La comemorarea zilei de 3/15 Mai 1848 dela Blaj, am avut delegaţia să iau cuvântul în numele studenţilor români din întreaga ţară.
Dându-mi-se mie această însărcinare, am plecat spre acest loc, — sfânt nu numai mie ci tuturor acelora cari simt româneşte, — cu o vădită emoţie în suflet. Aveam să revăd, după cinci ani de zile, orăşelul modest din colţul celor două Târnave căruia îi datorează atât de mult întreg neamul românesc. Aveam să simt iarăşi acel fior al Blajului, care m'a cuprins în scurtul timp cât am stat acolo, pe băncile şcoalei. Cine merge la Blaj şi îi cunoaşte trecutul, este cuprins de vraja umbrelor marilor dispăruţi, pe cari l-a avut Blajul.
N'a fost o sarcină pentru mine să merg la Blaj, ci dimpotrivă a fost o bucurie.
Prin cuvintele rostite am relevat importanţa zilei, asemenea şi rolul ce l'a avut tinerimea acelor vremi în lupta naţională a românilor ardeleni, făcând comparaţie cu marea luptă naţională ce o duce azi neamul românesc, începută de studenţime. Iar la sfârşit, ca o dovadă că tinerii cari se jertfesc în lupta naţională ce o duce întreg neamul românesc, pentru a scăpa ţara de puhoiul jidovesc, sunt preţuiţi aşa cum îşi preţuiau generaţia tineră de acum aproape un secol, am propus celor de faţă, în numele studențimei române, o moţiune prin care ceream juraţilor severineni achitarea lui C. Zelea Codreanu.
„Odiosul fapt" (sic!), a stârnit un entuziasm general, începând dela intelectuali până la cel din urmă ţăran. Singur dl Iorga şi cu câţiva cari făceau cor în jurul dsale, manifestau o vădită indignare, faţă de „nelegiuirea" ce am comis.
Dacă cineva e tâmpit, dece să urcă la tribună?, spunea dl Iorga în auzul tuturora, însoţind aceste cuvinte — puţin măgulitoare pentru mine, — cu gesturi ce denotau o vădită indignare. Nu vorbesc de calitatea mea oficioasă, reprezentând în acel moment studenţimea română din toată ţara, ci rămân numai la persoana mea. Dacă dl Iorga a venit la acea serbare, ca la un hram al naţiunei, lăsând la o parte tot ce e trecător, desbrăcat de orice consideraţii politice, în numele „Ligii culturale", fie-mi permis a-i spune că încă tânăr cum sunt, am fost stăpânit de un sentiment tot atât de înalt şi curat ca şi dsa. N'am venit nici eu la acea serbare ca să fac jocul mârşav a vreunui partid politic, cum credea poate dsa. Am venit ca să aduc solie celor dela Blaj, adunaţi pe „Câmpia libertăţii'', de spre ceeace simte şi crede generaţia tineră a neamului românesc. Am adus închinare din partea studenţimei, în faţa memoriei eroilor anului 1848. Toate acestea cred că nu sunt fapte, pentru cari aşi fi meritat să fiu tratat aşa cum am fost tratat. Iar faptul că am cerut să-şi spună şi cei de acolo cuvântul lor, — alături de toată ţara, — pentru achitarea colegului nostru C. Zelea Codreanu, nu este o faptă pentru care să merit calificativele date din partea dlui Iorga.
Serbarea dela Blaj a fost un bun prilej pentru observator, să vadă cum azi toată lumea îşi dă seama tot mai mult de grozăvia pericolului jidovesc. Poate numai singur dl Iorga n'a observat ceeace se petrece în sufletul celor cari erau la Blaj. Entuziasmul cu care a fost primită defilarea studenţimea sub drapelul svastica al Centrului studențesc „Petru Maior" din Cluj, este un semn de care trebue să ţină seama bârfitorii noştri.
Tot ce regret e că am fost bruscat chiar de către dl Iorga. Imi aduc aminte cu drag din vremi de restrişte pentru noi ardelenii, când, cetind pagini din trecutul nostru, scrise, de dl Iorga, — desprindeam din acel scris romanesc figrurile măreţe ale voevozilor, păzitori ai neamului şi credinţei strămoşeşti. — A trecut cam mult deatunci. Nu mă gândeam că va veni timpul când acela a cărui scris întăreşte azi credinţa în mine, că ceasul desrobirei se apropie, să mă bruscheze aşa cum m'a bruscat. E amară decepţia şi îndeosebi atunci când eşti lovit pe nedrept, din partea acelora pe cari i-ai iubit atât de mult şi poate îi mai iubeşti şi azi.
Iertători trebue să fie bătrânii, firea omului bătrân o spune, în cazul de faţă, — să mă scuze dl Iorga, — am să fac pe omul bătrân.
I. S. Suciu
Nota redacţiei
Întrebăm pe „marele nostru învăţat" gratificând cu calificativ de tâmpit pe delegatul studenţimei care vorbea în numele tineretului universitar din întreagă ţara asupra pericolului evreiesc, cum califică dsa pe dl lorga de acum 15—20 de ani când scria şi vorbea despre acelaş pericol jidovesc cu mai multă vehemenţă decât tânărul Suciu la Blaj? Oare pericolul jidovesc s'a micşorat sau a crescut de atunci? Dacă a crescut de ce închide astăzi ochii dl Iorga asupra unei probleme vitale pentru neamul nostru? Aşa înţelege dsa să ia în cercetare marele probleme în vremea când luptă din răsputeri să ajungă Prim-Ministru?
Crede domnia sa că, tăcând spre a plăcea puterii jidoveşti şi a veni la guvern prin ajutorul clandestin al acestei puteri, crede că serveşte în mod dezinteresat cauza acestui popor ce geme sub presiunea semită?
Invităm pe dl Iorga să-şi facă un scrupulos şi sever examen de conştiinţă înainte de a se repezi la asaltul puterii cu mentalitatea că toţi cari dau alarma asupra pericolului jidovesc sunt nişte „tâmpiţi".
(Material preluat din revista Înfrățirea Românească, anul 1, nr 4 din 15 iunie 1925)