inginer se mai găseau şi paturile camarazilor preot Duminică Ionescu, prof. Paul Gălăşeanu, Dr. Şerban Milcoveanu şi al celui ce vă vorbeşte acum.

Dl Clime cum i se spune şi astăzi de către noi acelui admirabil răspânditor de dragoste legionară şi înţelegere umană, primea groasnicul chin al boalei care îi sfâşia rinichii, cu o heruvică împăcare, cu o stăpânire de sine care uimea. înălţat deasupra suferinţii sale, el era numai un mare cântec de iubire camaraderească, o harfă care despletea duioşie şi lumină în cuvinte şi în gesturi.

Sub sprâncenele stufoase, sbârlite haiduceşte, pâlpâia bunătatea şi suprema-înţelegere. Viteazul de pe câmpiile Spaniei, cel care înfruntase cu aceeaşi uriaşă seninătate alături de Moţa şi de Marin, aprigile suferinţe ale răsboiului armoniza într’un sunet rotund, unduitor şi darnic, eroismul cu tandreţea, dârzenia şi linia unei desăvârşite frumuseţi sufleteşti, freamătul stejarului în limpezimea luceferilor autumnali, sborul despicător al pajurii carpatine, cu beteala melodiosă a apelor de şes. Inginerul Gheorghe Clime a fost nu numai întruchiparea virtuţilor legionare, ci în acelaş timp unul din rarele piscuri omeneşti cu altitudine de dragoste şi comprehensiune de viaţă.

Detenţiunea de la Tismana, s’a aflat permanent sub dominaţia lui sufletească. Serile, târziu sub tremurarea sfiosă a unei mizere lămpi de gaz, camaradul Ion Mânzatu, îi cânta d-lui inginer Clime la rugămintea sa, romanţe de dor şi amintire. Cântecul îi fâlfâia luminile tandre şi triste şi ne curgea pe mâini şi pe obraji ca o şuviţă de aur cald.

Ochii Inginerului pâlpâiau ciudat, fruntea lui lumina dintre perne. In Vinerea Mare, înainte de Paşte, s’a furişat în lagăr ştirea condamnării Căpitanului la şase luni închisoare. Vestea ne-a ars mai întâiu inimile cu pucioasă fierbinte. O respingeam. Vestea nu o puteam primi. Nu puteam admite o asemenea mişelie, atâta ticăloşie sub masca justiţiei. Ne-a liniştit tot dl Clime. Căpitanul voise aceasta. El alesese de bună voe răstignirea. Era linia legionară. Nu numai acceptată, dar şi hotărîtă de el. Paştele a trecut cenuşiu. Veşti nu mai puteau sosi de afară, corespondenţa ni se interzisese. In epoca aceea camaradul Mânzatu şi cu mine am lucrat Imnul Biruinţii Legionare, el muzica iar eu cuvintele*:

Venim cântând din închisori,
Biruitori,
Biruitori.

Duhul martirilor eroi
Stă peste noi.
Din suferinţe şi din spini
Se aprind lumini.

Din rănile noastre
Cresc glorii de legionari
Şi ’n ceruri albastre,
S’aprind ca nişte flăcări mari.

Din bezna cumplită,
Din ocna ’n care a suferit,
Spre altă ursită
Se 'nalţă Neamul desrobit...

Organele jandarmereşti ale lagărului ne refuzau asistenţa medicală.

Îndelunga suferinţă a d-lui Clime na fost vegheată în tot acest timp, decât de camarazii medici Paul Craja, Milcoveanu şi Vaier Neagoe aflaţi cu noi în lagăr, dar care nu aveau nici medicamentele nici aparatele medicale necesare.

La rândul meu, bolnav de congestie pulmonară şi totodată într’o groaznică criză apendiculară, am fost evacuat ca o imensă favoare făcută scriitorului, pentru trei zile la spitalul din Târgul-Jiu.

Aruncat într'o cameră izolată, sub supravegherea de fiecare clipă a carabinelor a doi plutonieri de jandarmi, aşezaţi în neclintire pe scaunele din faţa patului meu, nu am primit în acest interval o singură intervenţie medicală, un singur medicament.

In cea de-a treia zi, am cerut răcnind, să fiu dus înapoi în lagăr, ceeace s’a admis în grabă.

La 7 Maiu ni s’a permis să ne viziteze familiile, ca o excepţională îngăduinţă, comunicându-se că aceasta va fi singura vizită primită în tot cursul detenţiunii noastre.

Sub aspra veghe jandarmerească, au venit părinţii unora, sau soţiile altora, percheziţionaţi şi scotociţi prin toate buzunarele.

Întrevederea n’a durat decât un sfert de ceas, în prezenţa rigidă şi autoritară a plutonierilor şi a maiorului de jandarmi. Scene sfâşietoare s’au petrecut. Lacrimile mamelor şi soţiilor, tânga scâncită a copiilor, tremurau sub zâmbetul liniştit, de resemnare, al camarazilor care şi-au înnăbuşit în ei emoţia şi drama.

La despărţire, ruperea de cei dragi - smulgerea de viaţă - a fost pentru legionari un greu examen. L-au trecut însă uluitor de frumos. Mimeni n’a abdicat din demnitatea legionară, nimeni nu a articulat un singur cuvânt de jale, nimeni nu a lăsat să-i mustească un strop de lacrimă de sub pleoapă. Toţi camarazii arătau numai o imensă încredere în viitor, o credinţă de granit în victoria supremă. O surdină de argint cădea pe durerea lor lăuntrică, ca o nobilă biruinţă a legionarului strălucea asupra omului.

Alexandru Christian Teii îşi adora mama. Nici o tremurare a genei însă, nici o umbră fluturată pe obraz ... I-a şoptit doar cuvinte de îmbărbătare, de mândrie înaltă, de sfidare a primejdiei.

Peste câteva zile, ne-au pornit între baionete, de la Mănăstirea Tismanei. Lagărele se contopeau într’unul singur, cel mai aspru, cel mai rafinat conceput ca tehnică de detenţiune, lagărul de la Miercurea Ciucului.

Acest lagăr, trebuia după concepţiunea celor ce ni-l pregătiseră, să ne îngenuncheze total în definitivă înfrângere, sau să ne macine până la spulberarea fizică, până la lichidarea vieţilor noastre, sau să constitue centrul de alimentare, pe alături, a proceselor ce se pregăteau în afară. In cele aproape şapte luni petrecute la Ciuc, n’am fost cu toţii decât cobăii experienţelor sadice ale lui Armând Călinescu. Nu-i reuşea o metodă, aborda o alta şi mai draconică şi mai îmbibată de satanism. Zidul reţelelor ghimpate, din jurul lagărului, ajunsese cu vremea la opt metri adâncime. Atitudinea păzitorilor, a »temnicerilor« - cum îi numea dl prof. Codreanu devenea din ce în ce mai agresivă, mai provocătoare. Interzicerii vizitei familiilor, i-au urmat rând pe rând, prohibirea alimentelor sau medicamentelor trimise sau cumpărate din afară, suspendarea riguroasă a corespondenţelor, oprirea tutunului, micşorarea treptată a raţiei zilnice, reducerea petrolului lampant pentru iluminatul dormitoarelor, refuzul ajutorului medical şi altele.

Reduşi la mâncarea searbădă de cazan, ne-având dreptul să primească o singură scrisoare şi să-şi procure o singură carte sau un ziar, cetitul era cu desăvârşire interzis, legionarii au suportat în pretinsul ^domiciliu obligatoriu*, un regim mult mai sever decât acela al muncii silnice pe viaţă. Intr’adevăr, detenţiunea muncii silnice pe viaţă, prevede în regulamentele ei, dreptul condamnatului la o vizită şi la o scrisoare pe lună, posibilitatea de a i se aduce din când în cândhrana şi medicamente de către familie, şi îngăduinţa de a i se da tutun şi chiar cărţi, după conduita lui.

Regimul lagărului de la Miercurea Ciuc, din vara şi toamna anului 1938, excludea toate aceste elementare drepturi umane şi rezuma totul la o nemai pomenită detenţiune.

In schimb se înţeseau în lagăr sancţiunile împotriva camarazilor, pentru fiecare cântec cântat de dorul Căpitanului, pentru fiecare inofensivă şezătoare ţinută între camarazi, pentru fiecare conferinţă ştiinţifică făcută de prof. Nae Ionescu, sau pentru nevinovate distracţii în dormitor, seara, cu o glumă strecurată de Ion Mânzatu, ori de Ion Dobre, sau cu o romanţă şoptită de Dorin Hasnaş ori de Barbu Sluşanschi... Se înteţeau în acelaş timp, »apelurile« şi »controlul« pe dormitoare şi spionajul jandarmilor în interiorul lagărului.

La venirea noastra a »Tismănenilor* la Ciuc, lagărul era aproape plin. Un alt grup de »bucureşteni« fusese adus aici, în vreme ce noi ne găseam încă la Tismana şi sporit cu camarazii ardeleni, cu legionarii din Muntenia şi Moldova-de-Jos, evacuaţi de la Mănăstirea Bistriţa unde stătuseră numai trei zile. Odată cu noi, a sosit la Ciuc şi grupul camarazilor bucovineni şi basarabeni, deţinuţi până atunci în lagărul de la Dragomirna.

Printre »Bucureştenii* găsiţi de noi la Ciuc, erau Gheorghe Furdui, Virgil Rădulescu, ing. Voicu Popescu, Victor Puiu Gârcineanu ...

Ardelenii erau reprezentaţi prin bădia Corneliu Georgescu, căpitan Emil Şiancu, Victor Silaghi, Traian Trifan, Gherasim Pârva ...

In fruntea Moldovenilor, a Bucovinenilor şi a Basarabenilor care îşi făcuseră primul stagiu la Dragomirna, se aflau bădia Ilie Gârneaţă, Vasile Iasinschi, prof. Barbu Sluşanschi, Miile Lefter, Sergiu Florescu, prof. univ. Dimitrie Găzdaru, George Macrin, prof. Constantin Zoppa.

La parterul clădirii lagărului - o veche şcoală ungurească de agricultură într’un dormitor mai mic, am găsit instalaţi cu tot »confortul« de lagăr, adică paturi cazoane, pături cenuşii, lămpi de gaz, mesuţe de lemn rudimentar lucrate, pe camarazii: avocat Aurel Ibrăileanu din Galaţi, Dorin Hasnaş din Bucureşti, preot Vasilian din Tulcea, avocat Victor Bărbulescu din Râmnicu Vâlcea şi prof. Stan Şerban din Galaţi.

Alături de acest dormitor care purta numărul trei, ne-am aşezat noi, câţiva »Tismăneni« dintre care cei mai buni, au căzut mai târziu, pe câmpul de onoare legionar. Prin ei dormitorul 4 de la Ciuc, a căpătat o stemă înaltă şi a rămas faimos în povestea amară şi tragică a detenţiunii din 1938. Eram acolo, pat lângă pat, zece camarazi: Alexandru Christian Tell, Mihail Polihroniade, Virgil Ionescu, Petre Bolintineanu, eu, Nicolae Totu, Traian Cotigă, Radu Budişteanu, Ion Diaconescu şi Nicolae Runcanu. Patru dintre aceştia, au primit pe tâmple aureola de martiri şi au trecut cu paşi de flăcări şi de azur, în legendă.

In vecinătate, tot la parter în dormitorul 7, se adunaseră în bună şi veselă camaraderie, Alexandru Cantacuzino, Vasile Cristescu, Şerban Milcoveanu, Nellu Mânzatu, Radu Meitani, Sandu Vergatti, Gheorghe Istrate - şeful Frăţiilor de Cruce Alexandru Bassarab, Mihail Livădaru şi Ion Dobre.

In dormitorul 6 stăteau Comandanţii Bunei Vestiri.

In serile adânci şi tămâioase de început de Iunie, cu lună multă vărsată ca din ciuture de argint, peste reţelele şi posturile fixe ale lagărului, dormitorul 4 ţinea şezători literare şi muzicale, la care erau invitaţi Comandanţii Bunei Vestiri şi camarazii din dormitorul 7 şi 2. Nellu Mânzatu ne cânta romanţele lui, cu un meşteşug pe care numai el îl cunoştea. Dorin Hasnaş şi Barbu Sluşanschi, ne învăluiau în melancolia mediteraniană a unor canzoni napolitane, Mişu Polihroniade şi Alexandru Teii, stimulau coruri de romanţe vechi româneşti şi străine, iar eu recitam versuri scrise în lagăr.

A doua zi ne pomeneam, ca sancţiune, fie cu noi restricţii alimentare, fie cu cine ştie ce ingenioase şi proaspete măsuri luate împotriva internaţilor.

Tismana trăise sub lumina caldă a sufletului d-lui Clime. Ciucul trăia acum sub eroismul lui Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre şi Vasile Cristescu, sub blăjinătatea de Christ a bădiei Ilie Gârneaţă şi sub verva dormitorului 4 stimulată de Mihail Polihroniade, Alexandru Teii şi Neculai Totu.

In dormitorul nostru, scânteia logica admirabilă, profunda cunoaştere politică şi strălucitoarea dialectică legionară a lui Polihroniade, exploda glasul moldovenesc şi voioşia robustă a lui Neculai Totu; unduia dragostea legionară a lui Traian Cotigă alături de sobrietatea gândirii lui de adâncă omenie; impresiona calmul desăvârşit a lui Alexandru Tell; se reliefau spiritul echilibrat şi înţelepciunea inginerului Virgil Ionescu şi ne cuprindeau pe toţi, robusteţtea vervei şi generozitatea lui Petrică Bolintineanu.

Un oaspe care ne vizita des, simţindu-se foarte bine la noi, Bănică Dobre, acel minunat uriaş cu suflet de copil, eroul bărbos rănit în tranşeele Spaniei, admirabilul camarad cu ochi calzi şi umezi de ciută, tulburător amestec de crâncenă vitejie şi splendidă naivitate, oricând gata să se lupte cu un batalion de jandarmi şi pururea îndrăgostit de genele unei fete, iubită în taină şi rămasă departe, în Bucureştii unei alte vieţi.

La 19 Iunie 1938, »lotul« d-lui inginer Clime, a pornit sub baionete, spre Jilava şi spre condamnarea la şapte ani închisoare. Din acest lot făceau parte pe lângă alţi camarazi, Bănică Dobre, Neculai Totu, Alex. Cantacuzino, Vasile Cristescu, Mihail Polihroniade, Traian Cotigă, Alexandru Christian Teii, Dr. Paul Craja, ing. Aurel Serafim, Eugen Ionica, Gh. Apostolescu, Sima Simulescu, ing. Virgil Ionescu, Şerban Milcoveanu, Gheorghe Furdui şi Gheorghe Istrate.

In dormitorul 4 , despărţirea de dragii camarazi, trimişi spre o judecată mârşavă şi spre celulele de mucenici şi moarte ale temniţei din Râmnicu Sărat, a fost una din cele mai sguduitoare drame. Cei care plecau, păstrau cu toţii o mare linişte, o largă seninătate în priviri.

Acceptau împăcaţi răstignirea. Noi, cei care rămâneam, eram în schimb neliniştiţi, profund agitaţi, călăuziţi de presimţiri întunecoase. Mâinile s’au încleştat într’un rămas bun camaraderesc, îmbrăţişerile frăţeşti au topit sufletele laolaltă şi au făcut tâmplele să svâcnească într’o singură bătae, Totu şi Polihroniade au cerut lui Nellu Mânzatu să le şoptească cu timbrul lui cald şi grav, câtece de dor şi de vis ...

Au plecat în cântece şi în salut legionar, sub privirile crunte ale temnicierilor ce-i aşteptau după reţele. Peste cântecele şi îmbrăţişerile noastre însă, aripa zimţuită a morţii şi duhul ei, ca un vânt ciudat şi ferbinte.

Tot atunci am primit şi vestea copleşitoare, a condamnării Căpitanului la zece ani muncă silnică, pentru »trădare« şi »anarhizare« a ţării.

Numai după câteva zile, s’a răspândit în tot lagărul ca fulgerul, ştirea evadării din tren, a camarazilor Vasile Cristescu şi Alexandru Cantacuzino.

O mare satisfacţie se citea pe figurile tuturor legionarilor. Detenţiunea s’a înăsprit însă şi mai mult.

O nouă tehnică intervenea acum: izolarea de viaţă, de lume încetase cu vremea, de-a mai fi o suferinţă vie permanentă. Aveam cu toţii sentimentul că locuim un ostrov, un fragment de pământ limitat, salvat ca prin minune dintr’un cataclism mondial, unde toată cealaltă viaţă pierise. Dincolo de noi şi de prezenţa permanentă a spiritului Căpitanului în mijlocul nostru, nu mai exista aşadar, nimic. Ne rupsesem de toate darurile, de toate chemările vieţii şi a familiilor noastre. Locuiam mica noastră insulă legionară, mica noastră planetă, dincolo de care începeau numai bezna şi abisul.

Dorul şi dragostea de lume amurgiseră în noi. Simţămintele acestea se anulau, se disolvau cu încetul. Peste ele, isbucnea năvalnică, solară, camaraderia. Camaraderia, înălţată la gradul de unica valoare morală, de ţinta supremă a realizării noastre sufleteşti...

In Mai 1938 şi în Iunie din acelaş an, dorul de viaţă ardea încă în inimi, pentru ca la începutul toamnei, schimbarea de tonalitate sufletească să se petreacă, lăsând loc sunetului major al sentimentului de camaraderie.

Pentru epoca în care vibram de toate dorurile lumii, romanţa Vânt de seară, cu muzica lui Ion Mânzatu şi cuvintele mele, este reprezentativă:

Cântecul Căpitanului

In ţara cu mănoase lanuri
Restrişti căzură şi blestem.
Plâng triste pasările ’n ramuri
Codrii se frâng şi ape gem,
Că ’n temniţa cu ziduri grele,
Stă Căpitanul ferecat;
In ocna lui, printre zăbrele,
Nici cer nici stele nu străbat.

Refren:

Căpitane, Căpitane,
Neamul plânge cu amar;
Căpitane, Căpitane,
Ţara mi te chiamă iar.

Au tras la uşă, drugi, zăvoare
In beci de piatră sub pământ
Cuţit e gerul, lanţul doare
Şi pare temniţa mormânt.
Stă în nedreaptă, grea osândă,
Drag Căpitan de legionari.
Vin temnicerii răi la pândă,
Şi-l chinuesc ca pe tâlhari.

Refren

Dar dece-mi zace ’n suferinţă
Şi ’n ger viteazul Căpitan?
E pentru sfânta lui credinţă
Şi pentru sfântul lui alean.
L-au asvârlit în închisoare
Ca să mi-l frângă chinul greu;
C’a vrut din neam să facă soare,
Din ţară, verde curcubeu.

Refren

Ard ochii lui în bezna rece
Ca doi luceferi mari, verzui;
Prin gândul lui un viscol trece
Ca Oltul fierbe gândul lui...
Spărgând robii şi închisoare,
Peste furtunile de-acum,
Sub pas de fulger şi vâlvoare
Să calci năpârcile din drum.

Refren

Ascultă plânsul, Căpitane,
Te chiamă dragii legionari.
Din pumnul greu tu fă ciocane
Şi sfarmă zidurile tari:
Cătuşa sparge-o, lanţul frânge
Şi mergi pe veac biruitor ...

Refren

In toamnă, eram cu toţii arhitectonizaţi în noua noastră ordine sufletească, din care se elimina cântecul de sirenă marină a vieţii.

Furioşi, derutaţi de calmul desăvârşit, uluiţi de linia morală pe care se aşezaseră »deţinuţii«, exasperaţi de liniştea solemnă cu care profesorul Nae Ionescu îşi ţinea lecţiile universitare în faţa noastră, transformând lagărul în elita intelectuală şi zidurile triste ale dormitorului sever, în academie.

Colaboratorii lui Armând Călinescu, au adoptat o altă metodă. Au început în doze zilnic sporite, să reinjecteze lagărului dorul de viaţă: câte o scrisoare primită de către un camarad, o vizită din familia »uitată« aproape, strecurată savant printre reţele, un petec de ziar, lăsat ca din greşeală pe masa din bucătărie, ridicarea pentru câteva zile a interzicerii tutunului, îngăduinţa de a primi, în rezumat: restabilirea ingenioasă, satanic chibzuită a contactului cu viaţa.

A fost atunci o teribilă luptă lăuntrică, în fiecare din noi. O sbatere profundă şi însângerată, din care a ieşit însă din nou învingătoare linia legionară. Nae Ionescu, domina lagărul, cu formidabila lui linie de gândire şi de scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care bolnav, suporta suferinţa, cu demnitatea şi nobleţea cu care întâmpina toate şicanele jandarmereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului.

In acel timp lagărul îşi înregistra mai departe, dramele lui fierbinţi, clocotitoare, sub zăpada liniştii cu care erau totuşi consimţite de legionari.

Astfel într’o dimineaţă, a venit în preajma sârmelor ghimpate, soţia camaradului Herghelegiu, ţinând de mână un copilaş înnecat în lacrimi. O priveam încremeniţi, în vreme ce jandarmii o goneau ameninţând-o cu armele şi împiedecau pe sărmanul tată să meargă să-şi îmbrăţişeze copilul. A sosit apoi vestea tragică a sinuciderii soţiei unui camarad care nemai putând îndura despărţirea de el, alesese moartea.
 

In lagăr, au reînceput să fie aduşi camarazi din afară, arestaţi de curând. Printre aceştia erau: Mircea Eliade, Iordache Nicoară; cu ei se strecurau ştirile despre masivele condamnări de legionari din toate părţile ţării. Febra cuprindea lagărul, pentru câtva timp, dar calmul şi încrederea biruiau din nou în suflete.

Radu GYR

*Mică eroare de dată şi loc: Cântecul a fost compus în luna August în lagărul Miercurea-Ciucului (Nota editorului).

(Preluare din broșura Cum am compus cântecele legionare de Ion Mânzatu aparută la editura Ion Mării Verlag, Munchen, Germania - 1996)