Pentru cercetătorul obiectiv, capabil a-şi croi perspectiva distanţei în timp şi în spaţiu necesară unei drepte judecăţi, Statul român de astăzi apare impunător ca opera câtorva generaţii, care au avut hotărârea neclintită de a creia un aşezământ durabil neamului lor. Aşezământul nostru politic actual rezultă din legătura indisolubilă a ţinuturi lor strămoşeşti cu mica România, care numai de Ia 1878 îşi trăia viaţa ei independentă, după ce cu 30 de ani înainte, la 1848, se.afirmase sus şi tare în ambele ţări surori, în Muntenia şi Moldova, voinţa fermă a Unirii pe vecie într'un singur stat. 1848—1918! In aceste 7 decenii se îngrămădesc cu o iuţeală uimitoare toate faptele strălucite cari au adus neamul românesc de Ia mizerabila lui stare politică, din mijlocul veacului trecut, la situaţia actuală. Ajuns aici poporul nostru, întregit în hotarele lui naturale, este chemat, şi prin aptitudinele lui înâscute şi prin situaţia sa geografică, să devină cel mai puternic factor de ordine şi de civilizaţie în basmul bogat al Dunării de jos.
Cine îşi închipueşte că măreaţa înfăptuire este un dar al norocului, acela ori este un amărât, că nu a putut şi el contribui Ia vreunul din actele din fericita serie, cum a fost Petru Carp, spirit uscat şi negativ, care nici o clipă din lunga lui viaţă nu a crezut în România Mare şi când totuşi a văzut-o aievea, a spus sarcastic: „nimeni nu se poate pune cu norocul României"; ori dacă nu este un amărât, este un superficial, care are nevoie de a se lumina. Ascensiunea noastră nu este darul norocului; este opera a trei generaţii care au ştiut să potenţeze şi să folosească la maximum admirabilele calităţi ale poporului român dintre Nistru şi Tisa.
A fost generaţia de la 48, care peste Carpaţi ne-a dat Unirea de la 1859, Independenţa şi Regatul; iar dincoace de munţi a dat din sânul obijduitului popor doi bărbaţi, a căror calităţi se întregesc atât de armonic: unul cu gândirea superioară, altul cu vitejia legendară. Unul e Simeon Bărnuţiu, care a formulat ca nimeni altul dintre noi doctrina naţionalismului integral şi intransigent; celălalt e Avram lancu, scânteie în veci nepieritoare din sufletul de erou al lui Mihai-Viteazul.
A urmat în Regatul, condus cu mare înţelepciune de regele Carol, a doua generaţie de oameni politici, prevăzători şi luminaţi, cari prin politica lor iscusită au ştiut să sporească forţele de cultură şi de bogăţie materială ale României mici, pregătind-o pe cât Ie-a fost omeneşte posibil pentru ceasul istoric al luptei de întregire a neamului; a urmat celor de la 48 în Ardeal a doua generaţie de bărbaţi destoinici care au crescut poporul nostru într'un spirit de disciplină şi solidaritate naţională, formând astfe! un bloc indestructibil faţă de Unguri, iar pentru noi construind o fortăreaţă sufletească, din care a pornit la momentul oportun strigătul vijelios şi irezistibil al Unirii fără condiţii.
A urmat, topindu-şi în focul şi mizeria răsboiului mondial pe cei mai buni dintre ai ei, a treia generaţie care a jertfit 800 mii de suflete în România mică, hotărâtă să moară ori să învingă; iar Ardealul pe lângă că a jertfit contra rostului nostru istoric pentru cause streine 500 mii de tineri a ştiut să dea şi zecile de mii de voluntari, cari au luptat pe toate fronturile pentru isbanda idealului naţional. Cu aşa sacrificii a contribuit a treia generaţie Ia înfăptuirea pe vecie a Unirii de Ia sfârşitul anului 1918.
Acum se pune întrebarea: Care este rolul generaţiei, ce se formează sub ochii noştri la lumina celor 4 Universităţi româneşti, într'o ţară liberă şi independentă, cu 300 mii Km. pătraţi şi 17 milioane de locuitori?
S'ar părea că răspunsul Ia această întrebare rezultă din nevoia consolidării noastre sub întreita formă: a unificării legislative, a ridicării nivelului cultural, şi a sporirii puterii noastre materiale păstrând însă intactă independenţa economică a României faţă de capitalul strein. Dacă ar fi numai această sarcină de purtat, nu încape nici o îndoială, că poporul român, cu simţul Iui politic înăscut, îşi va găsi oamenii tntr'adevăr destoinici, cari să-i servească interesele. Mai rămâne însă o chestiune, de a cărei deslegare depinde toată vitalitatea pierii, construită cu atâta pricepere şi enorme sacrificii de cele trei generaţii.
Este chestiunea evreiască, ce se pune ca un memento mori pentru tineretul universitar din zilele noastre. De ce? Pentrucâ se adăpostesc la sâ nul României întregite peste 2 milioane de jidani inasimilabili şi duşmănoşi, cari prin întreg comerţul şi majoritatea covârşitoare a industriei a acaparat toate bogăţiile româneşti, muncite nu de ei, ci de noi autohtonii; cari ne-au luat în stăpânire oraşele şi ne otrăvesc cu alcool populaţia dela sate; care se îmbulzesc astăzi prin toate şcolile spre a se ridica mâine la conducerea politică a României; care pentru a-şi ajunge mai uşor ţinta, sapă de pe acum temeliile organizaţiei noastre sociale şi de stat prin „anumita presă" scrisă de jidani sau jidoviţi; care au înhămat la carul întreprinderii lor destructive toate partidele din stânga: ţărănist, socialist, comunist, anarhist etc având pe de asupra şi- ajutorul acelor oameni politici pe cari ii plătesc din diferitele consilii de administraţie; care 2 milioane de Jidani în executarea politicii lor, conform „Protocoalelor", sunt sprijiniţi de finanţa şi francmasoneria internaţională. Iată de ce spunea cel mai mare gânditor al României mici, Vasile Conta: „dacă nu vom lupta contra Jidanilor vom pieri ca naţiune", aţă de această primejdie tineretul universitar are o datorie, dacă vrea să mai trăiască pe pământul strămoşilor lui liber şi româneşte când va ajunge la maturitate; are datoria să cureţe această ţară de Jidani.
Cum? Nu prin mijloace violente, pentru că acestea nu duc Ia nici un rezultat. Opera de curăţire trebue urmată cu stăruinţă, fără preget, îm cadrul legalităţii, pe cale economică; prin cooperative, pentru că numai prin cooperative i se poate scoate radical din viata economică jidanul intermediar şi parazitar.
Intr'adevăr, când toţi românii din fiecare sat al acestei bogate ţări, vor înţelege să-şi adune economiile lor într'o bancă populară, de unde în caz de lipsă se va împrumuta săteanul nevoiaş plătind dobândă uşoară, şi nu va mai merge la cârciumarul jidan ca să-i plătească pentru o mică sumă camătă însutită sub diferite forme; când toţi românii din orice sat vor înţelege să facă o tovărăşie, o cooperativa prin care să-şi vândă produsele lor direct la oraş, iar nu să le dea pe nimic jidanului pripăşit în comună care în urmă le vinde mai scump câştigând el, care nu a muncit, în loc să câştige acela, care a asudat arând, semănând, secerând, tăind şi cărând lemnele din pădure; când vor înţelege toţi românii din fiecare sat al acestei bogate ţări, că prin cooperative de aprovizionare, să şt procure cele trebuincioase vieţii lor de toate zilele, iar nu să le cumpere dela jidanii, care cere 7 preţuri pe marfa veche şi proastă adusă dela oraş; atunci se pune Întrebarea ce va mai face evreul Ia sate când-nimeni nu vamai lua bani cu dobândă dela el, când nimeni nu-i va mai vinde nimic când nimeni nu va mai cum păra nimic dela el? Răspunsul este firesc: Secând toate isvoarele de câştig ale paraz tului, deprins de veacuri să exploateze iar nu să producă, îşi va face jidovul bagajele şi va pleca. Acesta este adevărul exprimat atât de simplu şi de cuminte în următoarea zicătoare' care dovedeşte simţul practic, lipsit de orice brutalitate, al românului de dincosce de Carpaţi:
Nu-l bate, că duce-s'a
Numai de mâncat nu-i da.
Cât de mult îi doare pe jidani mişcarea cooperatistă la noi, poate oricine judeca din următoarele rânduri scrise de conducătorii evrei Gelehrter şi rabinul Niemerover la 1902, spre a combate întemeierea băncilor populare Ia sate, în România mică:
„Guvernul român ţine prin înfiinţarea băncilor populare româneşti la sate să paralizeze mijloacele evreieşti de traiu, constituind prin înfiinţarea unor astfel de bănci cea mai mare lovitură pentru mii de familii evreeşie ai căror copi le susţin existenţa prin împrumuturile date ţăranilor români."
Aşadar, recunosc ambii jidani că neamul lor trebue să continue a păstra privilegiul cametei la sate şi că guvernul român Ie strica operaţiunile! Pentru ca insă mişcarea cooperatistă să aibă ca efect deparazitarea ţării de jidanii intermediari, se cere din partea noastră muncă stăruitoare şi continuu, cinstită, se cer oameni de caracter.
A fi om de caracter înseamnă a păstra o linie dreaptă de purtare, dela care să nu te abaţi nici speriat de greutăţile luptei zilnice, nici ademenit de ispita ce-ţi poate zâmbi în calea vieţii.
Omului fără caracter îi lipseşte statornicia în judecată, fie că nu se poate ridica de asupra evenimentelor neobişnuite spre a le aprecia cu seninătate, fie că îşi găseşte interesul meschin şi trecător de a-şi schimba opinia. A schimba opinia în mod dezinteresat şi în mijlocul unor transformări radicale, înseamnă o rectificare inteligentă, cu condiţia esenţială să nu-ţi fi schimbat şi conştiinţa.
Omul fără caracter nu are simţul demnităţii personale, e slugarnic, linguşitor. Linguşirea a ajuns astăzi cheia miraculoasă rare deschide toate porţile pentrucă alterează justa apreciere a tuturor oamenilor noştri politici. Chiar dacă inteligenţa' puternicului zilei prinde subtila manevră, simţul Iui moral în loc să se trezească la reacţiunea necesară, se lasă somnolent în mireasma odihnitoare a vorbelor dulcege şi a atitudinei de desăvârşită docilitate. A exprimat exact italianul această stare sufletească de mulţumită pasivitate, punând în gura linguşitului constatarea: mi adula, ma mi piace. Când în chipul acesta cumpăna judecăţii drepte şi neînduplecate e înlocuită cu criteriul amorului propriu satisfăcut prin adulaţiune, fiecare îşi poate explica pentru ce oamenii de caracter din ţara noastră nu au rolul ce li se cuvine potrivit adevăratului lor merit. Această lipsă gravă în viaţa publică a României mici o constata Mihail Kogălniceanu în discursul ţinut la Cameră în ziua de 12 Februarie 1885 spunând guvernanţilor de pe vremuri: „Dacă vă lipsesc (talente), este pentru că căutaţi numai acele talente (capacităţi) cari vă convin, iar nu acelea cari trebuesc". De atunci nici o schimba e în bine.
Omul fără caracter îşi vinde conştiinţa, se lasă mituit. Această practică constitue cea mai grea plagă, din câte acoperă corpul României întregite, tocmai în epoca de consolidare. Păcatul nu este specific românesc; în urma râsboiului s'a întins pretutindeni. Dar nicăieri ca la noi, corupţia nu bântue cu atâta furie; nicăeri nu a tăcut atâţia îmbogăţiţi ducând în ispită şi pe aceia care ar fi putut rămâne' cinstiţi, nu a îngrămădit indirect dar efectiv atâtea greutăţi în călea consolidării statului român.
Tineretul de astăzi trebue să înţeleagă că, dacă nu-şi fixează ca ţintă formarea caracterelor — începând fiecare cu o auto-revizuire, — nu va putea prin lupta economică să cureţe ţara de jidani; şi dacă nu o curăţă cât mai e timp, peste câteva decenii nu va mai fi românească.
I. C. Cătuneanu, Profesor la Universitatea din Cluj
(Material preluat din publicația Acțiunea Românească, anul I, nr 4 din 15 decembrie 1924)