E țara toată val-vârtej
Și cioburi vii de vis măreț,
De-am fost stejar, sunt un gătej
Înghesuit într-un șușleț.
Cunosc ce-aleargă după noi
Și bolta᾽n pumn aș vrea s᾽o sparg
Să sar în zariștea de-apoi.
Lovește᾽n roib și bate᾽n șarg!
Ah, vântul pare un cuțit
Peste obrajii mei crăpați –
Ce diavol l-o fi ascuțit
De cremenile din Carpați?
În somnorosul tău bârlog
Te pismuiesc, bătrâne urs,
Tu nu știi ce-i să cazi zălog
În veacul nou din veacul scurs.
M᾽oi pripăși prin vizuini
Cu sufletul mușcat de ghimpi,
M᾽oi odihni pe mărăcini,
Hrănit de mana altor timpi.
Ajută-mi Tu, Stăpân ceresc,
Nepângărit de braț dușman
Să᾽nfășur cerul românesc
În sarica unui cioban.
Iar codrul de-o mai fi român
Pe creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac!
(Poezie inedită din pribegia sub mască prin Ardeal a lui Nichifor Crainic, înainte de a cădea în mâinile comuniștilor care l-au aruncat pentru 15 ani în temnița Aiudului.)