— Câteva dispoziţii ale tratatului de pace —
Mişcarea studenţească, care continuă să se menţie ca una din cele mai grave probleme dela ordinea zilei, încurcă serios sforăriile şi tactica partidelor noastre politice. Cititorii noştri îşi reamintesc, desigur, de platforma electorală a acestor partide. Cu fiecare alegere apăreau în faţa alegătorilor, deoparte „trădătorii" de alta „salvatorii" ţării. Dar, cu toate alegerile numeroase — prea numeroase chiar — cu toată răfuiala din Parlament şi din ziarele de bulevard, chestiunea „trădării şi salvării" ţării rămânea tot aşa de nelămurită. Era şi firesc să se întâmple astfel, deoarece rezultatul pozitiv se căuta în succesul imediat, vânturarea intereselor ţării era numai un mijloc spre a-l atinge.
Multe din lucrurile pe cari nu au voit să le lămurească până astăzi toate campaniile electorale, sunt pe cale să le lămurească studenţii prin mişcarea ce-i frământă de mai bine de două luni. Mişcarea studenţească a lovit cuiul în cap şi fără să fi intenţionat, a ajuns şi ea la Conferinţa păcii, pentru-că într'adevăr, de deacolo se trag şi unele din cauzele mişcării lor de astăzi.
Amuţirea şampionilor noştri politici, pe cât de neaşteptată, pe atât este de esplicabilă. S'a întâmplat parcă dela un timp încoace, ceva neobişnuit. Societatea românească cu reputaţia sa de o superficialitate cunoscută a început — spre sincera noastră bucurie — să raţioneze, să aprofundeze lucrurile, cântărind nu numai vorbele, ci şi faptele oamenilor. Şi când e vorba de fapte, unii politiciani nu rezistă nici celui mai nevinovat examen. Este o evoluţie firească aceasta, adevărat, cam târzie, dar nu prea târzie. Meritul, de a fi îndrumat opinia publică în aceasta direcţie, îi revine, hotărât, în mare măsură studenţimei noastre.
In căutarea mijloacelor de-a opri năvala străinilor, era firesc ca studenţii să scoată la iveală întreg complexul de cauze care îngreunează aşa de mult situaţia elementului românesc în propria lui ţară. Şi cu cât opinia publică pătrunde mai adânc problema, cu atât mai mult „salvatorii" tării se transformă în pitici, bucuroşi că nu-i observă nimeni.
Problemă străinilor în România a sădit-o, propriu zis, tratatele de pace, a alimentat-o şi a copt-o administraţia statului român. Intr'adevăr, studiind clauzele tratatelor de pace, vom ajunge la dureroasa constatare că România nu a avut apărători la Paris.
Chestiunea cetăţeniei române — principalul izvor al pacostei cu străinii — este regulamentara de tratatul dela 9 Decemvrie 1919, de convenţia suplimentară a tratatului cu Austria. In sensul dispoziţiunilor din acest tratat:
a) vor fi recunoscuţi cetăţeni români, cu drepturi depline şi fără nici o formalitate, toate presoanele domiciliate pe întreg teritoriul României din momentul intrării în vigoare a acestui tratat,
b) vor fi recunoscuţi drept cetăţeni români acei locuitori din Austro-Ungaria mai bătrâni de 18 ani, cari au facultatea în baza acestui tratat să opteze pentru cetăţenia română şi însfârşit,
c) naţionalitatea română se poate câştiga de plin drept şi prin simplul fapt al naşterii pe teritoriul României de persoanele cari nu pot dovedi o altă naţionalitate câştigată prin naştere.
Prin urmare, tratatul din 9 Decemvrie 1919 ne impune ca cetăţeni români pe toţi aceia cari sunt domiciliaţi pe teritoriul României în momentul ratificării tratatului — adecă până în 1920 —, pe toţi aceia cari numai s'au născut pe teritoriul revenit nouă şi inderizabili altora (cehilor, sârbilor) şi însfârşit cu oarecari condiţii de etate şi termen, pot opta pentru cetăţenia noastră toţi aceia cari au locuit vreodată pe teritoriul nostru. Cu un cuvânt, au devenit cetăţeni români toti aceia cari au vrut până 1920, sau, prin opţiune până în 1921—1922.
Faţă cu aceste, dispoziţii extrem de păgubitoare şi nedrepte pentru noi, tratatul dela Trianon cu Ungaria (4 Iunie 1920), reglementează pentru ceho-slovaci şi jugoslavi, aceaşi chestiune cu totul în alt spirit.
Articolul 61 prevede ca regulă generală următoarele:
Toate persoanele cari s'au indigenat pe un teritoriu ce mai demult aparţinea monarhiei austro-ungare, cu excepţia cetăţeniei maghiare, vor câştiga imediat cetăţenia statului care exercită suveranitatea asupra teritorului respectiv. Iar articolul următor vorbeşte astfel: In Cehoslovacia şi Iugoslavia cetăţenia acestor state va putea câştiga numai de acele persoane cari au avut indigenat înainte de 1 Ianuarie 1910. După această dată, cetăţenia se poate câştiga numai cu învoirea statului respectiv. Dacă această învoire li-s'a denegat, aceştia vor câştiga cetăţenia statului unde au avut indigenatul din urmă, ceiace pentru România înseamnă domiciliu în baza tratatului din 1919. Iată deci, că tratatul dela Trianon nu numai că restrânge stabilirea elementelor indezirabile pe teritoriul Jugo-Slaviei şi Ceho-Slovaciei, ci în acelaş timp deschide pe seama lor o nouă portiţă spre România.
Punând dispoziţiile celor două tratate faţă în faţă, am fi curioşi să ştim cine mai îndrăzneşte să pretindă că interesele ţărji româneşti au fost reprezentate şi apărate la Conferinţa păcii?... Iată de ce s'au închis ghiozdanele d-lui Vaida-Voevod şi ale dlui Mârzescu, încheind volens-nolens, mai mult nolens, polemica „trădării şi salvării intereselor ţării". Pentrucă nu prevăzuseră această incomodă eventualitate
In afară de clauzele tratatelor, chestiunea străinilor — durere astăzi cetăţenia de plin drept — s'a mai agravat şi din lipsa de pricepere şi interes a administraţiei româneşti care — după câte am văzut — de multe ori se bucură de clauzele tratatului. Aci, fireşte, nu mai lipsea interesul, ci el devenea de altă natură. Astfel am ajuns în trista situaţie, ca pentru oprirea navalei străinilor să nu dispunem decât de o singură lege, acea din 2 Martie 1921 votată de guvernul Averescu care deşi înţelept redactată, nu coprinde decât laturea poliţienească şi economică. De laturea politică nu se putea ocupa, fiindcă aceasta s'a creiat mai târziu.
Dacă este adevărat, că tratatele trebuesc respectate, tot atât de adevărat este că statul va trebui să ia măsuri de apărare. Şi aceasta se poate face chiar respectând tratatul. Pentru aceasta vom da un exemplu actual, petrecut la una din fabricele din Cluj. Un individ produce un certificat de naştere din Halmei, în baza căruia e recunoscut drept cetăţean român. Intrând în ţară nu se stabileşte la Halmei, ci aici în Cluj. Neputându-1 expulza 'din cauza tratatului', îl putem totuşi evacua la Halmei în baza legii votată de guvernul Averescu. Evacuarea la Halmei, suntem siguri că va însemna repatrierea sa în Ungaria, deorece misiunea cu care a venit dela Budapesta îl leagă, anume de Cluj.
Iată unul din miile de cazuri care s'ar putea rezolva fără să ne izbim de tratat; evacuarea la locurile de origine din motive de ordin economic. Fireşte, aceasta numai până când nu va veni un guvern care să găsească şi mijloace de ordin politic, care trebuesc cu orice chip găsite.
I. BĂNĂŢEANU
(Articol preluat din revista Țara Noastră, anul IV, nr 11 din 18 martie 1923)