Actele doveditoare ale cauzelor care provoacă mişcările studenţeşti, sunt aşa de numeroase, încât se înţelege de sine că nu pot să fie reproduse în cadrele unui articol. E vorba dar numai de unele acte, cele mai din urmă, şi numai de la Universitatea din Iaşi. Aceste acte au însă o însemnătate deosebită, generală, pentru că ne arată, In ultima analiză, cauza cauzelor acestor mişcări, care este:
Conflictul de directive dintre profesori şi studenţi.
Să se noteze: e vorba de „anumiţi" profesori, şi — ceeace nu voiesc să înţeleagă anumiţii profesori — de studenţi cetăţeni, cari au dreptul, oricând, dar, in cazul de faţă, au şi datoria imperioasă ca să-şi apere ideile lor, nu contrarii, ci obligatorii, chiar şi mai ales pentru şcoală, ele trebuind a fi respectate, aşa dar, în primul rând, de profesori.
Conflictul de directive, de care vorbim, noi îl vom rezuma în următoarea formulă:
Studenţii cetăţeni susţin directiva principiilor naţionaliste şi religioase creştine — profesorii se luptă ca să impună studenţilor directiva principiilor anti-naţionale, umanitariste şi antireligioase — aşa zise de „liberă cugetare", uniţi cu jidanii.
Se luptă profesorii: cum? Prin scrieri, prin prelegeri, prin conferinţe, adresându-se mintei? Nu! Se luptă prin injurii, prin pedepse, prin suspendări de la examene, prin eliminări din Universitate, prin închiderea căminurilor, prin impunerea unor declaraţii dezonorante, spre a fi reprimiţi, va să zică: adresându-se trupului copleşit de nevoi. Cu alte cuvinte, şi în aceasta constă vina lor cea mat mare, şi tot odată eroarea supremă — pentru că este suprem de odioasă şi de ridiculă:
Profesorii abuzează de disciplina şcolară, ca sâ reprime mişcarea cetăţenească a studenţimei, având de scop apărarea cui turei naţionale.
Trist dar adevărat.
De aceea tocmai sunt aşa de în semnate actele celor petrecute, in ultimul timp la Universitatea din Iaşi. Căci aici domină, mai cu deosebire, categoria profesorilor „anumiţi" ţărănişti, cu principii antinaţionle şi antireligioase — a lui P. Bujor, cel cu "lumina dela Răsărit" şi a lui Dr. C. Parhon, dela Socola cel cu candidatura „ciocanelor" comuniste, în alegeri.
De aici a pornit şi ultima campanie, având de scop, ca de data aceasta — cu orice preţ — să pună capăt mişcărilor studenţeşti, cari sunt o primejdie mare pentru jidani. Căci Românii — a căror cultură naţională o apără — cum ar putea să se teamă de dânsele?
Planul de campanie, a fost aşadar întocmit, de acest stat major — după toate regulile tactice, si profitând de ultimele întâmplări — cu următoarele obiective:
I. Darea în judecată a profesorului A. C. Cuza ca „autor moral", răspunzător de toate mişcările.
II. Terorizarea studenţimei naţionaliste-creştine, prin disciplina şcolară a foamei, a suspendârei de la examene şi a eliminărei din Universitate.
III. Introducerea poliţiei şi armatei în Universitate, pentru asigurarea „ordinei" principiilor antinaţionaliste şi anticreştine.
Cu aceste mijloace, profesorii ţărănişti, de la Iaşi, au crezut că nu va mai fi vorba de interese naţionale româneşti, cu „numerus clausus": rămânând ei — şi cu jidanii — stăpânii, pentru totdeauna, pe Universitate, şi continuând să lucreze, pentru „cultura umană".
Consiliul, sau cum i se zice, cu pompă „Marele Colegiu" — care dovedeşte Ia orice ocazie că este mai mult "colegiu", decât "mare" — folosindu-se de întâmplarea nenorocită cu moartea Prefectului Manciu începe campania pentru atingerea primului ei obiectiv: darea în judecată a profesorului A. C. Cuza.
In şedinţa de Ia 31 Octombrie 1924, cu înjosiri de gândire şi de simţire elementară, neînchipuite, cu vociferări şi insulte majoritatea „ţărănistă" a votat următoarea moţiune ca expresie a Marelui Colegiu care vorbeşte, notaţi bine, de „situaţia morală", de „conştiinţa corpului profesoral" şi de „sufletul neamului!". Dar iată textul acestei istorice, oarecum, "Moţiuni":
„Colegiul Universităţei din Iaşi, întrunit pentru a examina situaţia morală a acestor instituţii culturale faţă cu crima care a răpit viaţa nenorocitului Manciu, constată, cu adâncă durere, că această crimă, care necinsteşte sufletul neamului românesc în credinţa sa tradiţională, turbură profund conştiinţa corpului profesoral al acestei înalte instituţiuni de cultură şi educaţiune, de oarece ea este rezultatul unei anumite şcoli, condusă de dl prof. A. C. Cuza, şcoală, ce sub cuvânt de religie şi naţionaliştii, rătăceşte spiritele tineretului şi excită patimile.
Colegiul Universităţei rămâne cu atât mai îndurerat cu cât, in explicaţiunea dată astăzi, d. prof. A. C. Cuza nu vrea să recunoască imensa sa parte de răspundere în crima comisă şi că nu este de sperat nici o schimbare în atitudinea d-sale.
Din această „Moţiune" — istorică, pentrucă zugrăveşte starea de spirit a unor „universitari" români, de la începutul veacului al XX-lea — reţin omagiul, involuntar, ce mi-se aduce când se recunoaşte, că „nu este de sperat nici o schimbare în atitudinea d-sale" a mea, ceea ce rezultă din răspunsurile ce Ie dădusem Colegiului la învinuirea absurdă ce mi se făcea. Şi sunt în drept să întreb. „Schimbare în atitudine — cum? Să mă fac „ţărănist"?
Dar după atingerea primului obiectiv al campaniei — cu darea mea în judecată — iată şi obiectivul al doilea.
*
In şedinţa de la 28 Noembrie 1924, Senatul „ţărănist" al Universităței — asupra cererei Asociaţiei studenţilor creştini de a li se admite să serbeze ziua de 10 Decembrie a luptei pentru cultura naţională, printr'un serviciu religios la catedrala Mitropoliei şi printr'o conferinţă culturală, ce urma să se ţină în Aula Universităţei de către d. prof. I. Găvănescu — decide:
„1. Sub nici o formă, ziua de 10 Decembrie nu poate fi considerată ca zi de sărbătoare a Universităţei.
2- Nu acordă nici sala paşilor perduţi nici Aula pentru serbare în acea zi — precum nu aprobă nici suspendarea vreunui curs.
3. Autoriză pe d. Rector, ca în caz când studenţii vor nesocoti hotărârea Senatului, să ia toate măsurile pentru asigurarea liniştei din ziua de 10 Decembrie 1924, la caz de nevoie sâ închidă Universitatea şi Câminurile, cu abrogarea drepturilor câştigate la obţinerea locurilor prin căminuri"
Va să zică: închiderea Universităţei şi Căminurilor, cu abrogarea drepturilor câştigate, uitaţi, prin concurs. Adică, pur şi simplu: foamea şi perderea studiilor. Pentru ce? Pentrucă studenţii creştini, ca cetăţeni, desigur, au cerut să serbeze aniversarea luptei lor pentru apărarea culturei naţionale româneşti, printr'un serviciu religios şt o conferinţă a unui Profesor, în Aulă.
Fără a fi cum se zice serbătoare a Universităţei — şi e trist — întreb: oare studenţii nu aveau dreptul să considere ziua de 10 Decembrie ca o serbare a lor? Şi nu era firesc, ca cel puţin să li se acorde Aula pentru conferinţa unui profesor? Ce neajuns ar fi rezultat din această împăciuitoare concesie din partea Senatului?
Nu! Senatul nu cedează! El doar voeşte să aplice programul integral „ţărănist", al reprimărei oricărei mişcări naţionaliste creştine:
„Nu acordă nici sala paşilor perduţi, nici Aula pentru serbare „in acea zi".
Două consecinţi — din care nu este îndoială care era mai nenorocită — puteau să rezulte din această măsură:
Triumful Senatului, asupra studenţilor, cari veneau să se supună umiliţi, ca nişte copii — renunţând la principiile, şi la lupta pe care o duceau pentru cultura naţională creştină — de frica perderei examene lor şi a locurilor din Căminuri. Sau:
Rezistenţa studenţilor, ca să-şi apere prin tipiile şi să continue mişcarea de apărare a culturei naţionale, pentru care se luptă studenţimea creştină de la toate Universităţile ţărei.
A rezultat consecinţa din urmă. Studenţii au stăruit să-şi ţină serbarea, dând naştere la incidentele, pe care Ie ştim şi care continuă încă în momentul când scrim aceste rânduri — în ziua „Unirei", de 24 Ianuarie 1925.
Universitatea din laşi este ocupată de armată. Studenţii cari sunt admişi să intre în Universitate — căci acei de la Facultatea de drept nu sunt admişi — trebue să treacă prin controlul poliţiei.
Senatul universitar „ţărănist", şi-a atins, aşa dar, şi obiectivul al doilea, al campaniei sale pentru triumful, cu orice preţ, al directivei principiilor antinaţionale şi anticreştine.
Nu ne mai rămâne decât să cităm cele arătate într'un ultim act oficial, ca să vedem cu ce preţ şi-a realizat şi obiectivul al treilea introducerea poliţiei şi armatei în Universitate.
*
Procesul-Verbal No. 16, din 5 Ianuarie 1925, ora 17 — al Consiliului Universităţei din Iaşi — prin însuşi glasul Rectorului, Dr. A. Slătineanu, vine să ne lămurească pe deplin asupra rezultatelor pe cari le-au dobândit profesorii anumiţi „ţăranşti" stăpâni pe Senat prin măsurile lor.
lată mai întâiu ce ne spune Rectorul Dr. A. Slătineanu, că a păţit în ziua de 9 Decemvrie, imediat după introducerea armatei in Universitate. Citez textuI cu cuvintele Rectorului:
„In ziua de 9 Decemvrie, la ora 4 1/2, am introdus armata în Universitate. Mi s'a prezentat şi d-l Procuror Panu, care primise ordine în această privinţă.
Pe la 5, în momentul pe când eşeam — un student foarte agitat s'a adresat ţipând cât îl lua gura cu un ton ameninţător — căutând în mod vizibil să provoace scandal. M'am informat cum îl cheamă şi când am vrut să păşesc înainte s'a pus în faţa mea in mod ostentativ. După invitaţia făcută de dl Prefect s'a dat la o parte. Eram însoţit şi de dl. Procuror Panu. Am plecat căci aveam un examen Ia dl. Dr Radu şi eram chiar în întârziere".
Am plecat căci aveam un examen — şi eram chiar în întârziere: veţi conveni că sunt perle care vin să împodobească faptul întristător, în orice privinţă, că Rectorul a fugit apărat de Procuror şi Prefect, după ce măsura sa nechibzuită produsese dezordinea.
Dar iată ce a păţit un alt corifeu ţărănist, matematicul A. Myller, huiduit de studenţi, pe cari ii insultă la orice ocazie. Cităm declaraţia Procurorului Panu, reprodusă de Rector în acelaş Proces-Verbal:
— „D-le Procuror, te rog să arestezi imediat pe studenţii cari m'au huiduit, zice dl profesor Myller. Am cerut d-Iui profesor Myller să-mi arete pe cei vinovaţi, şi în acest scop am mers împreună în mijlocul studenţilor cari se aflau în mijlocul sălii. Acolo dl. Myller mi-a declarat că nu mai vede pe acei cari l'au huiduit, adăugând: vedeți, domnule procuror, laşitatea acestor tineri, cuvinte care au fost acoperite de huidueli."
Din această scenă se vede în ce fel profesorul A. Myller insultă încă odată studenţii — tratându-i de laşi chiar în faţa Procurorului — şi trebuind să fugă şi el, huiduit.
Dar iată ce se întâmplă, a doua zi, în ziua de 10 Decemvrie Rectorului, după cum însuşi povesteşte „Marelui Colegiu", că a păţit la Rectorat:
„Tot coridorul după eşirea prefec tului s'a umplut de studenţi (circa 80 sau 160 cel mult), au închis uşa coridorului rectoratului şi au început să cânte vecinica pomenire, huidueli, demisia rectorului, barba rectorului, etc. In acest timp băteau cu pumnii şi picioarele în uşi, strigând: demisia. După un timp, pe care nu-l pot afirma just, jumătate de oră ori trei sferturi de oră, nu ştiu bine, s'a introdus un grup de soldaţi prin labjratorul d-lui profesor David, care a început să împingă pe studenţi...
Cum mascarada nu se mai isprăvea, dl. Prefect a intrat din nou (venind prin laboratorul prof. David) şi ne-a propus să ne scoată pe din dos, deoarece domnii studenţi nu vreau să plece. Aşa am şfers-o cu cei doi colegi pe din dos".
"Am şters-o cu cei doi colegi pe din dos". — Iată rezultatul măsurilor silnice, luate de senatul „ţărănist", prin rectorul A. Slătineanu, pus anume, cu mandatul imperativ, pentru că are reputaţia şi porecla de "Turc". "Turcul" însă — care insultă pe studenţi ţigăneşte — a fugit pe din dos.
Ca dovada, că toate aceste silnicii nu au de scop să asigure ordinea în Universitate, ci să impună studenţilor directiva „ţărănistă", antinaţională şi antireligioasă —- chiar cu preţul dezordinei — voiu cita următorul incident dintre prof. Şerban şi Decanul Dr. Parhon, din şedinţa de Ia 5 Ianuarie 1925, a Consiliului universitar. Reproduc însuşi textul procesului verbal:
„Dl profesor Şerban. In faţa politicei studenţilor se ridică o politică personală. Studenţii nu pot crede ca noi şi nici nu le putem impune aceasta.
„La d-voastră, domnule Decan, s'a prezentat un student cu „Svastica" pe piept, şi l'aţi blamat.
Dl. profesor Dr. Parhon. l-am spus: Ia porcăria aceia din piept".
Dl profesor Şerban. Iată deci că opuneţi studenţilor politica personală a d-voastre".
Conflictul de directive, cum se vede, apare aici lămurit, din spontaneitatea acestui incident care dă pe faţă şi mijloacele de cari se servesc profesorii „ţărănişti", ca să-şi impună politica lor. Profesorul cu "ciocanele" comuniste, Dr. C. Parhon strigă la studentul cu „Svastica", naţionalistă şi creştină.
„Ia porcăria aceasta din piept"!
Discutarea acestei atitudini, ca şi a celorlalte insulte şi nedreptăţi, ale profesorilor „ţărănişti", voind să-şi impună politica lor studenţimei — şi provocând astfel conflictul de directive, care este adevărata cauză a dezordinelor din Universitate — a fost înlăturată din discuţia Consiliului universitar: pentrucă scopul era să se reprime mişcarea studenţilor, cu idei naţionaliste creştine, şi să se dea în judecată „autorul moral", al tuturor răutăţilor, care sunt eu, A. C. Cuza! Nu ei, „ţărăniştii", prigonitorii şi insultătorii triviali ai studenţilor.
Nici unul din acuzatorii mei, nu a putut cita nici un fapt împotriva mea. Nici o dovadă. Consiliul universitar nici nu cercetează măcar, după cum rezultă din următoarea declaraţie a rectoratului, în aceeaşi şedinţă:
„Că studenţii au lucrat după indicaţiile d-lui Cuza, n'am nevoie să mai cercetez" ...
Dar ca să vadă şi mai bine pe ce baze anume s'a cerut darea mea în judecată — şi cu ce sărăcie nu numai de dovezi, ci şi de minte avem a face — voi mai cita, după acelaş Proces-Verbal, declaraţia unui alt profesor bine cunoscut „ţărănist", Costăchescu:
„Dl profesor Costăchescu. Dacă luăm numai faptul constatat, de mai toţi că în ziua de 10 Decembrie, după ce studenţii au huiduit şi fluerat pe Rector au manifestat simpatic la locuinţa d-lui Cuza. Aceasta nu e o dovadă suficientă?"
„Dovadă suficientă". Punct. După care Consiliul „ţărănist" votează următoarea "Moţiune" cetită de Rector.
I. Universitatea trebue deschisă nu mai după ce vor fi urgent aplicate sancţiuni contra studenţilor autori ai ultimelor turburări, şi
II. După ce autoritatea competentă va hotărî luarea sancţiunilor în ce priveşte autorul moral al acestor grave neorăndiieli, dl profesor A. C. Cuza.
*
Pe baza acestei „Moţiuni", aclamată de majoritatea «ţărănistă", a Consiliului Universităţei din Iaşi, în şedinţa de la 5 Ianuarie 1923: Ministerul Instrucţiunei publice, cum nici nu se putea altfel, a numit o Comisiune de anchetă, compusă din D-nii Profesori N. Basilescu şi C Rădulescu-Motru dela Bucureşti, şi Traian Bratu, de la Iaşi, care — fiind parte în conflict — după ce totuşi primise, a fost silit să demisioneze, rămânând numai doi.
Înaintea acestei Comisiuni de doi cei mai mulţi dintre profesorii citaţi — în frunte cu dl. prof. M. B Cantacuzino — au omis să se prezinte. Cei cari s'au prezentat nu au putut aduce nici o dovadă.
Depoziţia mea — cu dovezile relei credinţi a învinuirilor ce mi s'au adus — o voiu publica la timp. Deocamdată era nevoe să public acestea, unele acte: pentru ca marele proces, al conflictului de directive de la Universitatea din Iaşi să poată fi judecat de instanţa supremă, care este opinia publică.
A. C. Cuza
(Material preluat din publicația România Întregită, anul I, nr 2 din 15 februarie 1925)