— In jurul „complotului" dela Iaşi —
Directorul siguranţei generale e autor dramatic.
Nu i-am cetit încă, nici văzut, vre-o piesă, pentru a putea şti dacă scrie ca un vesel poliţist. Informaţiile pe care le-am cules însă, relativ la actele jucate în cealaltă profesie, ne autoriză să afirmăm că procedează ca un jalnic autor. Spectacolul sub cerul liber, pe care a ţinui: să-l monteze la Iaşi, şi-a găsit de altfel, în prefectul de poliţie Manciu, un regisor la nivelul piesei.
Faptele:
Din frică de explozii probabil, guvernul nu găseşte bani îndestuiitori pentru construcţie de căminuri, care să adăpostească studenţimea nevoiaşă. In loc să se lamenteze în ziarele cu tiraj sau să protesteze inutil în întruniri, studenţii ieşeni răspund faptului cu alt fapt: ei hotăresc să-şi clădească singuri adăpostul, şi încep prin a constitui echipe care fabrică zilnic cărămizi din lutul de pe malul Prutului. Faptul e desigur şi vrednic şi cinstitor şi — pentru ori ce om de inimă — emoţionant.
Timpul de învăţătură, sau chiar de odihnă, înmormântat acolo, în mormanele de cărămizi, laolaltă c'un suflet şi c'o credinţă de unanim şi înălţător idealism, dă gestului ceva din măreţia legendară a jertfei meşterului Manole.
Mărturie trufaşă şi semeaţă pildă a unor vremi eroice, clădirea aceasta va arăta viitorimii vitalitatea unui neam, care, cu toată vitregia împrejurărilor, după valul de sânge al răsboiului ştie să se afirme cu energie, aşa cum după ploile torenţiale vegetaţia isbucneşte mai exuberantă. Imn naţional în piatră vie, el a trezit ecouri în toate conştiinţele româneşti.
Pentru a grăbi împlinirea inimosului scop şi a încuraja tinerescul avânt, ajutoare au pornit cu simpatie de pretutindeni. Cu aceste sentimente, principesa Constanţa Ghika şi-a pus întreg terenul ce împrejmue casa dela Copou la dispoziţia studenţimei, pentru a cultiva zarsavatul ce urmează a servi de merinde echipelor de lucru.
Atât.
* * *
Acum subiectul piesei:
Domnul Romulus Voinescu, director general al siguranţei sau numai director al siguranţei generale (dracu' ştie), cetește raportul d-lui Manciu, prefect de poliţie al urbei Iaşi, şi rămâne visător. După ce stă aşa, adică cu gândurile împrăştiate, cam cât ar număra până la cinci mii un alpinist obosit, îşi adună gândurile şi sună.
Recomandând sergentului care apare, să nu-l turbure nimeni, se afundă într'un fotoliu de piele, aprinde o pipă de spumă de mare (obicei favorit al lui Scherlok Holmes, în momente identice) şi-şi zice:
“Manciu ăsta e un aprig executor, ce-i drept, dar nu pricepe nimic.
Ce cărămizi? Ce cămin? Ce zarzavaturi? Spanac!
Aici trebue să fie un plan ascuns, o intenţie subversivă.
Ia să vedem!
Studenţii se întrunesc în grădina principesei Constanţa Ghika. Bun! Adică rău!
Dacă harpacicul nu conţine ecrazită, nici morcovii focoase de proectil e cert că ei nu lucrează tăcând. Las că studenţii au luat obiceiul să intoneze cântece provocatoare, ca de exemplu “Imnul Regal” sau “Deșteaptă-te Române", dar întrunirile acestea le oferă un minunat prilej de a vorbi ireverenţios şi necontrolat despre fruntaşii politici ai țărei, acoperind activitatea neobositului nostru subaltern Manciu de epitete, cu cât mai inedite cu atât mai jignitoare pentru un reprezentant al ordinei. Şi dacă ar fi numai asta! Dar numai e nici o îndoială că studenţii vor să-l şi omoare.
Săracul Manciu! Biată ţară!
Cu siguranţă că planul casei lui Manciu (în gând directorul siguranţei îi spune pe pe nume) trebue să fie pe mâna studenţilor.
Pe ei!
Găsim planul şi salvăm totodată: prefectul, onoarea ţărei şi reputaţia noastră ameninţată"
Acesta e subiectul pe care va să-l dramatizeze şeful siguranţei generale române.
* * *
Cetitorul se va fi întrebat, nedumerit poate: Ce-i aceea Manciu? Ca să-l dumirim deschidem o mică paranteză.
Manciu e un domn înalt, spătos, plinuţ şi congestionat. Prin opoziţie cu muţii din născare, domnul Manciu, poliţai (prin vocaţie) al urbei Iaşi (prin nenorocire) s'a născut cu defectul contrar. Privat de natură de uzul vorbirii normale, el ţipă. Vâzut de departe produce hilaritate, Văzut de aproape surzenie, pistrui, şi, firilor impresionabile, epilepsie.
Când are de comunicat secrete sergenţilor de stradă, dl Manciu se vâră cu ei în beci şi le astupă urechile cu vată, pentruca în același moment, ziarele din toată Moldova să înregistreze cutremure, a căror întindere variază după durata convorbirei. Asemeni tirului de artilerie, vocea iui Manciu provoacă schimbări atmosferice, aducând sau îndepărtând ploaia, tocmai când nu trebue. Suntem convinşi că de faptul e lăsat în voe să vorbească sub cerul liber şi la telefon, după plac, se leagă şi multe accidente, inexplicabile altfel, de cale ferată. Sonul glasului său infrauman e o caracteristică atât de predominanta şi notorie, încât un portar al Teatrului Naţional, întrebat de-un sub-comisar dacă prefectul se află în sală, a răspuns cu o firească sinceritate:
„Nu l-am auzit!"
Se zice, scă fiind copil, şi căzând din pod într’o şură în stare de complectă nesimţire (o păstrează), a fost lovit de-un gânsac cu pliscul în cap timp de două ore şi cinci minute. Dar asta nu explică nimic în privinţa vocei.
Pentru a complecta aceste date cu o comparaţie edificatoare, rugăm cetitorul să-şi amintească de Coriolan Drăgănescu a lui Caragiale.
Semnatarul acestor rânduri a văzut nu prea de mult pe acest Manciu, sfidând cu fanfaronadă pasivitatea unei poliţii, pe atunci blajine, în mijlocul studenţimii aceleiaşi Universităţi, în acelaş oraş şi pe aceeaş stradă Carol.
Astăzi, în contra studenţimii, manifestând altfel aceleaşi idealuri, îl vedem pe acelaşi Manciu (ceva mai rotofei), deslănţuind urgia unor agenţi, acum vigilenţi, cu alte cuvinte lovindu-se pe sine, nu în ceea ce a fost, ci în ceeace ar fi trebuit să fie. Această latură a neomenescului său dă oarecare culoare locală exotismului detectivist al şefului ierarhic din Capitală.
Închidem paranteza.
* * *
Vede oricine caraghioslâcul Scherlok Holmesului bucureştean, coriolandrăgănizat la Iaşi, şi îşi închipue uşor cam ce fel de rezultate poate da colaborarea unui autor dramatic din poliţie ca un poliţai de-a dreptul din literatura dramatică.
Efectele, iată-le:
Poliţaiul Manciu, în fruntea (dacă privim din spate) unui pluton de jandarmi încadraţi de agenţi, pe care îl îmbărbăta (cu vocea), pătrunde în proprietatea principesei Constanţa Ghika şi tăbărește cu bâte şi pumni pe cei 60 de student! adunaţi acolo.
Adunarea e declarată „complot fascist", toţi cei de faţă arestaţi şi (minune!), spiritul devinatoriu al şefului siguranţei capătă o confirmare imediată: Planul casei prefectului Manciu (ce-i de râs domnilor ?), e găsit de un vrednic agent, a căruia mână se îndreaptă cu precizie, direct la buzunarul studentului Zelea-Codreanu, de unde actul infamant e scos.
Dar aici intervine un detaliu picant.
Studentul Zelea-Codreanu nu e din aluatul acelora care ridică mânele şi se predau. El a cercat să se apere. In prima clipă a primejdiei a mototolit brulionul unui discurs pe care avea să-l ţie colegilor şi l-a aruncat. Cu toate acestea (ce idiot, nu?), el nici nu se gândeşte să se descotorosească de singurul act compromiţător, planul casei prefectului, găsit (cu uşurinţă) pliat în patru şi bine păturit, de parcă ar fi fost călcat chiar atunci, sau ar fi stat la presă de când lumea.
Dar câte nu se 'ntâmplă pe lumea asta!
O întrebare simplă răsare însă, faţă de cele spuse până acum, chiar în minţile cele mai debile. Locueşte prefectul Manciu vre-un medieval castel, atât de inaccesibil, atât de vast şi cu atât de cotite şi întortochiate coridoare, încât, pentru a pătrunde la castelan să ai nevoie de ajutorul inginerilor şi ridicărilor de planuri topografice? După cât ştim, până şi d-l Manciu însuşi se descurcă fără hartă şi busolă (şi asta-i o culme) în propria sa locuinţă.
Ea se compune din W.C., bucătărie, sufragerie şi încă una sau două încăperi. Garantăm că o singură bombă aşezată cu meşteşug poate arunca în aer întregul mobil, cu locatarul lui cu tot.
Dar să lăsăm asta.
Convoiului triumfal al celor 60 de arestaţi, prefectul Manciu i-a adăugit şi câţiva elevi de liceu, care se duceau să joace oina pe platoul Copoului.
Ajunşi la poliţie, studenţii sunt luaţi în deaproape cercetare numai (ei se pot râsbuna), dar ca nu cumva buturuga mică să răstoarne România Mare, elevii de liceu, ei, sunt bătuţi la sânge de recruţi (soldaţii vechi au refuzat să execute infamia). Certificatele medicale dovedesc că unui elev i s'a spart timpanul, altuia i s'a desprins o ureche, altuia i s'au frânt şalele. Părinţii copiilor nu au putut desigur obţine graţie pentru aceia care puseseră la cale răsturnarea ordinei în stat si occiderea prefectului.
Rezultatul?
Justiţia chemată să-şi spue cuvântul îi declară pe toţi nevinovaţi şi dispune să fie puşi imediat în libertate.
Studentul Zelea Codreanu e menţinut totuşi arestat şi trimis judecăţii, de poliţaiul Manciu, care e şi avocat, pentru complot.
Cele mai elementare manuale de drept şi cel mai elementar bun simţ ne spun că în căsătorie, duel sau complot, nu poate figura o singură persoană.
Pentru a da o calificare ca cea de mai sus, cel dela care emană trebue să se găsească într'o particulară stare de ebrietate, care să-i permită viziunea cel puţin dublă.
Prin urmare, cu el nu putem vorbi.
E loc însă, în numele întregei suflări româneşti ultragiate, din care scoatem bucuroşi şi fără pagubă pentru nimeni pe timizii ei reprezentanţi din Parlament şi presă, să întrebăm guvernul, dacă socoate util să lese sancţiunea (inevitabilă) în sarcina celor lezaţi, şi dacă nu găseşte oportun s'o previe.
Întăriţi de cuvântul hotărâtor al justiţiei, nu ezităm a taxa “complotul” dela Iaşi ca o ticăloasă înscenare.
Şi dacă justiţia s'o fi înşelat, şi furtuna în adevăr se anunţă (cei prea sensibili o simt în aer), îşi poate cineva închipui că ea ar putea fi oprită tăind câţiva copaci?
Şi într'un caz şi în celălalt, opinăm că ar fi bine ca prefectul Manciu să-şi pregătească valizele.
Cât mai e timp...
Al. O. (Păstorel) TEODOREANU
(Material preluat din revista Țara Noastră, anul V, nr 24 din 15 iunie 1924)