Ziua de 10 Decembrie 1922 înseamnă o dată de răscruce în istoria neamului românesc. Cu cât va trece timpul, cu atât importanţa acestei zile se va evidenţia mai mult. La cea de a 22-a aniversare a Mişcării studenţeşti şi în perspectiva celor două decenii şi mai bine de lupte crâncene, se cuvine să facem un pas spre a desprinde din învălmăşeala atâtor evenimente firul conducător pe care s-a mişcat această luptă în diferitele etape ce s-au succedat.
Instinctul
Apare evident faptul că Mişcarea Studenţească din 1922 a fost o puternică erupţie a instinctului naţional. O mărturisesc toţi aceia care au trăit-o: „Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereţii româneşti – scrie Căpitanul – a fost o isbucnire vulcanică, pornită din adâncurile naţiei” (Pentru Legionari, pag. 75). Iar Ion Moţa spune: „Ne-am dat clocotului şi svâcnirii curate. Căci „mişcarea studenţească” n-a fost decât o svâcnire a inimei noastre, mai bine zis o reproducere în sufletele noastre a unei svâcniri uriaşe, venite din adâncurile fiinţei neamului nostru. Un spasm al naţiunii bolnave, iată ce a fost mişcarea noastră”(Cranii de lemn, pag. 230).
Se împlinea o veche profeţie a lui Eminescu: „Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 de ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rassei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase” (Vol. II, pag. 292). „Dacă privim fierberea vieţii noastre publice, putem vedea bine că neliniştea perpetuă din generaţiunea de azi la ordinea zilei şi frecăturile ei, atât din viaţa politică cât şi din cea spirituală, nu-şi are cauza lor pe atâta în interese personale (precum susţin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcţiunele pe care au apucat unii de pe o parte, alţii pe de alta…”
Însă generaţiunea ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generaţiune, ce se înţelege pe sine însăşi; şi e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui.
„… Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă, deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei, constituiesc meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezenţi decât a celor trecuţi” (Vol. I, pag. 43).
Pare că aceste adevăruri formulate de Eminescu îşi găsesc o aplicare integrală în „Mişcarea studenţească”. Totuşi, se naşte o serie întreagă de întrebări în legătură cu fenomenul produs în 1922. De ce acest instinct n-a erupt până atunci? De ce izbucneşte tocmai, imediat după întregirea graniţelor, adică în momentul când împlinirea idealului milenar era în toi şi când ar fi părut mai natural să fie – mai ales după încordările războiului – o tendinţă spre tihnă, pentru gustarea acestei mari bucurii? Avea numai un mobil de apărare (defensiv) faţă de primejdia bolşevică, ce se profila tot mai ameninţătoare prin suportul ce-l găsea în infiltraţiile evreieşti din Ţară, sau includea şi năzuinţi ofensive, de afirmare românească, ce depăşeau cu mult această primejdie? Din ce adâncuri veneau şi încotro se îndreptau aceste năzuinţi? Ce corelaţie există între ele şi momentul istoric, în care s-au manifestat cu atâta vehemenţă?
Iată întrebări, care nu şi-ar putea găsi răspunsul integral în cadrul restrâns al acestei expuneri comemorative. Totuşi, vom încerca să schiţăm unele elemente esenţiale, care au avut un rol decisiv în declanşarea „Mişcării studenţeşti” din anul 1922.
Prin concepţia noastră legionară, profund creştină, noi nu putem împărtăşi ditirambele exagerate făcute de unii cugetători, care consideră războiul ca „ceva divin în el însuşi” (Joseph de Maistre) sau ca „fenomenul cel mai profund, cel mai sublim al vieţii morale” (Prudhome) şi nici nu credem ca Moltke că „fără răsboiu, omenirea s-ar steriliza în materialism”. Totuşi nu negăm că, pe lângă atâtea calamităţi, războiul are şi unele părţi salutare în legătură cu procesul de selecţiune socială. Confruntarea la fiecare clipă cu moartea pe câmpurile de bătaie, zguduie adânc întreaga fiinţă a unui individ sau a unui neam. Legea selecţiunii naturale prin luptă funcţionează intens. Instinctele ofensive şi de afirmare se dezmorţesc şi se învolburează. Elementele cărora li s-au ofilit complet aceste instincte combative sunt depăşite şi adesea se prăbuşesc ca nişte copaci şubrezi. Chiar dacă în vâltoarea unui război se consumă mai mulţi dintre cei aleşi, totuşi, climatul spiritual, care se naşte, este propice mai mult respiraţiilor mari şi adânci. Duhul epopeic începe să stăpânească. Atmosfera tihnită, minoră şi adesea prozaică, se aşează ca o pâclă în vreme de pace, se destramă sub presiunea tragismului pe care îl capătă problemele de existenţă în aspra confruntare cu moartea. Atunci adâncurile desfundate ale unui neam se învolburează şi îşi caută forme noi de viaţă, în consonanţă cu esenţa sa originară.
Războiul de întregire din 1917 a avut acest efect asupra sufletului românesc. Toate reziduurile sedimentate şi zgura aşezată în cele patru decenii de viaţă publică dulceagă, în aparenţă prosperă şi liniştită – tulburată doar, pentru un scurt moment, de răscoalele ţărăneşti din 1907, care erau un simptom al clocotului din adâncuri – au fost în aceşti ani de război vârtos scuturate.
Instinctul de viaţă românească, dezmorţit acum, de sub poleiala strălucitoare, dar şi otrăvitoare, în care îl înăbuşea o clasă conducătoare hibridă prin structură şi înstrăinată sufleteşte, îşi căuta drumul propriului său destin. Bucuria trecerii Carpaţilor, alternată cu drama unei retrageri haotice, întreagă această gamă de emoţii contradictorii a făcut ca răscolirea să fie în toată întinderea şi mult mai adâncă. Din această răscolire generală s-a născut spiritul de luptă eroică, ce a animat armatele de ţărani de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi în alte atâtea părţi glorioase. Dar aceasta cotrasta profund cu preocupările meschine ale multora de la spatele frontului şi mai ales cu atitudinea mai mult decât detestabilă a fostului Principe Carol – viitorul rege tiran – care, cu clicile lui cultivate de pe atunci, se dedau cu atâta nesocotinţă la petreceri şi orgii. Acest contrast izbitor, pus în evidenţă pe fondul unei mari tragedii naţionale, a făcut să se adâncească iremediabil discrepanţa sufletească între marea masă a poporului român şi pătura lui conducătoare superpusă.
Grelele încercări ale războiului au învârtoşit instinctul de viaţă al poporului român şi au dezechilibrat până la descompunere putreda lui clasă conducătoare. Din acel moment, s-a născut în mod virtual profunda criză internă, în care se va zbate Statul Român. Sufletul românesc învolburat nu va putea fi dominat şi nici modelat şi orientat de această clasă impotentă şi iremediabil compromisă. Dar diferitele diversiuni făcute sub lozinca răspunderilor prin averescanism sau a dreptăţii sociale prin ţărănismul unor surtucari, pe care A.C. Cuza îi chema „la ţăranul român cu perciunii de jupân”, vor reuşi pentru un timp, să amăgească năzuinţele adevărate ale sufletului românesc şi să amâne pentru puţină vreme un conflict devenit inevitabil.
Generaţia studenţească de la 1922 a trăit intens aceste zguduiri ale războiului, la o vârstă când puterea de receptivitate era cea mai mare. Sensibilitatea ei a fost adânc brăzdată de frământările de atunci. Din prima clipă a izbucnirii războiului, Căpitanul, care încă nu împlinise 17 ani, a plecat spre Ardeal, la regimentul unde făcea serviciu tatăl său, „împins de dorul de a fi şi el printre luptătorii de la front”. Camaradul său de luptă, Ilie Gârneaţă, participă activ ca cercetaş, pe toată perioada războiului, iar Ion Moţa, deşi mai tânăr cu trei ani, refugiat în Moldova, ieşea ca elev la munca câmpului „muncind pentru ostaşii care luptau pe front” ( v. Andrei Ionescu, Almanahul Cuvântului, pag. 132). Şi aceeaşi participare entuziastă a avut-o întreg tineretul Ţării. Întâmplarea din pădurea Dobrina (Martie 1919), povestită cu atâta emoţie de Căpitan, este caracteristică tocmai pentru noul duh, care s-a zămislit din încleştarea războiului. Acest duh nou va fi purtat în suflet de viitori studenţi şi, după dibuiri şi frământări, va izbucni într-o zi cu puteri nebănuite.
Climatul aspru de război şi confruntarea cu moartea, pe lângă învolburarea forţei vitale a naţiei româneşti, a deschis şi perspective cu totul noi, în privirea, simţirea şi judecarea realităţilor naţionale şi internaţionale, în multe privinţe esenţial deosebite de cele de înainte de război.
Produce şi ea o profundă schimbare în evoluţia sufletului românesc.
Prin rezultatul politic al întregirii graniţelor nu se epuiza, cum s-a crezut, idealul naţional, pentru ca noile generaţii să se găsească în faţa uni gol producător de criză şi stagnare sufletească. Dacă s-ar fi întâmplat un asemenea fenomen, cel puţin prima generaţie de după război, adică generaţia de la 1922, n-ar fi manifestat nici un fel de nelinişte. Ar fi înclinat să beneficieze tihnită de avantajele pe care le aducea cu sine împlinirea idealului naţional. În realitate, însă, fenomenul s-a întâmplat invers: sufletul românesc pus în mişcare de toate aceste evenimente simţea – chiar dacă nu complet desluşit – că de acum începe partea pozitivă a idealurilor româneşti.
De milenii neamul românesc a năzuit să se unească. Acest lucru era o condiţie esenţială oricărei prosperităţi de forţă materială sau spirituală. Dar era numai o condiţie, o etapă, un obiectiv premergător – fie el oricât de important – nu însă un scop. Lupta dusă în acest sens, va avea mai mult un caracter exterior şi material, similar obiectivului urmărit. Unirea Principatelor, înălţarea lor la rangul de regat, ca şi întregirea teritorială din 1918, nu puteau constitui, prin ele însele nişte finalităţi. Ele erau numai etape de pe versantul negativ al existenţei noastre naţionale, determinat de situaţia geografică şi vitregia istorică, pe care neamul românesc a trebuit să le parcurgă pentru a ieşi pe creştet, la suprafaţa istoriei. Astfel că întregirea graniţelor însemna constituirea bazei de plecare spre partea pozitivă şi creatoare, nu însă şi plecarea. Aici era punctul de unde se bifurcau perspectivele. Dacă cei din generaţia unirii (bătrână), privind spre trecutul luptelor, îşi considerau visul împlinit, cu sentimentul unei finalităţi, generaţia tânără, dimpotrivă, simţea, oricât de nedesluşit la început, că pentru prima dată neamul românesc întregit se găseşte în condiţii de a putea avansa temerar în istorie. Din imboldul acestor năzuinţe îngrămădite de milenii, venea toată neliniştea şi înfrigurarea generaţiei de la 1922.
„Această mare înnoire a naţiunii române – se întreabă înfrigurat Căpitanul – este posibil să vină? Urmează. O simţim cu toţii. După lunga noapte de veacuri, azi, între aceleaşi graniţe, poporul român aşteaptă răsăritul soarelui, aşteaptă ceasul învierii lui ca neam. Este posibil oare ca toate frământările milenare să se oprească la o simplă chestiune de formă: unirea într-un Stat a tuturor Românilor? Nu simţiţi din adâncuri cum clocoteşte marea renaştere a poporului român? În această înviere va avea un rol covârşitor tinerimea. Pe dânsa o cheamă destinul să joace pe scena istoriei. Nu ne înţeleg oamenii vechi? Nu ne înţeleg pentru că apelul sacru al destinului numai noi îl putem auzi, numai noi îl înţelegem, pentru că numai nouă ni se adresează” (C.Ş.C., pag. 71-72).
Ruperea zăgazurilor despărţitoare de fraţi de la nişte frontiere artificiale a făcut să năvălească şuvoaiele de simţiri stăvilite şi comprimate până atunci, care acum, însă, se revarsă tumultos pe tot cuprinsul Ţării întregite şi cu deosebire în universităţi.
Şi acest tumult de viaţă nouă nu va fi înţeles nu numai de decrepita clasă conducătoare înstrăinată, dar cu unele excepţii nici de cei mai bine intenţionaţi bătrâni naţionalişti. Plămânii lor, obişnuiţi să respire mai mult în intimitatea cadrelor regionale, cu inerentele lor mărunţişuri, se găseau nepotriviţi pentru respiraţia pe care o dau spaţiile mari.
Reforma agrară şi sufragiul universal, proclamate sub presiunea evenimentelor, au stârnit noi curente de energie, de data aceasta în sens vertical, de jos în sus, până la Universitate, valuri proaspete de tineret. Aceste contingente formate de fiii sau fraţii ţăranilor, care imediat după război s-au întors de pe front „cu dor şi hotărâre de viaţă nouă” (Pentru Legionari, pag. 121), aducea un instinct românesc nealterat, sănătos şi înfrigurat de aceleaşi mari năzuinţe. Prin revărsarea lor masivă, se schimbă esenţial structura sufletească a corpului studenţesc, compus până atunci, din progeniturile elementelor orăşeneşti, care în mare parte erau de provenienţă dubioasă sau deformate sufleteşte de o mentalitate cosmopolită.
Noile preocupări ale tinerilor fii de ţărani, vor purta pecetea instinctului sănătos (măcar în germen) adus din lumea satelor şi nu vor avea, în general, acele manifestări patriotarde, fanfaroane şi lipsite de orice credinţă interioară, reprezentate de speţa de studenţi zişi naţionalişti din care mai târziu se vor recruta diverşii Iamandi, Manciu şi alte asemenea exemplare detestabile. Contrastul între mizeria satelor natale şi poleiala orbitoare a oraşelor, unde mişuna în desfrâu lumea interlopă a veniturilor, le va irita sensibilitatea şi răvăşi rândurile. Cei slabi vor aluneca şi se vor descompune în această lume sleită de plăceri, roasă de vicii şi pervertită de turpitudini, sau se vor resemna în mizeriile camerelor mucegăite sau prin mansardele gheboase şi prelinse de ploaie, mângâind speranţa unei mizerabile slujbe de stat. Cei tari însă, vor mocni gânduri de evadare sălbatică sub impulsurile ancestrale, răscolite acum, după război, dar încă nelămurite pe deplin. Încotro, însă, se vor îndrepta? Iată, răspântia cu surprizele şi toate primejdiile ce vor rezulta din cursele întinse spre direcţiile orientărilor greşite. Oricum, un lucru este cert: în studenţimea de la 1922, pentru prima dată în istoria noastră naţională, instinctul ţărănimii este reprezentat masiv. Şi acest fapt va avea mari repercusiuni în evoluţia acestei lupte şi a Ţării în general. Prin marele aflux al studenţilor de origine ţărănească, componenţa socială a inteligenţei româneşti va suferi o schimbare în proporţii necunoscute până atunci.
În toiul acestor răvăşiri, frământări şi dospiri, care caracterizează momentele de naştere ale României Întregite, începe să se profileze, din ce în ce mai ameninţătoare, primejdia bolşevică de peste Nistru.
Aceasta devenea cu atât mai mare, cu cât elementele evreieşti infiltrate în toate provinciile româneşti şi cu deosebire în Moldova, Basarabia şi Bucovina şi contaminate de virusul comunist, deveniseră factorii cei mai activi în acţiunea de propagare a acestei doctrine a urii, subminând, sub toate formele, consolidarea României abia întregite. Din această pepinieră se recrutau toţi agenţii de disoluţie naţională, care urmăreau extinderea bolşevismului în România.
Atacurile împotriva instituţiilor de bază ale statului (şcoală, armată, biserică, dinastie etc.) erau date sistematic, făţiş şi insolent. Capcanele diversiunilor – arma lor atât de preferată – erau abil întinse în toate sectoarele vieţii publice; perfide plase ţesute diabolic, pentru prinderea celor naivi, se întindeau în toate părţile. Muncitorimea înfometată şi setoasă de dreptate o ţineau în mână, prin promisiuni demagogice; injectată de ură, o aruncau în lupte pentru ca, prin agitaţii şi greve, să paralizeze orice activitate şi să dezorganizeze Statul. Aşa zişii intelectuali cu instinctul de conservare ofilit în abstracţiuni uscate şi cu capul turmentat de dialectica sarbădă a materialismului istoric, se clătinau gata de prăbuşire. Elanul tranşeelor era colectat, prin prestigiul dobândit în timpul războiului, de Mareşalul Averescu, în tiparele mai mult decât dubioase ale Ligii Poporului spre a-l descompune prin stagnare sau a-l compromite la momentul oportun. De asemenea, noul şi sănătosul suflu al ţărănimii, care la 1917 „din instinct se opunea acestui val distrugător” (Pentru Legionari, pag. 10), era şi el acum ademenit spre „ţărănismul” a cărui doctrină era atât de îmbibată de curentele poporaniste ruse, care – cum se ştie – au premers pregătind terenul pentru triumful bolşevismului. Chiar şi influenţa întremătoare, pe care viaţa sănătoasă a Ardealului, îndârjit de lupta milenară, putea să o reverse în România Mare, a început să fie alterată, în ritm galopant, de levantismul clasei conducătoare din Vechiul Regat, fapt care a avut ca reflex, chircirea într-o mentalitate regionalistă.
Nici sectorul studenţesc nu a fost neglijat. În primul an după război, la deschiderea Universităţii din Iaşi, grupul studenţilor români naţionalişti, „redus ca număr, era copleşit de masa imensă a studenţilor jidani, veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului” (Pentru Legionari, pag. 15). „Câţiva, care mai încercam să rămânem pe poziţie, eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu libertatea de conştiinţă şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi” (Pentru Legionari, pag.16).
Dar aici, manevra uneltirilor descria şi o curbă mult mai largă. Planul lor conceput iniţial şi pus în aplicare prin elementele aservite, din diferitele guverne, era dezrădăcinarea şi proletarizarea intelectualilor, meniţi să formeze cadrele „revoluţionare de meserie”, care vor răscoli şi îndruma armata proletară din această ţară. Masele de tineri smulşi din lumea satelor şi apoi aruncaţi în mizeria şi promiscuitatea centrelor cosmopolite, unde sunt situate universităţile, vor fi lesne desfigurate sufleteşte, constituind un adevărat rezervor de revoltă şi ură distrugătoare. De aici îşi vor recruta agenţii pe care îi vor îndruma apoi spre locurile lor natale, spre a infecta sănătosul instinct din lumea satelor, a cărei rezistenţă morală au avut prilejul să o verifice. Acest sistem de subminare dăduse roade apreciabile în alte ţări. Aşadar, în toate sectoarele mai importante ale unei naţiuni, primejdiile erau mortale. Dar clasa noastră conducătoare – chiar şi elementele cele mai bine intenţionate – nu putea înţelege nici frământările adânci, prin care trecea sufletul românesc după război şi nici manevrele perfide, la care se dedau inamicii unei Românii sănătoase. Această clasă conducătoare, intrată în plină descompunere, nu putea combate temeinic primejdiile, fiind cu totul depăşită de noile condiţii de viaţă create de război.
Şi atunci naţia şi-a trimis din adâncuri Căpitanul. El este, înainte de toate, instinct puternic şi voinţă masivă. Este acelaşi instinct care, la izbucnirea războiului, l-a mânat, încă copil fiind, pe cărările care duceau la dezrobirea Ardealului, „împins de dorul de a fi şi el printre luptătorii de pe front”; iar cu doi ani mai târziu, în primăvara anului 1919, se strângea în pădurea de la Dobrina cu tinerii săi camarazi, a căror viaţă abia înmugurea, să trăiască înfrigurările şi dorul de luptă împotriva bolşevismului.
Acest excepţional instinct, cu care sunt înzestraţi numai conducătorii înnăscuţi, îl vor orienta în învălmăşagul atâtor năzuinţe, sentimente şi tendinţe contradictorii de la marea răspântie istorică, în faţa căreia raţiunea şi calculele cele mai abile rămâneau neputincioase.
„Când m-am aruncat în cea dintâi luptă – scrie Căpitanul – n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia aş fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungate frământări sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă. Nimic din toate acestea. N-aşi putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistuieşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări” (Pentru Legionari, pag. 65).
Şi precizia orientării este uimitoare. Se putea vedea că în el activează însuşi Destinul Românesc. Din prima clipă a vieţii sale studenţeşti, în toamna anului 1919, se azvârle în luptă alături de muncitorul Constantin Pancu, în sectorul cel mai primejduit al muncitorimii. Astupă breşea făcută de atacul comunist, sparge greva de la regie şi îşi încununează victoriile prin arborarea steagului tricolor, după ce a smuls pe cel comunist, deasupra puternicei redute roşii a atelierelor C.F.R. Nicolina (Iaşi).
Cu spatele acoperit, îşi creează un grup de şoc cu care angajează apoi marea bătălie pe planul studenţesc. Acesta era sectorul cel mai important al vieţii publice româneşti, prin poziţia lui centrală şi de intersecţie pe care o ocupă în evoluţia statului român cu o populaţie ţărănească copleşitoare. Aici dă atacuri succesive şi concentrice. Simte că este poziţia cheie de unde se radiază întreaga forţă propulsoare a organismului naţional.
Primul congres studenţesc după război s-a ţinut la Cluj, în zilele de 4, 5, 6 Septembrie 1920, „într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forţa armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzleţit în cele patru vânturi de soartă şi de noroc. Două mii de ani de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toţii! Dar pe cât era de mare entuziasmul pentru prezentul care ne copleşea inimile prin măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de lina viitorului” (Pentru Legionari, pag. 39). Din toate părţile se făceau presiuni pentru admiterea în centrele universitare şi la conducerea lor a studenţilor evrei care, cum am văzut, erau adepţii ideologiei comuniste şi a cărei difuzori fanatici sau interesaţi deveneau. Majoritatea conducerii studenţeşti de atunci cedase în această privinţă. Situaţia a fost restabilită datorită Căpitanului.
„Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul Bucovinenilor, s-a luptat timp de două zile cu îndârjire. Până la sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea şi disperarea cu care a fost dusă lupta.
…Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc şi, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolşevismului. Studenţimea română a fost la o mare răspântie. Iar mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mişcări studenţeşti româneşti, ci poate o izbucnire a revoluţiei comuniste” (Pentru Legionari, pag. 40).
Şi bătălia a continuat din ce în ce mai îndârjită la Iaşi, împotriva senatelor universitare ateiste care „proclamară în ceasurile grele de atunci lupta contra lui Dumnezeu”; împotriva studenţilor comunişti, care făceau greve şi purtau ostentativ şepci ruseşti; împotriva presei înstrăinate, care otrăvea şi dezorienta opinia publică, incitând-o la revoltă; iar cu ajutorul elevilor de liceu – viitorii studenţi – această luptă s-a extins şi în târgurile din provincie pentru a combate nesănătoasa propagandă bolşevică făcută prin turneele teatrale ale evreilor comunizanţi.
La 4 Mai 1921, Căpitanul a fost eliminat din toate universităţile. Dar această măsură nu numai că nu l-a intimidat, dar l-a îndârjit şi mai mult. El nu-şi mai aparţinea şieşi. Devenise, cum spune Eminescu, „un credincios agent al istoriei” (Vol. I, pag. 43), căci şi primejdiile pe care le înfrunta cu atâta hotărâre erau decisive, nu numai pentru soarta poporului român, dar şi pentru întreaga civilizaţie creştină.
Această viziune s-a făcut clară încă din primele ciocniri cu demonstraţiile comuniste de lucrători înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală a Moscovei. „Dacă ar fi învins aceştia – se întreabă Căpitanul – ar fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii…” (Pentru Legionari, pag. 17). „Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea Patriei, desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii” (C.Ş.C., punct 65). Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. În greutăţile ei, a început să se facă o selecţiune a elementelor luptătoare, care se grupau în jurul Căpitanului, în prima fază la cercul studenţesc „Ştefan Vodă”, iar mai târziu la „Asociaţia studenţilor creştini” din Iaşi, devenită un puternic centru de luptă naţională. Energia de titan, desfăşurată de Căpitan în cei trei ani de lupte şi primejdii, pe care el, ca un Făt Frumos din poveste, le trăia fără să ţină seamă de nimic, a brăzdat adânc sensibilitatea românească. Şi instinctul fiecărui român, în dibuire până atunci, începe să fie polarizat ca de un magnet către adevăratul său sens şi care să-l ducă spre lumină.
Prin apariţia Căpitanului, se realizează în viaţa publică românească o lege de bază a istoriei, care a condiţionat şi stăpânit toate prefacerile şi evenimentele epocale, şi anume: adâncile năzuinţe ale maselor înfrigurate să fie polarizate şi fecundate de o puternică personalitate. Rezultatele nu vor întârzia.
„Într-adevăr, la 3-4 Decembrie, la Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi sunt mari manifestaţii de stradă. Întreaga studenţime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta a pământului, ameninţată de atâtea ori în decursul veacurilor, îşi aruncă tineretul în faţa primejdiei spre a-şi salva fiinţa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără decizii luate în comitete, fără ca cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iaşi, Cernăuţi, Bucureşti. Un mare moment de iluminaţie colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopţi întunecoase, în care o tinerime întreagă îşi vede linia de viaţă a ei şi a neamului” (Pentru Legionari, pag. 77).
„La 10 Decembrie, delegaţi din toate centrele se adună la Bucureşti, îşi fixează în zece puncte ceeace au crezut că formează esenţa mişcării lor şi se declară greva generală pentru toate Universităţile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 Decembrie mai mare prin valoarea formulării, care s-a făcut atunci, după cât au putut delegaţii formula din esenţa adevărului care frâmînta sufletul întreg al studenţimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acţiune, a declarării răsboiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute şi necunoscute, atâtea morminte! 10 Decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acestuia la un mare examen. Nici cei din Bucureşti – încheie Căpitanul – şi nici eu care eram departe şi nici alţii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc în adânci închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii şi ne va aduce atâtea lovituri şi atâtea răni în lupte pentru apărarea ţării noastre” (Pentru Legionari, pag. 79).
Iar Ion Moţa precizează: „Nu noi, studentul cutare sau celălalt, am dat naştere mişcării. Ea s-a născut spontan din sufletul masei studenţeşti, suprapus sufletului naţiunei” (Cranii de lemn, pag. 231).
Şi totuşi, acum, la această aniversare, care se face după două decenii şi mai bine, timp suficient de a arunca o privire retrospectivă mai completă, se poate mărturisi adevărul istoric întreg şi netulburat de o excesivă modestie. Fără personalitatea excepţională a Căpitanului, în condiţiile grele de după război, nu s-ar fi putut concepe o mişcare studenţească românească de atâta amploare, cu toate predispoziţiile care existau în acest sens. Dar dacă totuşi, s-ar fi născut, ea s-ar fi destrămat repede în diversiuni şi compromisuri. I-ar fi lipsit axa, animatorul şi polarizatorul neînfricat şi neclintit. Fără Căpitan, secundat de Ion Moţa, Mişcarea studenţească n-ar fi rodit atât de adânc , în istorie, mult mai adânc decât bănuim noi astăzi. Este impresionantă modestia şi discreţia Căpitanului şi a lui Ion Moţa, precum şi grija lor plină de abnegaţie, de a transpune importanţa unui mare eveniment numai pe instinctul masei, fără a-şi revendica pentru ei alt merit decât acela de a fi fost o „zvâcnire curată” a acestui instinct. Ce contrast cu mentalitatea egocentrică a atâtora, care pentru a-şi aroga merite închipuite recurg chiar la falsuri grosolane! Adevărul însă rămâne: Căpitanul a pus generaţia de la 1922 pe linia destinului, „care trece luminos de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând cale de viaţă şi de onoare pe care va trebui să mergem noi şi strănepoţii noştri, dacă voim viaţă şi onoare pentru neamul nostru” (Pentru Legionari, pag. 77-78).
Sub raportul tacticii politice, 10 Decembrie 1922 este de o importanţă covârşitoare. Prin cucerirea întregului sector studenţesc – care, după cum am spus, ocupa o poziţie centrală în configuraţia vieţii publice româneşti – s-a dobândit o bază de plecare, de unde va fi atacat cu mai multă vigoare bolşevismul cu toate derivatele şi diversiunile lui. Manevra duşmanului, care urmărea să facă, prin declasarea şi proletarizarea studenţimii, un ferment de disoluţie naţională şi socială, nu numai că este preîntâmpinată de Căpitan, dar este chiar întoarsă. Duşmanul este silit să treacă în defensivă.
De atunci, impertinentul duşman şi-a pierdut insolenţa atacului făţiş. El se va retrage în tenebre, de unde va unelti prin interpuşi. Şi studenţimea română va da de acum înainte făclierii cei mai temerari ai noului ideal, pe care naţia îl aştepta de milenii. De acum, „marea masă studenţească merge călăuzită de instinctul sănătos al rasei şi de umbrele morţilor” (Pentru Legionari, pag. 124). Ea s-a pus pe linia destinului românesc şi pe acest drum, plin de lupte grele, „copiii îşi vor întinde mânuţile nevinovate să-i salute”, iar mulţimile înfrigurate vor simţi cum „clocoteşte viitorul” şi vor plânge de bucurie.
Învolburarea studenţească din 1922, care pornea din instinctul naţiei, aducea la început, prin caracterul ei eruptiv – ca orice erupţie – năzuinţe încă nelămurite pe deplin. Gândurile şi sentimentele cele mai sublime se vor găsi amestecate cu gânduri şi sentimente de crasă platitudine. Moţiunea votată la 10 Decembrie 1922 oglindeşte o asemenea situaţie, de altfel inevitabilă pentru asemenea împrejurări. Revendicările de ordin naţional alternează cu cele de ordin material.
În specularea acestei disonanţe se va face manevra politicianistă în sensul de a transpune întreaga agitaţie pe planul revendicărilor materiale. În felul acesta se spera a se face uitat adevăratul obiectiv al luptei. „O mare parte din conducerea de la Bucureşti – scrie Căpitanul – înclina pe această pantă pe care, dacă ar fi apucat studenţimea, s-ar fi abătut de la adevărata ei misiune. Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanţele formulate de studenţime” (Pentru Legionari, pag.114).
De altfel, însuşi punctul principal al moţiunii – „numerus clasus” – era cu totul minor şi disproporţionat faţă de marile şi adâncile năzuinţe, care stătea la baza fenomenului studenţesc. „Această formulă nu va rezolva aproape nimic, căci – cum spune Căpitanul – ea se ocupă de respectarea proporţiilor, dar nu atacă proporţia în sine” (Pentru Legionari, pag. 82).
De aceea, importanţa lui 10 Decembrie nu stă în faptul că s-au făcut anumite revendicări, ci mai mult în năzuinţa de a se formula revendicări. Noi perspective se deschideau sufletului românesc. Dar odată cu ele, începea şi o dramă de cunoaştere, care se va trăi din ce în ce mai intens în această perioadă de tranziţie. Între impulsurile şi năzuinţele instinctului naţional, după războiul de întregire, şi posibilităţile de înfăptuire, în stilul de viaţă de atunci, era o mare disonanţă. Abia acum se putea vedea mai bine, câte reziduuri sedimentate de vitregia istoriei îngreunau sufletul românesc. Idealul naţional al întregirii – prin însuşi caracterul lui obiectiv material limitat – nu pune alte probleme de ordin sufletesc. Preocupările care convergeau spre atingerea acestui obiectiv erau mai mult de ordin politic, la care se adaugă şi un entuziasm patriotic de o anumită intensitate. În adânc însă, influenţa străină caria nestingherită până şi rădăcinile instinctului de conservare. Acest fapt se evidenţiază şi mai bine dacă se face o comparaţie între atitudinea pe care a avut-o în problema israelită, la 1879, generaţia lui Vasile Conta, Kogălniceanu, Hasdeu, Eminescu etc., şi atitudinea pe care a avut-o clasa conducătoare de la 1923 în aceeaşi problemă.
De altfel, chiar spinoasa problemă evreiască, cu toate aspectele ei alarmante în legătură cu pătura conducătoare, cultura naţională, problema oraşelor, acapararea economică etc., deşi pare că formează obiectivul principal al luptei, este totuşi cu mult depăşită de năzuinţele reale care se cereau lămurite atunci. Această problemă, cu toată gravitatea dezechilibrului politic, social şi economic pe care îl produce, are, ca şi problema întregirii teritoriale, împroprietăririi, sufragiului universal etc., un caracter strict politic şi deci, este limitată într-un anumit timp şi spaţiu în care s-ar putea soluţiona. Prin caracterul ei grav, constituie o piedică serioasă în dezvoltarea normală a sufletului românesc. Era, cum am spus, de categoria problemelor de pe versantul negativ al existenţei noastre ca neam. Dacă s-ar presupune că, printr-o minune, această problemă ar fi fost integral rezolvată, totuşi năzuinţele, care animau studenţimea, n-ar fi fost satisfăcute.
Fără să se ştie încă de ce, sensibilitatea acestei studenţimi va continua să fie înfrigurată, frământată şi încărcată de nelinişte apăsătoare. Va simţi că, de pe marea platformă politică, pe care o oferă România întregită, cu toată voinţa ce o anima, ea nu poate să-şi ia zborul spre idealuri mari de care era setos sufletul românesc, după aşteptări milenare. Va simţi că are plumb în aripi, înfipt de piedici şi păcate, pe care încă nu le cunoaşte desluşit. Această stare sufletească va continua şi după înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale Creştine, de la 4 Martie 1923. Şi iar vor începe frământările pentru identificarea lor. Procesul va fi greu şi va trebui să treacă mulţi ani până la desăvârşirea lui.
Modificarea Constituţiei, fără respectarea formelor legale cerute în această materie, la 1923 în favoarea evreilor a arătat unele vechi complicităţi ale păturii superpuse, pe care Mihai Eminescu le denunţase de mult. Turpitudinea politicianismului levantin la care participau şi români neaoşi, deformaţi sufleteşte sau dezorientaţi, constituia cea mai infectă sursă spre otrăvirea şi meschinizarea vieţii publice româneşti.
Măsuri radicale pentru extirparea răului vor părea tinerilor de atunci absolut necesare. Complotul studenţesc din Octombrie 1923* va fi o încercare de răzbunare, care să servească drept pildă veacurilor viitoare. „De data aceasta naţia îşi trimite, prin firile nevăzute ale sufletului, răzbunătorii” (Pentru Legionari, pag. 169), pentru că nu putea admite stagnarea şi o existenţă minoră, acum, când a venit ceasul afirmării sale masive în istorie.
Poate, la prima vedere, această manifestare violentă să pară în disonanţă cu blândeţea caracteristică poporului român. Acest fapt a făcut pe unii să atribuie asemenea manifestări violente unor influenţe străine. Adevărul este că poporul român este blând şi răbdător, dar nicăieri revolta nu izbucneşte mai năpraznic decât la oamenii care rabdă. Revoltele lui Horia, Tudor, Avram Iancu şi atâtea răscoale ţărăneşti, ţinute în cursul istoriei lanţ, până la 1907, precum şi toţi haiducii celebrii, sunt mărturie în acest sens. În aşa zisa societate cultă românească nu s-au manifestat cazuri violente de această natură, pentru că elementele componente ale acestei societăţi, fiind mai mult de provenienţă străină, scurse din toate părţile şi deci hibride ca structură, îşi autoanihilează orice tendinţă mai pronunţată. Revolta elementelor autohtone răzleţe se revarsă – aşa cum se poate vedea la Eminescu – într-un stil viguros, care de multe ori regreta că „în acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori” (Vol.II, pag. 478).
Când, după războiul de întregire – cum am văzut – în Universităţi au pătruns masiv elemente neaoşe de la ţară, din toate provinciile româneşti, de esenţă sufletească omogenă, s-au putut învolbura credinţe fanatice şi hotărâri năpraznice. Spiritul haiducesc, autentic românesc, a risipit definitiv menta-litatea peşicherească şi flegmatică a căzăturilor morale de progenituri levantine, care nu credeau în nimic, fiindcă nu aveau nimic sfânt.
De aceea, pe drept cuvânt, scrie Ion Moţa că acest complot este „prima manifestare a marii noastre rupturi de lumea veche” (C.D.L., pag. 115). Este interesant de remarcat că la „complotul studenţesc” participă exponenţi ai studenţimii din toate provinciile Ţării întregite, şi anume: Căpitanul şi Ilie Gârneaţă din Moldova, Tudose Popescu din Muntenia, Ion Moţa şi Corneliu Georgescu din Ardeal, Vernichescu din Banat, Radu Mironovici din Bucovina. Complotul arăta, deci, cât de unanimă şi năprasnică era hotărârea studenţimii de a înlătura orice piedică din calea renaşterii româneşti.
Dar mai dezvăluia şi o mare racilă interioară: trădarea (Vernichescu). Era îngrozitor! Dar poate că aşa trebuia să fie. Taina Iudei, marea taină, care frământa de milenii capetele exegeţilor creştini şi fără de care nu s-ar putea înţelege sensul Golgotei şi al Învierii şi poate al întregii credinţe creştine, trebuia să se producă şi la naştere a credinţei legionare. Şi într-adevăr, de atunci privirile s-au întors spre interior. Răul era încuibat mult mai adânc. Sălăşluia chiar în noi!
Între zidurile de la închisoarea Văcăreşti a început zguduitoarea dramă a cunoaşterii propriilor păcate. În chinurile ei se vor zămisli gândurile de viaţă nouă şi mântuitoare. În ziua de 8 Noiembrie 1923, ziua Sfântului Arhanghel Mihail, aceste gânduri s-au luminat ca prin minune. Căpitanul a ales ca patron al noii oşti creştine, pe care vroia să o înfiinţeze, pe Arhistrategul oştilor creştine, în icoana căruia se oglindeşte, în chipul cel mai desăvârşit, curăţenia sufletească, bunătatea nesfârşită, tinereţea veşnică şi fără prihană, ordinea, vitejia şi hotărârea năprasnică. El simbolizează principiul activ al binelui şi al luminii în veşnica luptă cu răul şi întunericul din afară şi din noi. Poate, împins de forţe nevăzute, Căpitanul relua o veche tradiţie creştină, ale cărei vestigii se pot observa şi astăzi la mănăstirile din Bretania, care au pe vârful turlei pe Sfântul Arhanghel şi unde pe vremuri cuvioşii călugări erau în acelaşi timp şi cavaleri îmbrăcaţi în zale.
În perspectiva acestei măreţe viziuni, toate frământările care au dus la 10 Decembrie 1922 începeau să capete sensul lor adevărat. Înseşi metodele de rezolvare a gravei şi acutei probleme evreieşti, care îi preocupa mereu, se desemna altfel decât până atunci. Pentru a rezolva această problemă, „va trebui – scrie Căpitanul – să ne stârpim mai întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o Prof. Cuza” (Pentru Legionari, pag. 186). „Pentru noi această concepţie zămislită între zidurile închisorii Văcăreşti era un început de viaţă. Era ceva nou, ceva complet şi ca gândire şi ca organizare şi ca plan de acţiune. Era un început de lume. O temelie, pe care vom clădi de acum, ani de-a rândul” (Pentru Legionari, pag.190).
Începe o nouă fază. Baza de plecare era acum mult interiorizată şi adânc săpată în suflete. „Întâiu să ne cunoaştem şi să ne îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa de ale altora” (Pentru Legionari, pag.187).
Asta înseamnă că generaţia de la 1922 nu se putea realiza, luându-şi avântul spre idealuri şi înfăptuiri măreţe dacă nu-şi extirpa mai întâi propriile păcate. Buruienile răului trebuiesc smulse din sufletul românesc dacă vrem ca seva de viaţă venită din adâncuri să rodească fapte bune şi mari. Pe această linie de extirpare a răului se va mişca atât acţiunea de pedepsire a trădării şi mişeliei cât şi întreaga organizare şi educaţie austeră şi creatoare a tineretului, inaugurată cu prima tabără de muncă voluntară din lume, făcută în Mai 1924, la Ungheni şi care „a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă” (Pentru Legionari, pag. 201).
Prin caracterul ei eruptiv, Mişcarea studenţească din 1922 a aruncat, cum era şi firesc (se întâmplă la orice erupţie), şi mai multe reziduuri la suprafaţă. Luptele tumultoase, care au urmat, au răscolit, pe lângă nebănuite energii şi inevitabile impurităţi, odată cu extinderea lor în întreaga masă românească, prin Liga Apărării Naţionale Creştine, în cadrul căreia studenţimea de la 1922 se înglobase. Aceste reziduuri şi impurităţi vor îngreuna răzbaterea duhului nou.
Pe de altă parte, chiar mai mulţi dintre bătrânii naţionalişti, în frunte cu profesorul A.C. Cuza, organic, din cauza structurii lor sufleteşti, dezvoltate în alt climat, nu vor putea pricepe sensul şi esenţa noului duh. Procesul de limpezire era, deci, firesc şi constituia o necesitate istorică adânc simţită în primul rând de Căpitan, care întrupa chintesenţa spiritului studenţesc de la 1922.
„Noi am adus – scria Ion Moţa – duhul marilor rupturi de lumea veche, înfrăţită cu străinul duşman. Noi am adus pornirea eroică, în spirit de totală jertfă personală, contra acestei lumi vechi şi înstrăinate, combătută de Dl. Cuza până atunci numai cu mănuşa genialei sale dialectice ştiinţifice, numai cu biciuşca democraţiei parlamentare…. Braţele noastre au svâcnit, au doborât atunci când nevoile luptei o cereau, când reacţiunea violentă era ultima ieşire dintr-o înfrângere definitivă şi dezonorantă. Dar mai importantă şi mai caracteristică a fost svâcnirea noastră sufletească, sfărâmarea, în noi, a unei vieţi pregătite pentru normală tihnă şi rânduire personală, spre a o înlocui cu o viaţă destinată numai luptei pentru neam, gata oricând de moarte.
Acest duh al marei, definitivei şi neîmpăcatei rupturi – ruptură de înstrăinata generaţie veche şi ruptură de viaţă personală orientată, chiar şi numai parţial, de interesul personal, îndoită ruptură indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a unei vieţi obşteşti – a fost aportul nostru sufletesc original în această mişcare naţională, la începuturile ei de acum 10 ani. Nici unul dintre noi n-a mai păstrat, în întregime neatins, acest duh de la 1923, nemicşorat prin loviturile vieţii (supremul eroism e eroismul de durată!). Nici unul afară de Corneliu Zelea-Codreanu! Căci el l-a avut înaintea tuturor şi el îl renaşte astăzi în întregul tineret legionar al României” (C.d.l., pag. 113-114).
La 24 Iunie 1927, după aproape 5 ani de zbucium, dibuiri şi suferinţe, se naşte în jurul Icoanei Sfântului Arhanghel Mihail: Legiunea. Esenţa spirituală a mişcării studenţeşti de la 1922 va sta la temelia ei.
Reziduurile vor rămâne afară. Prin crearea Mişcării Legionare, procesul de limpezire s-a desăvârşit. Faza propriu-zisă a mişcării studenţeşti de la 1922, care a premers, încetează. De acum încolo, sufletul studenţimii curate se va simţi atras de noul altar, la Icoană. Zările luminoase ale năzuinţelor româneşti, se limpezeau pentru veacuri. Abia acum se deschidea „drum liber către viaţa şi mărirea la care au dreptul să aspire Românii” (Pentru Legionari, pag. 73). Abia acum – după aşteptări milenare – sufletul românesc se va putea avânta spre marile şi nebănuitele înălţimi, spre care mereu au năzuit. Aceasta va fi generaţia „curăţită prin abnegaţie şi durere”, pe care a profetizat-o Eminescu (Vol. II, pag. 517).
Drumul învierii româneşti s-a arătat. Pe plan politic imediat, apariţia Mişcării Legionare a consolidat definitiv victoriile repurtate de Mişcarea studenţească din 1922. Sub căldura radiată de noul focar de dragoste, lumină şi energie, situat chiar în inima celui mai curat tineret, se vor topi rând pe rând toate reziduurile. Regionalismul miop şi chircit, cultivat în general de politicieni, se va destrăma şi risipi în uitare. Ţărănimea şi muncitorimea, atrase de puternicul magnet al dragostei creştine de frate, se va îndrepta masiv spre izvor de lumină şi dreptate, spre a-şi potoli o sete milenară. Întunericul uneltirilor din umbră se va risipi din ce în ce mai mult şi planurile lor infernale contra neamului românesc vor apare evidente pentru multă lume, derutată până atunci. Organizarea tineretului „va rezolva – scrie Căpitanul – însăşi problema poiticianismului, care ne mai primind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare” (Pentru Legionari, pag. 189).
Legăturile sufleteşti ale neamului cu cerul şi cu pământul, pe care toţi aceşti duşmani ai unei Românii sănătoase au încercat să le rupă, vor fi adâncite şi sufletul românesc va simţi o siguranţă deplină în mişcare. Legi de viaţă nouă şi de acţiune se vor pune la bază pentru ca apoi să se poată păşi spre mase. Cuvântul care se va adresa acestora va avea o rezonanţă profetică. „Să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit şi binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre. O lume, cu sufletul sterp şi uscat, moare şi alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credinţă. În lumea aceasta nouă, fiecare îşi va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după credinţa sa şi după caracterul său” (Pentru Legionari, pag. 365-366). Şi ecoul lor în sufletul românilor de pretutindeni va fi profund. „În sate, când cântam sau vorbeam oamenilor – constata Căpitanul – simţeam că pătrund în acele adâncuri sufleteşti nedefinite, acolo unde politicienii, cu problemele lor de împrumut, nu putuseră să pogoare. Aici în aceste adâncuri, am înfipt rădăcinile mişcării legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni” (Pentru Legionari, pag. 367).
Din aceste adâncuri îşi va trage seva mistica naţională. „Aceea ce odinioară era zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se reflectează în conştiinţe, creind o stare de unanimă iluminaţie, întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare pe drept s-ar putea numi: o stare de ecumenicitate naţională” (Pentru Legionari, pag. 334).
„Prin mistica naţională – scrie Vasile Marin – se creiază un om desfăcut de abjectul materialism al epocii, se desghiocează omul de aderenţii epocii actuale şi se face şcoala permanenţelor eroice. El formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş” (Crez de generaţie, ed. II, pag. 39).
Studenţii care vor veni în valuri, an de an, aducând prospeţimea de viaţă românească din lumea nealterată a satelor din toate ţinuturile locuite de români, vor deveni făclierii de frunte ai noului ideal legionar. Din sânul studenţimii vor păşi elemente de jertfă cu înfăţişare de arhangheli, care vor apăra Legiunea în ceasurile de grea cumpănă. Studenţimea română va forma osatura pe care se va dezvolta Mişcarea Legionară.
Acest fapt va determina pe politicieni şi toate forţele tenebroase, care stau la spatele lor, să-şi schimbe fundamental politica şcolară. În locul tendinţei de altădată, care – cum am văzut – avea ca scop proletarizarea intelectuală, vor adopta acum, ca tactică, restricţiile cele mai sălbatice spre a împiedica cât mai mult pătrunderea în şcolile înalte a elementului autohton. În modul acesta, credeau ei, prin lipsă de alimentare sau inaniţie vor reuşi să slăbească curentul legionar. Încercările lor vor fi însă zadarnice, căci curentul legionar va izbucni acum din toate părţile. Atunci „ei au vrut – cum scrie Căpitanul – să ne nimicească, întrebuinţând uneltirea, trădarea, banii şi violenţa. Şi ne-au împins în dilema: ori de a capitula, ori de a ne deschide drumul înainte prin violenţă” (Circulări, pag. 217).
Pe traiectoria legionară, proiectată de Căpitan, mereu se vor desluşi înţelesuri pe care le-a continuat în germene erupţia instinctivă a studenţimii de la 10 Decembrie 1922, călăuzită de viziunea profetică a Căpitanului. Şi mereu se va vedea că studenţimea română a fost învrednicită de Dumnezeu să fie, în cadrul Legiunii, avangarda şi purtătoarea unui mare destin românesc.
Reflectând asupra dezvoltării istorice a României Moderne, Mihai Eminescu, cu privirea sa pătrunzătoare a desprins conflictul, mai mult sau mai puţin larvat, ce există între elementul intrus (venetic) şi cel autohton. „La 1821 – scrie el – începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitor până la 1866. La 11 Februarie 1866 învinge din nou elementul imigrant. Există de atunci o oscialaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie când spre elementele instinctiv naţionale, când asupra celor instinctiv străine…” (Vol. II, pag. 294). Privită chestiunea prin această prismă, se poate spune fără exagerare că Mişcarea studenţească de la 1922, care s-a desăvârşit în Mişcarea Legionară, este cea mai masivă afirmare a elementului autohton, ce s-a produs în intervalul de un veac, de la revoluţia lui Tudor.
Ca esenţă, atât acţiunea lui Tudor cât şi aceea a Căpitanului sunt identice, întrucât au acelaşi instinct naţional, care izbucnea contra aceluiaşi rău cauzat de venetici. În ceea ce priveşte amploarea spirituală şi gradul de formulare ideologică, cum era firesc, difereau, întrucât Mişcarea Legionară, pe lângă că absorbise toate ideile şi sentimentele naţionale dospite şi prelucrate vreme de un veac, era şi expresia românilor de pretutindeni. Cu totul în alţi termeni se prezintă problema, dacă se compară generaţia tinerilor de la 1922 cu aceea a tinerilor de la 1848. Diferenţa este esenţială atât în ceea ce priveşte geneza spirituală, cât şi modul de acţiune. Evident, problema este vastă şi, în spaţiul restrâns al acestei conferinţe, este greu să fie abordată în toţi termenii săi. Pentru a ne face o idee, vom spune că generaţia de la 1848, cu tot patriotismul vizionar de uriaşe proporţii al unui Nicolae Bălcescu, al lui Kogălniceanu şi altor elemente de elită, totuşi, ea nu s-a dezvoltat pe traiectoria de sub impulsul instinctului naţional. Cauza generală a fost că, desigur, conjunctura istorică creată de revoluţia franceză, cu ideile sale de libertate, egalitate şi fraternitate, a fost atât de fascinantă, încât nu s-a observat că se adoptau lucruri care erau în disonanţă cu factorii: rasă şi mediu românesc. La aceasta s-a adăugat şi o cauză specifică stărilor de lucruri din Principate la acea epocă: ideile-forţă ale acestei generaţii au servit de manta pentru progeniturile fanarioţilor, spre a se mimetiza şi infiltra iar la posturile de conducere pe care le pierduseră, după curentul de ostilitate ce s-a stârnit în urma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.
Aceste elemente străine vor avea interesul să accentueze şi mai mult caracterul congenital cosmopolit al revoluţiilor din 1848, care se întinseseră în cele mai multe din ţările Europei. „Ei – cum scrie Eminescu – vor să nu rămână nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul înfoiată să primească în ea sămânţa noilor idei” (Vol. II, pag. 428). În felul acesta sperau ei să facă „Patria un Hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a ingratitudinii din câteşi patru unghiurile lumii” (Vol. II, pag. 429).
Presiunea exercitată de influenţa exterioară a fost atât de copleşitoare încât, cu toate protestele făcute de elita intelectuală în frunte cu Eminescu, Conta etc., instinctul naţional, răscolit de mişcarea lui Tudor, nu s-a putut manifesta. El a trebuit să se retragă din nou în inima poporului.
„A fost – scrie Vasile Marin – perioada zisă paşoptistă, formată din oameni de mare credinţă şi de înalt patriotism, începând cu Bălcescu şi până la Kogălniceanu, care au luptat să se elibereze de influenţa epocii lor, dar n-au putut” (Crez de generaţie, pag. 68).
Din această cauză, dezvoltarea ulterioară a Statului Român nu a avut vigoarea unei creşteri organice. Acest lucru se agrava pe măsură ce elementul cosmopolit (veneticii) capătă preponderenţă în viaţa publică. Lipsite de toată seva naţiei şi echilibrul interior, pe care îl dă instinctul, multe instituţii se dezvoltaseră artificial şi fără pulsaţii de viaţă. Spiritul de imitaţie servilă înflorea în toate manifestările individuale sau colective, împerecheat cu acel degradant complex de inferioritate faţă de occidentali. Aşa zisa societate cultă şi civilizată din România era sufleteşte cu totul la remorca cercurilor corespunzătoare din Apus şi nu avea nici un stil original, fiindcă nu se mişcase pe linia interioară a propriului destin naţional. Toată prosperitatea materială – reflex mai mult al imenselor bogăţii, dăruite de Dumnezeu pământului românesc – nu schimba nimic de esenţă, fiindcă era de natură exterioară. Mai degrabă, era chiar dăunătoare fiindcă, în direcţia în care evolua, contribuia la moleşire şi delăsare, înstrăinându-ne şi mai mult de adevăratele virtuţi româneşti.
Această primejdie a intuit-o adânc Eminescu când o denunţa cu cuvintele de foc. Totuşi, nu s-ar putea contesta şi unele re-zultate politice reale, cum ar fi Unirea Principatelor, proclamarea independenţei Regatului Român şi mai ales întregirea naţională, cu toate că aici un rol precumpănitor a jucat Domnitorul Cuza, Regii Carol I şi Ferdinand. Mişcarea Generaţiei de la 1922 este, dimpotrivă, – cum am spus – o izbucnire masivă şi un triumf al instinctului naţional. Pusă pe o linie de sinceritate, atât faţă de sine cât şi faţă de alţii, ea a pus premisa de bază pentru dezvoltarea unei autentice culturi şi civilizaţii româneşti. Având, cum am spus, similitudini de esenţă cu Revoluţia lui Tudor, izbucnită cu un veac în urmă, ea constituie o revanşă istorică pentru înfrângerea de la 1866, când – cum scrie Eminescu – „învinge din nou elementul emigrant” (Vol. II, pag. 294) în detrimentul elementului autohton.
Pornită sub impulsul forţelor izvorâte din adâncurile pământului strămoşesc, Mişcarea Generaţiei de la 1922 răzbate întreg noianul de adversităţi îngrămădite de apropare un veac de climatul cosmopolit biruitor de la 1848. Axa luptei sale se ridică din interior spre exterior. Deosebirea de Mişcarea paşoptistă este esenţială. De data aceasta, amprenta autenticului românesc se va grefa pe toate realizările din orice domeniu de activitate, fecundate fiind de noua spiritualitate care se naşte. În locul imitaţiilor servile, se va manifesta cu deosebită fervoare specificul românesc. Luând cunoştinţă de propriile sale forţe şi mişcânduse pe linia propriului său destin, neamul românesc va năzui să intre prin poarta mare a istoriei.
Dar o diferenţă există şi în raport cu evenimentele externe. Generaţia paşoptistă se încadrează în climatul politic al epocii sale, din cauza excesului de imitaţie, cu individualitatea ei aproape complet anulată. Ea a împrumutat totul din afară. Dimpotrivă, generaţia de la 1922 luptă crâncen, din impuls propriu, împotriva climatului existent decadent şi năzuieşte să promoveze concepţia sa de viaţă eroică, morală şi creştină, adică toate valenţele sufletului românesc, înăbuşite încă din timpul fanarioţilor. Cu alte cuvinte, devine părtaşă şi este un factor destul de important în efortul european şi poate mondial de a urni lumea modernă din criza spirituală, politică şi socială, în care se zbate de atâta timp. Chiar şi faptul că izbucnirea Mişcării studenţeşti de la 10 Decembrie 1922 – pornită, cum am văzut, din instinct – este atât de învecinată, ca timp, de marşul fascist asupra Romei, din Octombrie 1922, şi de revoluţia naţional socialistă, din Noiembrie 1923, nu numai că exclude o imitare, dar şi arată că din punct de vedere al momentului istoric instinctul românesc a reacţionat dintr-un început, indicând primejdiile de moarte ale bolşevismului eurasiatic. Şi pe acest plan, ea poate fi o piatră de hotar între două lumi.
„Mişcarea Legionară – scrie Căpitanul la 1 Decembrie 1934 – proclamă ziua de 10 Decembrie ca zi a suferinţei legionare. A tuturor suferinţelor îndurate şi a celor pe care le vom mai îndura” (Circulări, pag. 27).
Şi pe drept cuvânt: în nici o zi a generaţiei între cele două războaie, sufletul valurilor succesive de tineri, n-a văzut mai mult entuziasm şi speranţe sau n-a simţit mai multă durere şi disperare ca în această zi de comemorare a lui 10 Decembrie. Nu fără rost, politicienii liberali au ales în 1933 această zi pentru a dizolva Mişcarea legionară şi a sufoca spiritul şi aspiraţiile unei generaţii.
Privită în larga perspectivă a timpului, Mişcarea studenţească de la 1922, care s-a desăvârşit în Mişcarea Legionară, apare ca cea mai autentică expresie a tuturor frământărilor şi năzuinţelor din trecut, pe care le-a avut neamul românesc de pretutindeni, pentru că şi momentul istoric al întregirii naţionale este unic de la Dacia lui Decebal încoace. Această expresie – sinteză a tuturor virtuţilor româneşti călite în grelele încercări ale unei istorii zbuciumate, Dumnezeu a vrut să o întruchipeze într-o personalitate pe cât de puternică, pe atât de armonioasă: în exemplul cel mai desăvârşit, pe care l-a dat în ultimul veac naţia noastră: Căpitanul.
El a fost cel chemat, fiindcă numai el, din primul moment, a avut conştiinţa vie că la spatele lui „stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morţi pentru ţară, cu tot viitorul lui” (Pentru Legionari, pag.66). Glasul pământului strămoşesc, el l-a ascultat mai bine: „În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte… Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte şi rău de acei ce vor încerca să ne smulgă de pe el” (Pentru Legionari, pag. 93).
Cu asemenea trăiri intense ale tuturor bucuriilor şi durerilor întregului neam românesc, care cuprinde pe: “1. Toţi Românii aflători, în prezent, în viaţă; 2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; 3. Toţi cei ce se vor naşte Români” (Pentru Legionari, pag. 423), era firesc ca el şi Mişcarea pe care a călăuzit-o să se confunde cu însuşi neamul. Acest lucru îl releva Ion Moţa în memoriul său înaintat la 4 Decembrie 1924, din închisoarea Galata, guvernanţilor prigonitori: „mişcarea naţională a studenţimii confruntându-se cu interesele de viată ale naţiunii noastre, politica de înăbuşire a mişcării însemnează: lupta guvernului cu naţia, la ale cărei interese a fost chemată să vegheze” (Cranii de lemn, pag. 251).
Marele sentiment de răspundere, de care era dominată această generaţie, făcea ca trăirea ei interioară să ia aspecte de o gravitate impunătoare. „În momentul acesta – scrie Căpitanul – neamul nostru trăieşte cu noi, luptă prin noi, biruieşte prin noi – sau de vom cădea – moare cu noi” (Circulări, pag. 44).
Cât priveşte marea importanţă a Mişcării de la 1922, Ion Moţa scrie în altă parte: „Fără această mişcare, nu s-ar fi scris în istoria noastră pagini de glorie pentru studenţimea de azi de a fi dat ea alarma pentru lupta mare, care se apropie, nu s-ar fi satisfăcut legea istorică în virtutea căreia tinerimea a fost întotdeauna, din instinct, prevestitoarea marilor evenimente din viaţa unui neam” (Cranii de lemn, pag. 238). Iar cu ocazia congresului generaţiei de la 1922, ţinut la Bucureşti, în Aprilie 1935, spunea printre altele: „Aceasta a fost semnificaţia mişcării naţionale studenţeşti de la 1922, aceasta a fost marea, îndrăzneaţa răspântie hotărâtoare căreia generaţia noastră îi datorează aflarea marilor izvoare de vitalitate românească”.
„Era – scrie Căpitanul – chemarea tinereţei noastre în slujba marilor nevoi de faptă sănătoasă” (Pentru Legionari, pag. 468). Spiritul constructiv va fi nota ei dominantă. „Voim şi noi să construim: de la un pod rupt, la o şosea şi până la captarea unei căderi de apă şi transformarea ei în forţă motrică, de la construcţia unei gospodării ţărăneşti noi, până la aceea a unui sat românesc nou, a unui oraş, a unui stat românesc nou. Aceasta este chemarea istorică a generaţiei noastre: pe ruinile de astăzi să clădim o ţară nouă, o ţară mândră. În ţara de astăzi, poporul român nu-şi poate îndeplini misiunea lui în lume: creator de cultură şi civilizaţie proprie în răsăritul Europei” (Pentru Legionari, pag. 462-463).
Dar tocmai acest duh de înnoire şi zidire românească nu convenea străinilor, înstrăinaţilor politicieni şi tuturor elementelor parazitare. Pentru aceasta a fost martirizată şi răstignită Generaţia noastră.
*
Cele două decenii şi mai bine de lupte crâncene, pe care studenţimea română le-a dus cu o energie şi putere de jertfă neatinsă de nici o studenţime din lume şi pe care noi le comemorăm astăzi, în exil şi prin închisori, sunt o chezăşie că de pe linia destinului românesc nu ne va putea abate nimeni şi niciodată. Toate uneltirile vor cădea la pământ. Acum şi peste veacuri, studenţimea română va lupta şi birui sub semnul Căpitanului, răsărit ca un luceafăr luminos din mijlocul ei.
Constantin PAPANACE
Berkenburk, 10 Decembrie 1942
Viena (Kahlenberg), 10 Decembrie 1944