Apărându-şi teritoriul de invazia străină, România nu ar face altceva, decât aceea ce fac ţările cele mai liberale, mai democratice şi mai înaintate în cultură, ca Franţa şi Statele-Unite ale Americei.
Poate că exemplul lor să ne îndemne a le imita.
Nu-mi place argumentul imitaţiei. Nu e oare un semn al lipsei de personalitate şi de autonomie morală, când nu iei o măsură raţională, dictată de interesele evidente ale conservării tale, decât după-ce ai văzut că, în aceleaşi condiţii, le-au conceput şi aplicat alţii? Mă supun acestui prejudiţiu, numai pentru cuvântul că, în cazul de faţă, experienţa unor ţări ca Franţa şi Statele-Unite scurtează discuţia principială şi arată, în practică, consecvenţele depărtate ale unei idei.
Problema migraţiunii etnice, sub cele două forme, a imigraţiei şi a emigraţiei, a preocupat serios pe multe state. La conferinţa internaţională, ţinută la Roma în 1924, pentru reglementarea migraţiunii, au participat nu mai puţin de 40 de state.
Ea s'a concretizat, pe ici pe colo, în dispoziţii legislative, în acte de guvernământ, în instituţii, şi, cum observă d-l Albert Thomas, „în campanii de opinii".
Statele-Unite au exercitat o selecţie serioasă a persoanelor intrate pe teritoriul lor, căutând apoi, metodic, să le asimileze prin mijloace bine chibzuite. Iar, dela 1921 au început o politică restrictivă din cele mai riguroase.
Italia are asemenea o politică anumită, privitoare la fenomenul migraţiunilor etnice din timpul nostru.
Franţa, care a luat, sub inspiraţia momentului, diverse dispoziţii, meditează serios o politică, de control şi de organizare a imigraţiei străinilor, care, după război, e în creştere.
In Statele-Unite. — Statele-Unite în special, nu prezintă un caz instructiv de experienţă sistematică şi perseverentă.
Prin legea dela 1917, se pun imigranţilor diverse condiţii, riguros controlate:
Vine apoi legea dela 1921, care limitează numărul imigranţilor străini admisibili.
Această limitare urmăreşte un scop îndoit:
Şi cărui element etnic îi dă statul, american preferinţă?
Unuia singur: elementului anglo-saxon.
Raţiunea se înţelege uşor.
Şi pentru acelaş cuvânt, se înlătură elementele etnice mai puţin asimilabile, precum cel latin şi mai ales slav.
Legea dela 1924, apoi, care modifică pe cea dela 1921, adaugă o stipulaţie demnă de reţinut. Orice străin, care s'ar dovedi, — indiferent la ce epocă după imigraţie, — că a intrat în Statele-Unite fără să fi îndeplinit atunci condiţiile legale ce-i dădeau dreptul de a imigra, va fi imediat trecut peste hotare. [1]
In Franţa. — Experienţa teoretică şi practică a Franţei, în chestia imigrării străine, este şi mai interesantă, venind dela un popor mai apropiat de noi, în toate privinţele.
Deşi se recunoaşte necesitatea mânii de lucru şi nu se fac dificultăţi elementelor străine muncitoare, cari vin să se aşeze pe teritoriul ei, Franţa, precaută, cere să se evite două pericole, de care este conştientă :
Deci, să se noteze bine! Franţa, cu toată puternica ei organizaţie de stat naţional, cu t toată vechia ei civilizaţie strălucită, înzestrată cu atâtea mijloace puternice de asimilare, se teme de două primejdii:
De primejdia elementelor etnice greu de asimilat din cauza diferenţei lor prea mari de natura poporului francez; şi de primejdia îngrămădirii la un loc a prea multor străini, astfel ca să devină minorităţi etnice.
Săracii de noi, cari din orbenia politicei unor cârmuitori nedemni de locul ce l-au ocupat în istoria acestui mult încercat popor, am lăsat să intre tocmai acele elemente străine care se deosebesc mai mult de firea poporului român! Săracii de noi, cari, prigoniţi de o fatalitate istorică nemiloasă, a trebuit să avem în drumul vieţii, întocmai primejdia* de care se teme şi se fereşte marea şi puternica Franţă: minorităţi etnice. Şi încă ce fel de minorităţi ? Compuse tocmai şi numai din elemente aşa de deosebite de firea naţională românească, aşa de neasimilabile şi prin natura lor, şi prin voinţa lor!
Cari sunt elementele etnice indezirabile pentru sora neolatină, Franţa? Afară de Englezi, sunt tocmai acelea care alcătuesc minorităţile noastre: Germanii, Ungurii, Evreii.
Franţa nu doreşte să-i vină aceste neamuri nici măcar în număr mic, pentru cuvântul hotărîtor, că nu se pot asimila.
Iar pe celelalte elemente, asimilabile prin afinităţile lor etnice, le vrea in număr mic, aşa ca să nu poată alcătui minorităţi.
Iată cum rezumează aceste principii şi reflexiuni asupra imigraţiunii în Franţa dl Albert Thomas în prefaţa introductivă la cartea dlui Marcel Paon „L'Immigration en France”, carte aşa de instructivă şi de luminoasă prin solida ei documentare şi argumentare.
„Dacă acesta este scopul politicei noastre, zice dl Albert Thomas, care nu va fi bănuit şi învinuit de şovinism, de xenofobie, de sentimente inumane, neliberale şi nedemocratice, dacă acesta este scopul politicei noastre de imigraţiune, dacă voim să asimilăm, să integrăm în populaţia franceză pe străinii ce vor veni să se stabilească la noi, e natural să se îndeplinească la frontieră selecţiile necesare... selecţia raselor, selecţia indivizilor, selecţia lucrătorilor... Trebue, după experienţele ultimilor ani, să alegem rasele care au mai multă afinitate cu a noastră: Italieni, Belgieni, Spanioli, Polonezi, etc. Trebue să alungăm pe indezirabili..." [2]
Iar mai departe (p. 14):
„Trebue cu orice preţ să creiăm un adevărat cod al imigraţiei; şi acest cod trebue să fie regulat în acord cu politica pe care o reclamă interesul tării”.
Şi, ca încheiere:
„Problema... se cade să fie abordată cu curaj de toţi Francezii, cari se îngrijesc de viitorul ţării lor.
Ei trebue să ceară dela cârmuituri acea politică franceză a imigraţiei care... să permită menţinerea unei Franţe sănătoase, viguroase, capabile de radiare, gata a aduce încă operei comune a civilizaţiei omeneşti concursul geniului său propriu şi al nobilelor sale tradiţii." [*]
Iar în ce priveşte îngrămădirea la un loc a străinilor de acelaş neam, autorul cărţii citate, dl Marcel Paon, exprimă o convingere hotărîtă şi o teamă judicioasă. O reproduc, că e scrisă, par'că pentru România.
„Noi credem, zice el, în ce ne priveşte, că gruparea străinilor în astfel de insule compacte (Ilots) este foarte regretabilă, şi că aceste insule ar putea, dacă nu vom lua seama, să tindă, prin importanţa lor crescătoare, la formarea de minorităţi etnice, izvor de agitaţie politică, mai ales când ele sunt localizate în vecinătatea frontierelor. [3]
Şi acum, revenim la întrebarea noastră:
Este vre-o conştiinţă românească adevărată, care să nu afirme cu tărie că e timpul, timpul din urmă, de a opri la graniţă invazia străinilor?
Nu, desigur. Suntem de acord. Toţi o dorim.
Iată deci încă un punct asupra căruia sufletele româneşti sunt unite prin o voinţă comună.
I. GĂVĂNESCUL, Profesor la Universitatea din laşi
_______________________________________
[1] Marcel Paon, L'Immigration en France, p. 101.
[2] Marcel Paon, L'lmmigration en France, p. 12.
[*] Ibid, p. 18-19.
[3] Op. cit., p. 181.
(Articol preluat din revista Înfrățirea Românească, anul IV, nr 15 din 1 iunie 1928)