E ora 9 seara. Condus de un căpitan de jandarmi şi de un plutonier, cobor scările de la Consiliul de Război.
Afară, duba. De câte ori văd acest instrument, mi se înăcreşte sufletul.
Se deschide uşa şi urc. Înăuntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldaţi.
– Încărcaţi armele, aud comanda plutonierului. Plecăm. Trecem prin străzi luminate. La un moment dat îmi dau seama că mă aflu pe podul de la Izvor, în dreptul casei domnului general, unde, până acum câteva zile, fusese sediul nostru. Şi va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.
O apucăm la stânga şi apoi de‑a lungul, pe Cheiul Dâmboviţei. Mă duce la Văcăreşti, îmi zic. Şi trec străzile una după alta.
La un moment dat simt că am ieşit afară din Bucureşti. Nu mai aud zgomote de trăsuri, maşini şi tramvaie şi nu mai văd lumini, prin crăpăturile de la ferăstruică.
Maşina fuge pe şosea, în necunoscut.
Într‑un târziu este oprită de un cordon de santinele.
– Stai! Cine‑i?
– Dă‑i drumul, că‑i Poliţia. Apoi de un altul. În sfârşit oprim. Cobor la Jilava în faţa cancelariei. Aici e un fort din linia de centură a Bucureştilor, făcut pe vremea regelui Carol I, după războiul de la 1877. Acum e închisoare militară.
Aici s‑au chinuit Moţa, Marin, Ciumeti, domnul general şi sute dintre ai noştri, la 1933‑1934.
Intrăm în cancelarie. Peste câtva timp soseşte maiorul comandant al închisorii şi doi ofiţeri din compania de gardă.
Primesc instrucţiuni la telefon.
Căpitanul şi plutonierul de jandarmi pleacă, luându‑şi cu părere de rău rămas bun de la mine. Două suflete alese, care fac excepţie în corpul acesta al jandarmilor.
Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii. 1.000 de lei. Mi se face percheziţie prin buzunare. Dar aşa e regulamentul. Plec cu locotenentul Maslacan, încadrat de patru santinele cu baioneta la armă.
Sunt obosit.
Intrăm în fort. Acolo pătrundem pe nişte ganguri întortocheate şi lungi, pline de întuneric. Mă izbeşte un miros rece şi umed de mucegai.
Sunt introdus apoi într‑un fel de boltă, lungă de vreo 6 metri şi lată de vreo 4 metri.
De o parte şi de alta nişte scânduri, aşezate pe capre de lemn, formează două paturi mari, comune. O fereastră cu gratii de fier dă într‑un perete al fortului, aşezat la vreo 10 metri. Deasupra acestei bolţi sunt vreo 4 metri de pământ. Pereţii exteriori au o grosime de 1,50 metri. Jos asfalt.
Dacă afară aş vedea un om care numai o jumătate de oră ar dori să doarmă într‑o asemenea boltă, l‑aş opri şi i‑aş spune: „Nu încerca, te nenoroceşti”.
Plutonierul mi‑aduce o rogojină şi două pături groase. Le aşează pe scânduri. Sub cap, nimic.
Locotenentul vede că este ceva lipsit de cea mai elementară omenie. Se simte jenat şi se scuză că aşa e regimul. Mă întreabă dacă n‑am o bască pentru cap, că o să‑mi fie frig. De unde să am?
Îmi spune câteva vorbe bune şi pleacă, încuind uşa cu lacăt. De jos, de sus, din pereţii groşi, de pretutindeni săgeţi reci de umezeală îmi străpung trupul. Pare că aceşti pereţi străini, în care nu recunoşti nimic de al tău şi nu vezi pe nimeni dintre ai tăi, duşmănoşi, abia aşteaptă o viaţă de om, pe care s‑o mistuie, trimiţându‑şi miile de săgeţi, ca nişte adevărate raze ale morţii, pe trupul bietului condamnat.
M‑am culcat. O noapte lungă.
Sfintele Paşti 1938,
Îmi intră umezeala în oase.
Respir aerul de pivniţă. Îmi simt plămânul străpuns de ace, de gloanţe.
Mă întind pe patul de scânduri. Mă dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealaltă.
Mâ întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picură picături de sânge din ea?
Se scurge viaţa din istovitul trup.
O, ţară! Cum îţi răsplăteşti tu pe fiii tăi!
Am adormit. Visez pe mamaia şi pe Elvira Gârneaţă. Elvira mi‑a dat să beau dintr‑o cană mare cu apă. Mamaia mi‑a spus:
– Tare greu o ducem. M‑am mutat aici. (Era într‑un sat de la mahalaua Huşului, dinspre Prut).
Eu i‑am spus:
– Mă duc până sus pe deal, cu Nicoleta şi Horodniceanu şi, când mă voi întoarce, o să‑ţi las ceva bani, să nu ai nici o grijă.
Am plecat. Era noapte. O lună plină, strălucitoare, lumina pământul.
Mi‑e teamă să nu i se întâmple ceva.
Rămasă iar singură. Un ginere mort în Spania, o fată rămasă cu doi copii orfani de tată. Eu, în închisoare. Alţi patru copii, şi ei în închisoare sau gata de a fi prinşi. În urma unuia dintre ei au rămas patru copii fără nici o bucată de pâine.
Tată‑meu, plecat de acasă la Bucureşti, pentru a‑şi lua pensia de sărbători, nu se mai întoarce. E arestat şi dus într‑un loc necunoscut.
Nimeni nu ştie de soarta lui.
Acasă, de Paşti, ne aşteaptă mama pe toţi, să facem sărbătorile cu ea. Sunt aşa de puţine bucuriile unei mame bătrâne, arar numai adunându‑şi puii la un loc.
La noi, de Paşti, e pustiu. Nimeni din cei aşteptaţi. Nu‑i nici un suflet lângă mama. Străinii toţi o ocolesc şi de teamă nu‑i mai intră în casă.
Bate o inimă stingheră şi ne caută pe toţi prin închisori, aleargă după fiecare prin celulele noastre să ne găsească. Să ne mângâie, să ne sărute amărâtele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu‑ţi spune nimic şi nu primeşti nici o veste.
O, mamă, care plângi singură în colţul tău de acasă şi nimeni nu te vede, să ştii că şi noi plângem pentru tine, în această zi de Paşti, fiecare prin celulele noastre.
Ieri, sâmbătă, am rugat să mi se trimită un bărbier, care să‑mi radă barba, crescută zburlit de o săptămână, pe obrazul îngheţat. A venit frizerul închisorii, un biet ţigan condamnat. M‑a ras şi m‑am spălat pe ochi pentru prima oară în această săptămână. Aştept Învierea Domnului.
Să cer o lumânare plutonierului. Aici n‑are de unde să cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasă la el.
Cei doi ofiţeri, locotenentul Mastacan şi lt… au venit şi ei să‑şi facă serviciul înainte de închidere. Mai ales că în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.
Ce nenorocire! Îmi trece prin minte că e un semn rău. Pentru prima oară în viaţă voi face Învierea fără lumină. Pe întuneric. Singur.
Dar ofiţerii şi plutonierul…, după mai multe încercări au aprins lumina.
Mi‑au adus şi o mică lumânare de ceară, pe care mi‑au dat‑o cu deosebită bunăvoinţă.
Ei, în puţinele minute de vizită regulamentară, de două sau de trei ori pe zi, nu vorbesc nimic. Nici ei n‑au ce să‑mi spună, nici eu nu‑i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt:
– Aveţi nevoie de ceva? La care eu răspund întotdeauna:
– Nu.
Dar simt în ochii lor că ei înţeleg toată tragedia mea sufletească. Îşi dau seama de importanţa culpei mele şi de răspunderea conducerii unei mişcări de peste un milion de suflete, în care se joacă soarta unei naţiuni, ca şi de durerile care‑mi străpung inima pentru cei de acasă şi pentru fiecare din sutele şi chiar din miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleaşi aspre chinuri.
Înţeleg şi situaţia de umilinţă în care sunt aruncat. Căci, privarea de libertate e una, iar ceea ce e cu mine aici e umilire, e degradare până la maximum a fiinţei umane.
Ceea ce nu înţeleg sunt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele.
Se caută cu orice preţ ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo formă a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhică şi teroristă a mişcării de până acum şi încercarea de condamnare pe această temă. O condamnare se obţine uşor prin ordin.
Totuşi opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia noastră.
Şi jertfa nostră va creşte până la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi.
Mi‑e sufletul încărcat de nedreptăţi.
M‑am întins din nou pe patul acesta de scândură. Aştept ora 11 noaptea, când lumea începe să plece la biserici. Mă învelesc cu paltonul. Nu pot să stau pe spate, căci mă doare, dar nu ştiu ce, nu pot desluşi: şira spinării sau rinichii?
Prin crăpăturile scândurii, prin rogojină şi pătură, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece şi prin haine şi se opreşte prin coastele slăbite.
Mă întorc pe dreapta şi îmi strâng genunchii la gură. Mă dor şoldurile. Îmi face impresia că a copt, că e puroi. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealaltă mă doare la fel.
Mă gândesc la „fata mamei” (Cătălina), cum doarme ea cu degeţelul în gură şi visează la Moş Crăciun, care‑i aduce jucării.
De sărbătorile Crăciunului dormeam în pat cu ea. Deodată o aud răcnind prin somn. O trezesc:
– Ce‑i mamă, ce s‑a întâmplat?
– Moş Crăciun a căzut de pe casă cu un sac de jucării.
Un înger nevinovat care nu ştie de toate durerile noastre. Împlineşte abia 4 ani.
O fi 11. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac cu paltonul. Mă aşez pe marginea patului şi mă uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi‑aduc aminte: am mai sărbătorit de două ori Paştile în închisoare. În 1925, la Focşani şi în 1928, la Galata.
Niciodată însă nu am fost aşa de trist, cu atâta durere în mine şi copleşit de atâtea gânduri.
Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru soţia mea, atât de împovărată şi îndurerată, pentru mama mea, pe care iar vor fi călcat‑o şi bruscat‑o comisarii din Huşi, pentru tatăl meu, care cine ştie prin ce celulă zace, în această noapte, pentru fraţii mei de asemenea.
Apoi pentru ostaşii legionari, bătrâni sau tineri, aceşti eroi şi martiri ai credinţei legionare, ridicaţi de la casele lor şi duşi cine ştie prin ce închisori.
Câtă jale şi câte lacrimi n‑or fi acum în sute de familii româneşti!
Mă rog apoi pentru toţi cei morţi. Bunici şi rude, cum şi prieteni care m‑au iubit şi ajutat în viaţă.
Îi văd pe rând pe toţi. Iată pe domnul Hristache… şi la urmă îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri căzuţi pe vremea lui.
În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într‑un tablou… bătrân, bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe cap: Ştefan, domnul Moldovei.
Mă rog pentru el. El mi‑a ajutat în atâtea şi atâtea lupte.
Iată‑l şi pe generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei căzuţi în utimele lupte.
Iată‑l lângă general, în cămaşă verde şi încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Moţa, frate drag Moţa, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în această luptă. Te văd ager şi netemător. Înfruntând adversităţile. Sfredelind cu ochii de oţel inima duşmanilor.
Te văd mai târziu copleşit de greutăţi şi sărăcie, într‑o ţară în care pentru Ion Moţa nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de pâine în România nu era de ajuns numai capul tău mare, îţi mai trebuia şi o inimă de trădător.
Te văd muncind cu disperare. Te văd obţinând succese strălucitoare la examene, în presă, la bară, la catedră.
Te văd târât în închisoare. Umilit şi plin de amărăciune. Îţi văd umerii încovoiaţi şi sufletul îndoliat de atâtea atacuri mişeleşti. Te văd tremurând şi plângând pentru mine.
Te văd plecând la moarte. Să faci acestui neam dovada supremă. Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Să ne deschizi cu pieptul tău sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinţei unei generaţii.
Şi uită‑te acum la noi, dragă Moţa. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Mă dor oasele şi îmi tremură genunchii de frig.
Ai noştri toţi, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine ştie prin ce temniţe.
Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte‑mi jerfa!
Ia‑mi viaţa! Căci ţie, o, ţară! nu‑ţi trebuie puterile noastre, tu vrei moartea noastră.
O fi trecut de 12. Poate şi de 1.
N‑am mai auzit clopotele sunând Învierea.
Aprind lumânarea şi zic:
– Hristos a înviat!
Lumea prin sate şi oraşe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. Ai noştri toţi, familiile noastre plâng în noaptea aceasta…
Am desfăcut o cutie de sardele şi am mâncat una din ele.
De luni seara n‑am mâncat nimic. Am băut o jumătate de cană de apă. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…
Au trecut şi cele trei zile de Paşti.
La mine n‑a venit nimeni dintre cunoscuţi, desigur n‑au căpătat permisiunea de a mă vizita, sau poate vor fi fiind şi ei arestaţi pe undeva.
Greu trece timpul când eşti singur. În această boltă nu intră om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineaţa la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea de la cazan, şi seara.
Soarele nu pătrunde înăuntru decât câteva minute la ora 5 după masă, şi atunci numai printr‑un colţ al ferestrei.
Timpul mi‑l petrec stând ghemuit pe marginea patului şi scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.
Aici nu există nici masă, nici scaun. Un vârf de creionaş, rătăcit prin buzunare, e pe sfârşite. Abia îl pot ţine între degete. Restul de timp stau întins sub pătură.
Dar umezeala aceasta trece şi prin pătură şi prin haine. De o săptămână de când stau aici, nu m‑am dezbrăcat niciodată şi n‑am fost scos afară la soare, măcar o jumătate de oră, să mă încălzesc.
Ieri a fost maiorul dr. Holban. Un om amabil. Acelaşi care i‑a avut în grijă pe ai noştri şi la 1933. Îi cunoaşte pe toţi.
Deşi nu vreau să mă plâng nimănui şi nici să fac vreo cerere, i‑am spus că simt dureri jos, la şira spinării şi în umeri. Mi‑a spus râzând prieteneşte:
– Aceasta se cheamă închisorită şi nu se tratează cu nimic.
Astă noapte l‑am visat pe Moţa, care mi‑a spus:
– Mi‑au dat drumul, le‑a fost şi lor ruşine. Acum plec la Craiova.
A ieşit, s‑a suit într‑un taxi şi a plecat.
Apoi l‑am visat pe domnul general. Era îmbrăcat cu cămaşa verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tată‑meu, Cornel Zăvoianu şi Gârneaţă. Râdea cu hohote că mă găsise dezbrăcat.
Mă gândesc mereu unde or fi ceilalţi? Or fi dat familiile lor de ei? Or fi împrăştiaţi pe la diferitele închisori din ţară? Sau concentraţi într‑un lagăr? Pe cine întrebi, nimeni nu‑ţi dă nici o informaţie.
În ziare nici măcar nu s‑a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta doar se ştie că, noaptea în care m‑au ridicat pe mine, i‑au ridicat şi pe ei de la casele lor, i‑au dus la Liceul MIHAI VITEAZUL, unde au fost ţinuţi o zi. Apoi urcaţi în automobile şi duşi în direcţie necunoscută. Printre ei se aflau: tatăl meu, colonelul Zăvoianu, Polihroniade, Simulescu, Vasile Christescu, Radu Budiştenu, Vergatti, Alexandru Cantacuzino, Cotigă şi patru preoţi: părintele profesor universitar Cristescu, părintele profesor Duminică Ionescu, părintele Georgescu‑Edineţ şi părintele Andrei Mihăilescu, care n‑are altă vină decât aceea că e parohul bisericii de care aparţine sediul nostru. El nu e înrolat în mişcarea legionară, după cum nu‑i nici părintele Georgescu‑Edineţ decât parohul bisericii studenţeşti.
Bănuiesc că numărul lor, al celor luaţi din Bucureşti, trece peste 100, profesori, avocaţi, doctori, ingineri: floarea intelectualităţii româneşti.
Nimeni dintre ei nu are nici o vină. Sunt ridicaţi fără mandate de arestare, în afară de lege, pe deasupra legii, în contra oricăror principii de omenie.
Atât de mult au fost călcate bietele case de legionari, încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionară, numele de legionar trebuie să devină sacru. Nici o forţă publică nu‑i poate pătrunde în casă.
În caz de delict, numai şeful său ierarhic va putea să pătrundă în casă sau să dispună arestarea lui.
Este un drept indiscutabil la reparaţie, pe care‑l merită purtătorii acestui nume atât de hulit, încălcat şi nedreptăţit astăzi.
O, Doamne, că lungă‑i ziua!
Ieri, prima dată am fost scos afară din pivniţa aceasta. Mi se împleticeau picioarele.
Între patru soldaţi, cu baionetele la arme, am fost dus până sus la cancelarie. Acolo mă aştepta căpitanul procuror Atanasiu.
M‑a apucat groaza. Căci nu mai am nici o încredere în justiţie.
Justiţia, care judecă după „ordin” şi nu după conştiinţă, nu există.
Alături se auzeau dintr‑o cameră glasuri de copii şi viaţă de familie.
Îmi făcea impresia că eu nu o să mai apuc nici o dată aceste zile. Şi glasurile acelea de copii îmi aduceau aminte de Cătălina, „fata mamii”. Păreau că erau un fel de adio pe care lumea îl trimitea unuia, care nu se va mai întoarce în ea.
Şi căpitanul mă întreba mereu. Întrebările sale se refereau la următoarele puncte: partidul Totul Pentru Ţară e fosta Gardă de Fier dizolvată? Jurămintele legionarilor. Semnificaţia cuvântului „căpitan”. Judecătorul legionar nu se suprapune judecătorului statului?
Ordinele secrete ale ministerului, cu campania electorală sau cu măsurile contra organizaţiei mele.
Ce scop avea corpul foştilor militari? Corpul Moţa‑Marin?
Apologia crimei, prin distincţia cu grad şi crucea albă a băieţilor închişi.
Asociaţia secretă. Asociaţia „Prietenii legionarilor”.
Şi, pe această linie, cazul Duca. Dacă nu cumva am dat ordin pentru „asasinarea lui”. Deci, o tendinţă de redeschidere a acestui proces, din care eu am ieşit achitat cu unanimitate, ca cea mai bună dovadă a nevinovăţiei noastre, a mea, a domnului general şi a celorlalţi camarazi.
Senatul Legiunii, regulamentul făcut de domnul general, care ar da organizaţiei un caracter paramilitar.
Dar aici nu e vorba de nici un proces în care să te judece omeneşte, ci de o prigoană lipsită de dreptate, de legalitate şi de omenie, în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui.
La 2 noaptea mă întorc, între aceleaşi baionete, la locul meu de odihnă.
Şi o să‑mi fie dor de fata mamii. Pe drum, la întoarcere, iar mă gândeam că nu voi mai ieşi de aici. M‑a cuprins un dor de fetiţă. Şi mergând printre santinele, îngânam mereu:
– Şi o să‑mi fie dor de fata mamii. Şi o să‑mi fie dor de fata mamii.
Mi se strânge inima de durere.
Astăzi, luni 2 mai, a venit din nou procurorul şi interogarea s‑a terminat.
Sunt tot aici, în această tristă celulă.
Stau singur, ceas după ceas şi zi după zi.
Nu văd chip de om decât atunci când mi se aduce mâncarea.
De acasă nu a mai venit nimeni, căci nu s‑a mai permis.
Am auzit că într‑o altă latură, mai rău decât mine, stă bietul Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu să‑i ajute. Mă rog pentru el. Nu face parte din mişcarea noastră şi nici nu ştiu din ce motive este arestat.
Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea şi m‑a trecut în scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anunţându‑mă că mă eliberez la 15 octombrie.
Ce bine ar fi, dacă n‑ar fi uneltirile care ni se pun la cale acum, dar cred că Dumnezeu le va împrăştia, cu lumina lui biruitoare.
Tot astăzi, joi 5 mai, am avut prima bucurie, sau a doua, căci prima a fost când mi s‑a adus geamantanul în primele zile.
Mi‑a adus de acasă un pacheţel de şuncă, peşte prăjit, două săculeţe cu brânză Lica şi două pâini albe, proaspete.
De asemenea căciula, o bundiţă cu mâneci, două perechi de ciorapi de lână şi nişte papuci de casă. M‑am bucurat: un semn de la ai mei.
N‑am putut să‑i văd, dar semnul îmi încălzeşte inima.
Cojocul mă va scăpa şi de frig.
Până acum, de 15 zile, cred că n‑am mâncat mai mult decât o pâine în tot acest timp. Am dormit îmbrăcat. N‑am fost scos afară nici măcar 5 minute pe zi. M‑au umplut puricii şi păduchii şi mă pişcă toată noaptea.
Ieri seară a venit magistratul instructor, maior Dan Pascu şi mi‑a adus la cunoştinţă că am fost trimis în judecată pentru „trădare”. Am rămas un moment uluit. Apoi mi‑a explicat că este vorba de deţinerea şi publicarea de acte secrete, care interesează siguranţa statului şi care se încadrează în articolul 191 cod penal sub titlul „Trădare”.
Mi‑a luat un interogatoriu asupra celor şase ordine, date de prefecţi sau comandanţi de legiune de jandarmi către subalterni, toate referindu‑se la şicane politice – electorale – îndreptate împotriva organizaţiei mele. Nici un ordin din acestea nu interesează siguranţa statului român.
Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor de fabrici, evrei de pe Valea Prahovei, cerându‑li‑se să dea afară pe muncitorii legionari. Altul, al generalului Bengliu, interesând corpul de jandarmi, pe care mi l‑a adus cineva din cercurile naţional‑ţărăniste de la Corso sau Athénée Palace.
M‑am întors din nou în celula mea, cu inima străpunsă de săgeţi.
Eu, şeful mişcării naţionaliste‑legionare, să fiu judecat pentru trădare.
N‑am mai mâncat nimic. Am dormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri şi m‑am zvârcolit toată noaptea. Dimineaţa m‑am trezit strigând în somn:
– Auzi, dragă Moţa, voi fi judecat pentru trădare!
Doamne, Doamne, lungă e ziua!
Ceasuri întregi şi zile întregi nu schimb o vorbă cu nimeni.
Ce‑or fi făcând soţia mea şi fata? Am auzit că sunt închise şi reţinute la Casa Verde. Nu pot să‑mi imaginez de ce. Poate ca să nu vină la mine.
Dar bietul tatăl meu în ce lagăr o fi? Va fi ajuns cineva până la el să‑i ducă ceva de ale mâncării, de învelit? Nu ştiu nimic.
Dar biata mamă, cum o fi ducând şi această nouă povară? Căci casa noastră liniştită, ascunsă sub caişii înfloriţi, de la 1922 încoace e numai câmp de percheziţii în miez de noapte şi de jale. Să alergi de atâtea ori din odaie în odaie şi să nu vezi pe nimeni din ai tăi, să nu ştii de soarta lor, să‑ţi fie viaţa numai un plâns şi un ofat.
O văd cum îşi pune amândouă mâinile pe faţă şi plânge. Şi simt cum mi se frânge inima.
Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastră! De atâţia ani.
Astăzi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între baionete până sus la cancelarie.
Când am ieşit afară şi am dat de soare, de aer şi de căldură, am simţit o mângâiere. Părea că, printre baionetele care mă duceau, mă binecuvânta cerul.
Maiorul mi‑a spus că instrucţia s‑a terminat. Să‑mi aleg apărătorii. Cine să mă apere? Când toţi avocaţii noştri sunt arestaţi, ştiu cine va primi să mă apere? A rămas să mă gândesc până joi. Mi‑a spus că s‑a publicat în ziare rechizitoriul căpitanului Atanasiu. Ce vor fi spus băieţii, toţi ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie să fi plâns mama şi biata soţia mea! Trimis în judecată pentru trădare…
M‑am întors înapoi, în această boltă plină de răceală şi stau pe gânduri. N‑am cu cine să mă sfătuiesc.
Nenorocitele de ordine jandarmereşti şi poliţieneşti cu caracter politic, ating ele ideea siguranţei statului? Se încadrează în acele articole grozave 190, 191 cod penal, care pedepsesc de la 5 la 25 de ani de muncă silnică? Stau şi mă frământ singur.
Am să cer o hârtie, am să fac o cerere comandantului închisorii spre a permite soţiei mele să vină pentru a‑mi putea pregăti apărarea. Dar cum să vină, dacă e sechestrată acasă? S‑o fi zbătând şi ea. S‑o fi frământând singură cu biata fata mamii.
De nicăieri nici o speranţă. Un singur sprijin: Dumnezeu şi Maica Domnului.
De când stau aici, în situaţia aceasta grea, n‑am supărat pe nimeni cu nici un fel de cerere. Astăzi am înaintat următoarea cerere domnului comandant al închisorii:
„Domnule Comandant,
Subsemnatul, Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de deţinut, vă rog respectuos să binevoiţi a înainta cererea mea autorităţilor militare în drept, spre a fi rezolvată.
Terminându‑se instrucţia şi deschizându‑mi‑se acţiune publică pe baza articolului 191 Cod Penal, cer să se permită soţiei mele a mă vizita, fiindu‑mi urgent necesar, pentru pregătirea procesului meu, angajarea avocaţilor etc., proces ce urmează a se judeca după procedura rapidă.
Acţiunea deschisă în contra mea comportă discuţii doctrinare şi cercetări de jurisprudenţă, care nu se pot face într‑un timp scurt.
De aceea cer, pentru necesităţile apărării mele, să permiteţi urgent soţiei mele să vină la mine.
Tot deodată vă rog a permite să se expedieze alăturata telegramă adresată soţiei mele.
Primiţi vă rog, asigurarea respectului meu.
Marţi, 10 mai 1938
Corneliu Zelea Codreanu”
Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia făcută ultima formalitate pentru terminarea instrucţiei.
Dar, spre surprinderea mea, mi s‑a deschis acţiune publică pentru două delicte:
că am înarmat pe cetăţenii ţării, căutând să provoc război civil;
că m‑am pus în legătură cu un stat străin, pentru a provoca revoluţia socială în România.
Bineînţeles că nici una din aceste acuzaţii nu conţine nici cel mai mic adevăr.
Ce grozav e să te zbaţi sub acuzaţii nedrepte!
Dumnezeu le vede pe toate.
E vorba ca luni să se facă ultima formalitate a instrucţiei şi să mi se fixeze un termen.
Aştept acum duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine.
Am auzit că fratele meu Horia a fost condamnat la o lună închisoare şi e ţinut tot la secret, într‑o situaţie cu mult mai rea decât a mea. Că e foarte slăbit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Mă rog lui Dumnezeu să‑i ajute şi lui.
Aseară am avut un musafir. Când a venit să‑mi aducă mâncarea, s‑a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. După ce m‑a închis la loc, el a ieşit de sub pat.
A mâncat cu mine. I‑am dat din ce am avut şi s‑a săturat.
Am mai vorbit cu el şi s‑a culcat jos pe ciment. M‑am întins şi eu pe rogojina mea. I‑am făcut semn să se urce sus. S‑a urcat şi s‑a culcat lângă mine, după ce m‑a lins pe mână. O fi vreun semn de noroc pentru mine.
A stat cuminte. Simţeam alături răsuflarea unei fiinţe.
Pe la miezul nopţii a voit să iasă afară. L‑am ridicat la geam şi, printre gratii, a plecat.
A trecut şi duminica şi la mine tot n‑a venit nimeni.
La prânz mi‑a adus de acasă nişte borş cald de pasăre într‑un termos, friptură şi pâine albă. Mi le‑or fi adus biata mama şi soţia mea. Ce‑o fi pe sufletul şi pe capul lor.
Am gustat câteva linguri din borşul cald, dar slăbiciunea trupului şi durerile din suflet nu‑mi permit să mănânc. Aşa că se usucă ceas cu ceas carnea pe mine. Creşte însă în inima mea credinţa în Dumnezeu. Mă rog în fiecare zi Maicii Domnului şi Sfîntului Anton, prin ale căror minuni am scăpat în 1934.
În aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere.
Astăzi dimineaţa a venit maiorul Dan Pascu şi, în sfârşit, s‑a terminat calvarul acestei instrucţii.
În fiecare clipă mă aştept ca cine ştie ce acte false să mi se mai introducă şi ce acuzări să mi se mai arunce pe umerii mei slăbiţi.
Mi‑a spus că zilele acestea vor da voie mamei şi soţiei mele să vină pentru a‑mi putea pregăti apărarea.
Mă gândesc: oare ce vor zice când mă vor vedea aşa de slab? Cum vor plânge?
Şi vor înţelege chinurile fizice şi mai ales morale la care am fost supus?
Apoi m‑au lăsat să stau o oră pe afară… M‑am plimbat câteva minute, dar soarele mi‑a muiat toate mădularele şi n‑am putut să stau în picioare.
M‑am aşezat pe o rogojină şi mi‑am făcut rugăciunea, după care m‑am întins şi am stat aşa până când ora a trecut.
Acum sunt din nou înăuntru. Ce frig e aici şi câtă umezeală! Tare mă simt slăbit.
Acum e seară. Mult îmi mai pare de azi dimineţă. N‑am cu cine să schimb o vorbă.
O vrăbioară şi‑a tăcut cuibul în pervazul ferestrei. Vine şi ea să se culce. Îi dau totdeauna fărâmituri.
Aştept să vină cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi.
Vin totdeauna locotenentul de serviciu şi plutonierul.
N‑au voie să vorbească cu mine. Dar se poartă atât ei, cât şi comandantul închisorii, cu o delicateţe care pentru mine este o mângâiere. Ostaşul, săracul, această făptură superioară, care‑şi face datoria corect, executând cu stricteţe ordinele primite, dar în ochii căruia nu vezi nici o pornire şi nici o răutate. Eleganţă sufletească. Şcoala armatei române.
Ce frumoasă e!
Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul şi mi‑a spus:
– Mergem sus, ţi‑a venit familia.
M‑am încălţat repede şi am plecat, de data aceasta numai între două santinele, căutând să‑mi întăresc mai bine picioarele slăbite şi gândindu‑mă cum să fac ca să apar mai tare.
Când am ajuns sus, mi‑a ieşit în prag fata mamii. Am luat‑o în braţe şi am sărutat‑o pe faţă şi pe ochi, strângând‑o lângă inima mea.
Înăuntru erau mama şi cu soţia mea. M‑au îmbrăţişat amândouă şi au început să plângă. Mama, săraca, avea mâinile reci.
15 minute au trecut ca o secundă.
Le‑am întrebat de tatăl meu.
E închis în lagărul de la Miercurea Ciucului. N‑a putut să‑l vadă nimeni.
Ceilalţi fraţi sunt liberi, afară de Horia, condamnat la o lună închisoare.
Au trecut cele 15 minute.
Nici nu ştiu ce am vorbit. Mi‑a arătat Lizeta Gheorghiu lista de martori şi avocaţi. Mi‑au spus că mâine mă vor duce la Consiliu.
M‑am despărţit cu inima sfâşiată.
Mă doare durerea lor.
Acum o săptămână, dimineaţa la ora 4, am fost sculat şi dus la Consiliul de Război, în vederea studierii dosarelor şi a procesului. Acolo am stat mai omeneşte, într‑o cameră cu pat.
Am luat contact cu avocaţii în fiecare zi.
Vineri, sâmbătă, şi duminică a trebuit să cercetăm 20 de dosare; ceva nemaipomenit.
În trei zile să‑ţi poţi căuta contraprobe: cărţi, ziare, dezbateri parlamentare, foi străine. Să‑ţi aduni material de al tău, ordine, circulare, acte împrăştiate, cine ştie pe unde. Şi aceasta cu atât mai greu cu cât ai tăi, toţi care au lucrat cu tine sunt arestaţi sau trimişi în lagăre, sau ascunşi ca să nu fie prinşi. Au alergat săracii băieţi, tinerii avocaţi legionari, ca albinele în aceste trei zile.
Avocaţii mari au refuzat toţi să mă apere, Radu Rosetti, Vasiliu‑Cluj, Paul Iliescu, Mora, până şi Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teamă ca să nu fie duşi în lagăre. Teamă şi laşitate.
De aceea toată admiraţia mea pentru avocaţii: Henţescu, Radovici, Ranetescu, Paul Iacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracaş, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colţescu‑Cluj… şi pentru tot acest tineret eroic, care a înfruntat furtuna.
Luni dimineaţa s‑a deschis prima şedinţă. Tribunalul Militar era compus din preşedintele Secţiei I, colonelul Dumitru şi patru ofiţeri de front.
S‑a citit apelul martorilor; lipseau toţi cei din lagăre, adică oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S‑a cerut amânarea şi aducerea acestor martori.
Tribunalul a respins cererea apărării.
S‑a citit ordonanţa definitivă.
Plină de patimă, de răutate şi neadevăruri. Afirmaţii gratuite, nedovedite cu nimic, lipsite de bună credinţă, de corectitudine şi de sentimentul onoarei.
După masă, de la ora 5 pană la ora 12 noaptea, am vorbit eu, timp de 7 ore în continuu, spulberând una după alta toate acuzaţiile ce mi se aduceau.
A doua zi a apărut în „Universul”, cuvânt cu cuvânt, tot ce am spus, în afară de şedinţa secretă şi de chestiunea cu depozitele de arme, pe care, de ruşine, cenzura le‑a oprit.
Marţi, mi s‑au pus întrebări de către procuror, la care am răspuns punct cu punct. În rezumat, am fost dat în judecată pentru trădare, articolele 190, 191 – deţinere şi publicare de acte secrete, interesând siguranţa statului, bazându‑se pe 6 ordine poliţieneşti şi jandarmereşti, de natură electorală; pentru articolul 209 – legături cu o putere străină, pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare, în scopul de a declanşa revoluţia socială în România (bazându‑se pe o scrisoare falsă, care nu‑mi aparţine pe care nu o văzusem niciodată în viaţă), pentru articolul 210 – înarmarea populaţiei, pentru declararea războiului civil, bazându‑se pe nimic.
În ultimul moment, adică cu 10 minute înainte de a da cuvântul procurorului, printr‑o adevărată minune dumnezeiască, se descoperă autorul scrisorii pentru care eram acuzat eu. Un avocat, Marinescu din Râmnicu Vâlcea, citind scrisoarea, vede că este străbătută de două idei:
Ideea de „economie automată” şi „îmbogăţire mutuală”, cuvinte, definiţii şi gânduri care nu mi‑au aparţinut niciodată;
Ideea unei „alianţe economice”.
Îşi reaminteşte că a citit undeva aceste lucruri. Pleacă la Râmnicu Vâlcea şi, într‑adevăr, găseşte cartea, dată de autor cu dedicaţie scrisă de mâna sa. Pe copertă se găsesc în subtitlu cuvintele economie automată, iar înăuntru, în mai multe pagini, explică acest nou sistem economic.
Către sfârşitul cărţii, în vreo 20 de pagini, pledează pentru cealaltă idee: alianţă economică, un „credit internaţional”, un „oficiu internaţional”, etc. şi, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mână, dedicaţia, este acelaşi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat eu.
Avocaţii freamătă cu toţii în faţa acestei minuni şi cer preşedintelui să fie chemat autorul ca martor, domnul Rădulescu‑Thanir.
preşedintele respinge cererea.
O parte din avocaţi se duc la acest domn. El recunoaşte că a scris o asemenea scrisoare. Vine până la poarta tribunalului, dar este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea:
– Domnule preşedinte şi onorat tribunal, s‑a descoperit definitiv autorul scrisorii de care sunt acuzat eu. E domnul Rădulescu‑Thanir, colaborator la „Neamul Românesc”; nu‑l cunosc personal. Nu ştiu misterul prin care aceasta scrisoare a ajuns la mine. El recunoaşte că e a lui, că a scris‑o el. Chemaţi‑l să dea explicaţii. Luaţi măsurile pe care le credeţi de cuviinţă.
preşedintele respinge cererea.
În sfârşit pledează cei 7 avocaţi ai mei. Impecabil. E joi noaptea, ora 12, când tribunalul se retrage în deliberare.
Pe mine mă duc în cameră şi după vreo jumătate de oră mă suie în dubă şi mă duc la Jilava.
Sunt liniştit şi cu conştiinţa împăcată. Ştiu că nu sunt vinovat cu nimic.
Nici una din acuzaţiile care mi se aduceau n‑a rămas în picioare.
Iată‑mă din nou în celula mea. Mă culc.
Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor paşi şi de zăvoarele care se trag. Mă scol în picioare. Intră procurorul maior Radu Ionescu, grefierul Tudor, comandantul închisorii şi ceilalţi ofiţeri de gardă.
Grefierul citeşte:
–Tribunalul militar a răspuns afirmativ la toate întrebările. Sunteţi condamnat la 10 ani muncă silnică.
Mai rămâne câteva minute şi se uită la mine. Maiorul face ochii mari şi dă din umeri. Pleacă toţi.
În faţa marii nedreptăţi care mă loveşte, sunt liniştit, cu conştiinţa împăcată.
Deschid din întâmplare cărticica de rugăciuni a Sfîntului Anton. Se deschide la pagina 119. Citesc: Fă ca să primesc cu linişte orice trimite Dumnezeu, pricepând că este dorinţa Lui.
Mi‑e dor de Carmen Sylva. De malul mării. Anul trecut, pe vremea aceasta, eram acolo şi pregăteam cu Totu deschiderea comerţului legionar.
Acum se adună din nou negustorii şi viaţa începe. În tabăra noastră vor creşte bălăriile şi spinii şi vor acoperi munca noastră.
Unde anii trecuţi era numai freamăt şi viaţă, de sănătate, de bucurie, acum se întinde pustiul. Şi totuşi cred că imensa lume care vine acolo în fiecare vacanţă, îşi va aduce aminte de mine.
Când m‑am întors de la proces, a doua zi, în cuibul vrabiei de la geam s‑au născut puişori. Vrăbioara aleargă toată ziua şi le aduce mâncare. Mă uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în micul lor cămin şi atâta fericire…
Note de la proces.
Tot timpul am fost ţinut într‑o pază extrem de serioasă şi cu totul neobişnuită. La uşă au stat permanent doi jandarmi în post, iar în cameră cu mine un plutonier. De asemenea un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.
Discuţiile cu apărătorii, pregătirea apărării, care totdeauna e secretă, le‑am făcut în faţa lor şi a doi agenţi de Poliţie.
Avocaţii, ca să poată pătrunde la mine, treceau, începând de la poartă, prin patru cordoane, făcându‑li‑se percheziţie corporală. Sălile pline de agenţi, care spionau pe apărători, pe martori şi pe ofiţeri.
Nu puteau vorbi doi oameni, că imediat sosea lângă ei un al treilea: agentul, spionul… O atmosferă încărcată, înnăbuşitoare, plutea între zidurile Consiliului şi în afara lui.
Fiecare avocat sau martor se aştepta din moment în moment să fie ridicat, arestat, dus în lagăr.
Au fost ridicaţi de pe banca apărării avocaţi care, în acel moment, erau asimilaţi magistraţilor.
Avocaţii: Cornel Rădulescu şi Vlasto.
Au mai fost arestaţi Corneliu Georgescu, Stănicel şi Popescu‑Buzău.
Avocaţilor din provincie, care s‑au înscris telegrafic, li s‑au făcut noaptea percheziţii în casă şi li s‑a pus în vedere că, dacă vor părăsi oraşul, vor fi arestaţi şi trimişi în lagăr.
În fine, cu foarte multă greutate, au putut pătrunde la proces, în momentul în care a început apărarea, n‑au mai fost admişi. Mesele erau goale de astădată.
În afară de cei şapte avocaţi hotărâţi să vorbească, restul n‑a mai putut intra.
În timp ce rechizitoriul procurorului, făcut de alţii şi numai citit de el, a fost tras imediat în ediţii speciale, din ordin, sub ameninţarea suspendării ziarelor şi citit la radio în întregime, cuvântul apărării a fost ascultat de Consiliu într‑o sală goală şi nu s‑a bucurat în presă decât de trei‑patru rânduri.
Apărarea a fost impecabilă.
Horia Cosmovici, Henţescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, Iacobescu, Ranetescu, Caracaş, toată admiraţia mea pentru voi, iubiţi prieteni. Şi pentru toţi ceilalţi ce aţi fost nedezlipiţi de mine, ce aţi muncit, aţi alergat, v‑aţi zbătut şi aţi tremurat aşteptând dreptatea.
La ultimul cuvânt am spus:
– onorat tribunal, aveţi în mâinile dumneavoastră nu viaţa mea pe care o dau bucuros, ci onoarea întregii tinerimi a României. Cred în justiţia militară a ţării mele.
Tribunalul avea deci să răspundă la trei chestiuni:
I) Deţinerea şi publicarea de acte secrete, încadrat în articolele 190‑191.
Or, s‑a dovedit până la evidenţă, că ordinele, cele 6, aveau un caracter politic. Erau simple ordine de urmărire, poliţieneşti, a membrilor organizaţiei mele. Că ele nu atingeau întru nimic siguranţa statului. Că asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost publicate în ziare, că oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul Maniu, într‑un singur an, a declarat, că a avut 16, pe care le‑a publicat într‑un memoriu.
În sfârşit, că articolele 190‑191 se află în capitolul „Crime contra siguranţei exterioare a statului” şi că cuvântul „siguranţa statului” din articolul 190 se referă la siguranţa exterioară, că nu se pot încadra acele ordine în crima de „trădare”;
II) Tribunalul avea să răspundă la o a doua chestiune: Am luat legătură cu un stat străin, pentru a primi ajutoare şi instrucţiuni în scopul de a declanşa revoluţia socială. Afirmaţie bazată pe o scrisoare falsă, care nu‑mi aparţine.
Se descoperea autorul scrisorii. Sunt acuzaţii ofensatoare şi de rea‑credinţă (articolul 209).
III) În sfârşit, tribunalul avea să răspundă la crima de înarmare a populaţiei, în scopul de a face război civil, lovitură de stat etc. (articolul 210).
Or, am dovedit cu principii, fapte, acte şi martori, că nici nu ne‑a trecut prin gând vreodată să declanşăm un război civil. Dar nu numai atât: nici măcar să facem o tulburare cât de mică. Primejdia de la Răsărit pândindu‑ne fiecare greşeală, fiecare pas.
Şi totuşi tribunalul, fără a avea nici o dovadă, nici cea mai mică dovadă, a răspuns afirmativ la toate întrebările, condamnându‑mă la 10 ani muncă silnică.
O mare nedreptate!
Primească Dumnezeu şi suferinţa mea, spre binele, spre înflorirea neamului nostru.
Durere lângă durere, chin lângă chin, suferinţă lângă suferinţă, rană lângă rană, pe trupuri şi în suflet, mormânt lângă mormânt, aşa vom ajunge…
Continuarea notelor de la proces – Campania de ură.
Nu ştiu dacă a existat vreodată, în viaţa publică a României, un om care să fi fost atacat cu atâta înverşunare, patimă şi rea‑credinţă de întreaga presă şi de toate cluburile iudeo‑politicianiste, aşa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instrucţiei, în scopul de a pregăti condamnarea, în faţa opiniei publice.
N‑a fost nimeni în tot trecutul politic românesc, asupra nimănui nu s‑a concentrat atâta ură. Nimeni n‑a fost lovit ca mine fără a avea posibilitatea să mă apăr, fără ca cineva să mă poată apăra.
„Buna Vestire” şi „Cuvântul” au fost lovite din primul ceas, suspendându‑se apariţia lor.
Nae Ionescu e şi el în lagăr.
Celelalte atacă cu înverşunare, unele din tactică, altele din ordin.
Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne.
Cine ar fi refuzat să le publice sau ar fi îndrăznit să le discute, necum să le contrazică, era suspendat.
S‑au distins în atacurile pline de mişelie „Curentul”, „Neamul Românesc” şi „Capitala”: Şeicaru, Iorga şi Titeanu.
Condamnarea Bisericii
Nu ştiu dacă ar trebui să numesc astfel discursul către tineret al patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele mişcarea legionară a tineretului. Biserica Ortodoxă ia atitudine făţiş ostilă tinerimii româneşti.
Îmi trece pe dinaintea ochilor condamnarea pe care Biserica Catolică, prin episcopii ei, o arunca asupra mişcării naţionale din Germania, cu unul sau doi ani înainte de biruinţa lui Adolf Hitler.
În orice caz, e dureros, extrem de dureros!…
Să lupţi pentru Biserica patriei tale, la marginea lumii creştine.
Focul care arde bisericile de alături îşi întinde para până la noi.
Luptăm, jertfim, cădem, ne ţâşneşte sângele din piepturi, să ne apărăm bisericile… şi Biserica ne condamnă ca „periculoşii neamului”, ca „rătăciţi”, ca „străini de neam”.
Ce tragedie în sufletele noastre!
Un mic exemplu pentru a prinde nuanţa acestei tragedii.
Un copil care nu şi‑a văzut de mult pe tatăl său, se repede la el să‑l îmbrăţişeze. Când copilul se apropie, tatăl îl priveşte rece şi‑l loveşte cu palma peste gură, scoţându‑i doi dinţi.
Nu vă puteţi imagina zbuciumul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în faţa acestei neaşteptate lovituri.
Dezamăgirea, ruşinea, durerea fizică, răspunsul la cea mai curată dragoste, durerea morală, nu ştii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inimă de copil.
„Biserica părintească”, „Biserica străbună” ne loveşte.
Patriarhul e şi prim‑ministru, în numele căruia se fac toate, de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.
Doamne, Doamne, ce tragedie! Şi la ce chinuri ne pui sărmanul suflet.
Ce frământare în piepturi a zeci de mii de tineri, ţărani, muncitori, studenţi!
Azi m‑am uitat în oglindă şi am văzut, pentru prima dată, peste zece fire de păr alb în barbă, albe ca zăpada. De asemenea în cap.
Din alte hrube aud în fiecare seară cântând:
Cu noi este Dumnezeu,
Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi.
Şi apoi pe rând toate cântecele legionare. E plină închisoarea de legionari. Ei stau împreună, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încăpere. Ziua sunt liberi. Eu nu‑i pot vedea.
Am auzit că sunt printre ei: Livezeanu, Ţălnaru, Gheorghiescu.
Numărul lor trece de o sută. Sunt în proporţii egale, studenţi, muncitori şi ţărani. Aceştia din urmă, din judeţul Ilfov, dar mai ales din judeţul Vlaşca. Inginerii de la Braşov. Atâta am putut afla, deoarece din nici o parte nimeni nu are voie să‑mi comunice ceva sau să vorbească cu mine.
Acum mă scoate în fiecare dimineaţă şi după masă, la început câte o oră, acum trece şi peste o oră. M‑am refăcut, mă simt mai bine, deşi mă supără mereu o durere surdă în partea de jos a şirei spinării.
În fiecare joi şi duminică îmi vin de acasă mama, soţia, fata mamii şi câteodată şi avocaţii.
De mâncare am suficient şi chiar prea mult.
Aştept aprobarea pentru o maşină de spirt, ca să‑mi încălzesc ceva, să‑mi fierb ouă, să‑mi fac ceaiul.
Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, stau pe scândurile acestea.
Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumeti, Hristache, domnul general, domnul Hristache.
Totdeauna stau toţi lângă mine; când mă rog, se roagă şi ei.
Acum citesc Evangheliile de la capăt şi peste timpul lung, dincolo de 2.000 de ani, îl văd pe Domnul nostru Iisus Hristos, descris în Evanghelie, ca şi cum ar fi la zece paşi de mine. Îi văd îmbrăcămintea. Îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică braţul, cum vorbeşte cu ei, cum binecuvântează lumea. Îl văd cum a căzut jos şi se roagă: Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putinţă…
Îl văd cum L‑au prins şi cum Îl duc legat spre Ana şi Caiafa.
Ce trebuie să fi fost în sufletul Lui atunci, în drumul acela?
Ce dureri, ce griji, ce ameninţări copleşitoare Îi fugeau pe dinainte!
Ce uriaş examen trebuia să dea!
Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în faţă, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai‑marii zilelor de atunci.
Cum caută să‑L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate va găsi vreun sprijin la vreunul dintre ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prieteneşti. O privire caldă, prietenească, înţelegătoare, îi dă speranţe, puteri.
Nimic… pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui.
Atunci Îl văd cum, scârbit, îşi lasă ochii în pământ…
Toţi L‑au osândit să fie pedepsit cu moartea (Marcu 14, 64)… După ce L‑au legat pe Iisus, L‑au dus şi L‑au dat pe mâna lui Pilat (Marcu 15, 1).
Şi răsună în inima lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsimani: Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta de la mine.
O nădejde I se aprinde în suflet: poate Pilat îl va găsi nevinovat…
Într‑adevăr, simte lupta dintre Pilat şi farisei. La urmă, fariseii înving.
Încă o nădejde spulberată. Pe faţa copleşită de durere, de oboseală, o nouă rază apare: „Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte. Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine şi va cere eliberarea mea. L‑am făcut bine. Am vindecat pe atâţia… Nu se poate să nu fie, afară, în mulţime, măcar câţiva din cei vindecaţi de mine, căci toţi au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulţimea e cu mine”.
Şi‑I trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale intrării în Ierusalim. Toată mulţimea L‑a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.
Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale veşmintele, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe cale.
Iar mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Osana, fiul lui David!”
Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus. (Matei 21, 8‑9)
Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici! Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului eliberarea Sa, e salvat!
Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta.
În sfârşit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului adunat: Pe care voiţi să vi‑l slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeşte Hristos? (Matei 27, 17).
Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în care aşteaptă răspunsul.
Atunci toţi au strigat:
– Nu pe el, ci pe Baraba (Ioan 18, 40).
Şi Baraba este un tâlhar.
– Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos, căci nu‑i găsesc nici o vină?
– Să se răstignească! strigă mulţimea (Matei 27, 22).
– Dar ce rău a făcut?
– Şi mai vârtos strigau, zicând: Să se răstignească (Matei 27,23).
Ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit.
Iisus aude şi I se întunecă privirea. Nu‑I vine să creadă. Pare că şi judecata Îi lipseşte.
E scos afară în brânci… Mulţimea strigă; dar El nu mai vede pe nimeni şi nu mai aude nimic… Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I‑a ridicat puterile şi L‑a lăsat om ca mine, ca noi toţi.
Pentru ca să sufere ca om. Adică suferinţa lui să fie maximă: numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noianului de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la sfârşitul lumii.
Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n‑ar fi suferit. Neexistând suferinţa, cu ce s‑ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.
Deci El a gândit, a suferit, a sperat până la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L‑au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L‑a frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptăţile I‑au străpuns inima ca şi nouă.
De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi.
Iată cum îşi urcă crucea, Îl văd cum cade sub greutatea ei: căci mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se încovoaie sub greutatea poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. Nimănui nu‑i este milă. Nimeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o mică mângâiere; este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L‑au înţeles. O inimă care bate la fel ca a Lui, în ceasul durerii supreme.
În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.
Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L‑au răstignit acolo şi pe El şi pe făcătorii de rele, unul de‑a dreapta şi altul de-a stânga. (Luca 23, 33‑34).
El n‑a fost un atlet ca sa reziste, să se împotrivească, să se lupte până la doborâre.
Îl văd slab, uscat şi blajin, îşi întinde mâna slabă şi uscată şi sleită de puteri pe lemn, şi spune călăilor săi:
–Băieţi…
Vai! Sunt momente, care fiecare, par un veac. Ei I‑o apucă. Iată cuiul. Simte prima atingere pe mâna palidă. Oh! Prima lovitură. A doua. Îşi simte braţul ţintuit pe cruce. Dureri grozave Îi străpung tot trupul. Ar răcni, dar n‑are putere nici pentru aceasta. Geme!
La fel cu mâna cealaltă. I‑o întinde şi I‑o potriveşte bine, căci El stă străpuns de durere şi‑I tremură şi carnea şi oasele toate.
Acum prin fluierile picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creierii.
Într‑un târziu un glas pierdut:
– Mi‑e sete (Ioan 19, 28)… Era cam la ceasul al şaselea. Şi s‑a făcut întuneric peste tot.
Soarele s‑a întunecat şi catapeteasma templului s‑a rupt în două.
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M‑ai părăsit? (Matei 15, 46)
Şi apoi:
– Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul (Luca 23,46).
Iar Eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trup de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin:
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă‑ne‑o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pre noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău. Amin.
Şi către sufletul care s‑a ridicat, de asemenea: „Adu‑Ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte‑i sub scutul Tău. Iartă‑i şi odihneşte‑i. Dă‑le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne, al neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui. Amin”.
Hristos a înviat!
– A înviat a treia zi din groapă. L‑am văzut.
– Nu cred, a zis Toma.
– Şi a venit în mijlocul lor Iisus. L‑a chemat pe Toma şi i‑a zis:
– Adu‑ţi degetul încoace şi uită‑te la mâinile Mele, şi adu‑ţi mâna şi pune‑o în coasta Mea (Ioan 20, 27).
–Domnul Meu şi Dumnezeul Meu (loan 20,28), a strigat Toma, după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mâinile Mântuitorului.
A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că nici o dată nu vor pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.
Vom învia, vom birui!
A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; că viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60‑70 ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar cu cei dragi ai noştri şi nu ne vom mai despărţi niciodată.
Că vom învia din morţi în numele lui Hristos şi numai prin Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit.
În fiecare noapte visam. Niciodată n‑am visat aşa de mult ca acum. Astă‑noapte am visat o luptă care se dădea la Predeal în trei sectoare: unul la „pompă”, altul pe panta oraşului care urcă pe Fitifoi, deasupra cazărmii, al treilea era sub comanda mea, între vila Stelian Popescu şi Hotel Palace, până spre linia ferată cu direcţia gara. Nu se trăgeau focuri de armă. Lupta era corp la corp. Sectorul meu a dat inamicul peste cap fulgerător şi l‑a împins dincolo de gară, punându‑l în debandadă. Celelalte două sectoare, cu oarecare greutăţi au răzbit. La „pompă” am intervenit în ultimul moment cu ai mei. Inamicul era însă respins când am ajuns.
Am fost şi pe Fitifoi şi ocheam cu un tun, care semăna mai mult cu un aruncător de bombe Aasen. Dar n‑am tras. Dintre cei care erau cu mine, îmi reamintesc bine pe Bordeianu şi Miluţă Popovici; pe ceilalţi i‑am uitat.
Am adormit din nou.
În faţa unei case, la o masă rotundă cu faţa de masă albă, am visat că eram eu, tatăl meu şi încă cineva; pe masă era o singură ceaşcă, plină cu cafea neagră. În dreapta mea era o vale mare, la câţiva metri de noi, iar în faţă, deasupra noastră, drept în sus se ridica un deal mare lutos şi pietros…
La un moment dat au început să se surpe de sus bucăţi mari şi să cadă la vale. A căzut şi un pom verde care era acolo . Apoi au început să cadă pe masa noastră. Ne‑am ridicat şi am fugit spre stânga.
Tatăl meu mi‑a spus:
– Bea‑ţi cafeaua.
Eu m‑am apropiat de masă, dar chiar atunci a căzut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucată de pământ care ardea. M‑am retras şi a început să cadă pământ amestecat cu cenuşă şi cu tăciuni… Femeile din casă au ieşit să‑şi strângă lucrurile, văzându‑se în focul acela.
Eu am văzut geamantanul tatălui meu şi m‑am repezit deasupra mormanului să‑l iau. Când am ajuns acolo, o femeie se aplecase asupra geamantanului şi a acoperit‑o aşa pământul şi cenuşa care ardeau, încât i se vedeau numai picioarele. Era mama mea. Am scos‑o şi am ridicat‑o pe umeri, iar cu stânga am apucat geamantanul şi l‑am luat. Şi coboram. S‑a repezit tatăl meu să‑mi ajute, strigând:
– Săraca, săraca!
M‑am trezit.
Am adormit din nou. Am visat‑o dormind în pat, pe soţia mea şi pe Nicoleta…
Ieşind pe stradă, i‑am văzut pe Smărăndescu şi Horodniceanu şi‑i întrebam:
– Unde este Nicoleta?, căci se sculase şi plecase de la noi şi voiam s‑o văd. Am căutat‑o într‑un loc, dar nu era. Am căutat‑o mult şi am găsit‑o cu mama ei, într‑o casă săracă. Şi s‑a făcut ziuă.
Azi dimineaţă a zburat primul pui de vrăbioară din cuibul de la geamul meu… Câtă emoţie, cât tremur pe el… Primii paşi şi primul zbor în viaţă. Câtă grijă, câtă bucurie pe mama lui! E plină bolta de chemările ei, de îndemnurile ei. Numai ciripit. Mergi cu mine, dragul meu, în sfânta libertate.
De câteva zile pe aici, prin celulă, umbla o lăcustă verde. Când mă culc, se apropie de aşternutul meu. Aseară voia să se aşeze pe cap. Am încercat s‑o alung. Ea s‑a speriat, a făcut un salt şi a dispărut. Azi dimineaţă am găsit‑o turtită sub rogojină. Am ridicat‑o şi am îngrijit‑o timp de o oră. I‑am dat apă, peste care am pus praf de zahăr. A băut. S‑a refăcut şi a zburat afară.
Pe la ora 1 am fost chemat sus la cancelarie. O anchetă. Căpitanul Ţărăneanu, de la Consiliul de Război, a venit să cerceteze dacă am trimis eu, din închisoare, un manifest prin care îndemnam oamenii mei la „răzbunare”.
Era „apocrif”, bineînţeles.
Am dat o declaraţie în acest sens. Cum vin pe capul meu tot felul de uneltiri?
Condamnat pentru o scrisoare care nu e a mea. Acum vine alta.
Cred însă că s‑a convins şi procurorul că e ceva neserios.
Astă‑noapte, spre dimineaţă, am visat că eram într‑o sală plină de oameni. Aşa de plină că nu mai puteam răsufla. S‑au deschis geamurile. Începea procesul meu în curs… Iacobescu spunea că va vorbi două ore. M‑am trezit.
Am adormit din nou. M‑am visat călătorind într‑un tren cu mama, soţia, fata şi Silvia. Trenul se apleca aşa de tare spre prăpastie, încât credeam că se va răsturna. Atunci am sărit jos, căci mergea încet şi am pus umărul. Ceilalţi au făcut la fel… A deraiat de pe linie, dar nu s‑a dus în prăpastie.
Toată noaptea n‑am dormit. Cred că mă dor plămânii în partea de sus, în dreptul omoplaţilor. Simt în ambele părţi o durere slabă şi o căldură permanentă. O să chem doctorul.
Greu o să urc muntele acesta…
După masă, au fost avocaţii la mine, căci la 15, miercuri, este recursul meu la Casaţia Militară.
Ei cred ca se va amâna cel puţin 15 zile, pentru că aşa e uzul.
Se depun noi motive de casare şi se dă un nou termen. Am studiat cu ei motivele; sunt principale:
Nu mi s‑au adus martorii de fapt, oamenii de la Ciuc, acei cu care lucram eu. Nici unul;
Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu‑mi aparţinea. S‑a găsit autorul ei, care a dat o altă scrisoare, prin care afirma că e a lui şi ca conţinut şi ca scris. Deci s‑a găsit autorul scrisorii;
Încadrarea greşită. Am fost încadrat la crima contra siguranţei exterioare a statului, la trădare, aplicându‑mi‑se o pedeapsă uriaşă. Ordinele nu interesează siguranţa exterioară a statului, căci nu sunt o primejdie venind de la o putere din afară, care să atingă:
Integritatea teritoriului;
Independenţa;
Suveranitatea:
Nu există măcar nici o dovadă, de vreun fel, că aş fi vrut să provoc război civil, se spune de depozite de muniţii, dar nu se arată nici unul. Unde e, ce conţine, la cine s‑a găsit?
Sunt condamnat pe simple afirmaţii.
E ceva unic în analele proceselor, juridic şi procedural.
Astăzi a fost Lizeta Gheorghiu. Ceilalţi studiază.
I‑am încredinţat cu această ocazie un mic testament familiar, pe care l‑am făcut azi aici, în celulă la mine.
Pe mâine recursul.
Astăzi am terminat de citit Epistolele sfântului Apostol Pavel. Am rămas profund impresionat. Mărturisesc că până acum citisem numai unele din ele şi fără a le aprofunda suficient. Voi scrie mai târziu, căci merită un întreg studiu.
Noaptea aceasta l‑am visat pe Gârneaţă. Se plângea că a fost rău în tabără la Ciuc. Apoi l‑am visat pe Tell. Era escortat. A fugit în casă la Ionică. La urmă l‑am visat pe Alecu Cantacuzino. Am vorbit cu el într‑o casă, dar nu ştiu unde.
Când am terminat Evangheliile am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că, deşi n‑am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi‑mi pune la încercare credinţa mea. M‑am liniştit. A căzut liniştea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasă seara liniştită la ţară peste zbuciumul, zvârcolirile şi încordările lumii. Oameni, păsări, animale, copaci şi ierburi, pământ muncit şi tăiat de fiarele plugurilor, intră în repaus.
Căci tare am fost zbuciumat…
Mult a mai suferit sărmana carne de pe mine. Nu cred să fi îndurat vreodată mai mult ca acum.
„Credinţa” şi „dragostea” nu mi le‑am pierdut, dar am simţit că la un moment dat mi s‑a rupt firul nădejdii.
Chinuit fiziceşte ca un câine (sunt pline hainele de suferinţă, iată sunt acuşi 60 de zile de când dorm îmbrăcat, pe scândură şi pe rogojina aceasta. 60 de zile şi 60 de nopţi de când oasele mele sug, ca o sugătoare, umezeala care ţâşneşte din pereţi şi din pământ).
De 60 de zile nu schimb nici o vorbă cu nimeni, căci nimeni din cei de aici nu are voie să vorbească cu mine. Şi atacat în acelaşi timp în fiinţa mea morală, acuzat de trădare, declarat străin, ca nefiind român nici după tată, nici după mamă, arătat ca duşman al statului, copleşit de lovituri şi legat cu mâinile la spate, adică neavând nici o posibilitate de apărare.
Cu inima strânsă la gândul suferinţei, jignirilor, maltratărilor celorlalţi ai mei, familie şi camarazi. Am simţit că mi s‑a rupt unul din cele trei fire nevăzute, care leagă pe creştin de Dumnezeu, nădejdea. Mi s‑a făcut negru înaintea ochilor. Simţeam că mă înnec.
Dar mi l‑am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind cele patru Evanghelii. Când le‑am terminat, am simţit că am din nou cele trei fire şi că ele sunt bune: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Şi acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am desprins din ele, dovezi hotărâtoare despre existenţa învierii şi puterii Mântuitorului lisus Hristos. M‑au impresionat:
Sinceritatea şi curăţenia sufletească a Sfântului Apostol;
Viaţa integral creştină, fără pată;
Primejdiile şi suferinţele prin care a trecut pentru Domnul;
Seninătatea şi chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe;
Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa suferinţelor şi prigonirilor;
O dragoste sfântă de o înălţime zguduitoare pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui duhovniceşti;
O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe, de a propovădui neîncetat pe Mântuitorul lisus, la toate neamurile;
Marea ştiinţă şi înţelepciune.
În fiecare scrisoare, aproape, începe:
Eu, întemniţatul care mă găsesc în lanţuri pentru credinţa în Hristos, Domnul nostru.
Apoi scrie lui Timotei:
Sileşte să vii la mine curând (Timotei, 4, 9). Îi era dor să vadă pe cineva.
Când oi veni, adu‑mi mantaua. Îi era frig şi lui ca şi mie.
În sfârşit, cu cât pătrundeam mai mult în citirea scrisorilor, ajungeam la concluzia:
Că nu suntem creştini, că suntem departe de a fi creştini. Cât de departe… ;
Că ne creştinăm în formă, dar că ne descreştinăm în conţinut;
Că omenirea a suferit acest proces de descreştinare de‑a lugul veacurilor până la noi, cu mici zvâcniri spre adâncuri… Creştinarea în suprafaţă pare că a preocupat mai mult lumea;
Caracteristica timpului nostru:
Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti; ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva diavolului şi păcatului.
Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi, Napoleon, Mussolini, Hitler etc, sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe.
Mişcarea legionară face excepţie, ocupându‑se, dar insuficient, şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui.
Insuficient!
Răspunderea unui conducător este foarte mare.
El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinţe pământeşti, nepregătindu‑le în acelaşi timp pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrângerea veşnică;
5. În sfârşit, lipsa – cel puţin la noi – a unei elite preoţeşti, care să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare înălţime şi de mare moralitate creştină.
Miercuri pe la 5 a venit soţia mea şi cu mama ei. Mi‑au spus că procesul meu în recurs nu s‑a amânat cum era uzul, ci se judecă după‑masă la 5, continuând în şedinţa de noapte. Soţia mea mi‑a spus că au chemat‑o la Legiunea de Jandarmi Băneasa, unde au ţinut‑o de dimineaţă până la ora 1 şi jumătate, pentru ca să‑i spună că nu mai are voie să intre acasă, la Casa Verde, că vineri să vină să‑şi împacheteze lucrurile, iar duminică, cu căruţele, să le ducă unde va şti.
Era neagră la faţă de supărare. Să‑ţi scoţi lucrurile din cuibul tău. Unde să le duci? Unde să stai? Eu în închisoare, soţia mea fără nici un scut, aruncată pe drumuri, cu fata de mână.
Câtă lipsă de omenie!… Câtă lipsă de bună‑cuviinţă!
Stăm toţi trei şi ne gândim: unde? unde?
Dau şi eu câteva adrese, de încercare. N‑avem atâţia bani ca să putem plăti o casă cu chirie…
l‑am spus că, dacă mi se va respinge recursul, voi fi dus de aici la Doftana.
Ea vrea să vină cu fata, să locuiască în satul de lângă închisoare.
I‑am spus că am lăsat la Lizeta Gheorghiu dispoziţii testamentare şi am început să le schiţez în câteva cuvinte conţinutul.
Ele plângeau, şi soţia mea şi mama ei; fata are abia 4 ani, nu înţelege nimic din toată tragedia acestor momente, când umbrele morţii încep să bată peste gândurile unei familii.
După cele 15 minute reglementare, au plecat.
Acum e vineri dimineaţa. Încă nu mi‑a sosit răspunsul cu recursul.
Acasă la noi, la ora aceasta, soţia mea împachetează şi‑şi plânge toate nenorocirile.
Dar nu se poate. O să ne întoarcem înapoi.
Acum o jumătate de oră au venit avocaţii la mine şi mi‑au spus că s‑a respins recursul meu la Casaţia Militară.
Erau cu toţii trişti şi abătuţi.
Am stat cu ei vreo 15 minute. I‑am întrebat cum s‑au desfăşurat dezbaterile. Mi‑au spus în câteva cuvinte; ne‑am despărţit. M‑am reîntors în celula mea, m‑am aşezat pe marginea patului meu de scânduri şi m‑am rugat lui Dumnezeu, spunând rugăciunea Tatăl nostru, Doamne, fie‑n voia Ta.
Astă noapte, pe la ora 12 şi jumătate, pe când mă munceam să adorm, am auzit paşi apropiindu‑se de celula mea. Zgomot de lacăt şi uşa s‑a deschis.
Era locotenentul de serviciu şi cu primul gardian. Au venit să mă anunţe că trebuie să plec la Doftana. M‑am sculat, m‑am îmbrăcat repede, mi‑am strâns lucrurile în două geamantane şi în pătură, mi‑am făcut rugăciunea şi am părăsit, cu gândul aruncat în necunoscut, această locuinţă a suferinţei şi chinurilor mele.
Rămâneţi cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care înduraţi între aceste ziduri.
Înconjurat de patru sentinele, am ajuns la cancelarie. Aici mi s‑a făcut o amănunţită percheziţie corporală. Am fost căutat prin buzunare, pipăit cu atenţie la guler, mâneci, corp, picioare; apoi a trebuit să mă descalţ şi să fiu căutat în ghete.
Cu aceeaşi grijă mi s‑au cercetat şi bagajele.
Am salutat pe colonelul Brusescu, comandantul închisorii şi pe ofiţeri, care, în executarea serviciului lor, s‑au purtat cu mine cu multă eleganţă sufletească: un maior de jandarmi, un căpitan (acelaşi care m‑a adus de la Predeal şi apoi la Consiliul de Război), în ochii căruia am putut citi un sentiment de compătimire pentru toate nenorocirile care se abăteau peste mine, un sublocotenent – fosta mea pază de la proces – de asemenea foarte delicat, şi un comisar de Poliţie m‑au luat în primire.
M‑au urcat într‑o maşină taxi, având în dreapta mea pe maior, pe scăunelul din faţă pe căpitan, iar lângă şofer un sergent instructor.
În faţa noastră, la 30 de metri mergea o altă maşină cu poliţie, iar în urmă un camion cu 30 de jandarmi…
E ora 2 noaptea. Afară e frumos. Pe cer se proiectează lumina capitalei, de care ne apropiem.
Iată, pe drumul acesta am fost acum doi ani, în sat la profesorul Dobre, unul din bunii mei comandanţi legionari. Aici am oprit odată maşina şi am stat la masă. Şi amintirile încep să se depene…
Intrăm în Bucureşti. Cu cât ne apropiem de centru, cu atât îmi sunt mai cunoscute locurile.
Iată maşina trece pe şoseaua Ştefan cel Mare, la câţiva metri de restaurantul pe care l‑am avut la Obor. Mă uit, zăresc clădirea posomorâtă, fără frumoasele firme legionare, care o împodobeau cu două luni în urmă. Urmăm drumul obişnuit pe care mă întorceam de la Casa Verde.
Apoi în Piaţa Victoriei, o apucăm la dreapta, pe şoseaua Ploieşti.
Alte amintiri!… . E drumul care mă ducea adesea cu maşina, condusă de credinciosul Ilarie, la Predeal, locul meu de recreaţie. Eram atunci cu soţia, cu fata, cu legionarii. Acum sunt sub pază şi mă duc condamnat 10 ani, spre Doftana.
Pe şosea ajungem din urmă un car cu fân, la care erau înjugaţi 6 perechi de boi frumoşi. E semn bun. Ne apropiem de Ploieşti. E trecut de 3. Puterea nopţii începe să scadă şi la orizont se arată înaintând cele dintâi patrule ale luminii.
Din când în când vorbesc cu maiorul şi descoperim că am făcut împreună şcoala militară de infanterie, acum 20 de ani la Botoşani, el terminând cu vreo 6 luni înaintea mea. Ne reamintim de timpurile acelea, de camarazi, de ofiţeri.
Intrăm în Ploieşti. Străbatem străzile tăcute ale oraşului. Lumea doarme. Ieşim spre Câmpina. De după dealuri năvăleşte lumina. Căpitanul din faţa mea e aţipit. Eu mă gândesc la zile mai bune. Răbdare pe drumul suferinţei.
Merg înainte cu gândul înfipt în nădejde. După o bucată de vreme, în stânga se deschide, frumoasă şi luminoasă, Valea Prahovei. Apa curge liniştit. Strecurându‑se printre nisipuri. Coborâm pentru a trece podul şi a urca spre primele case ale Câmpinei. Femei cu coşerci pline merg spre târgul Câmpinei.
Din centrul oraşului curat, apucăm la dreapta. După 2 kilometri, în stânga şi în dreapta noastră, se deschide plină de măreţie, Valea Doftanei.
În faţa noastră, pe un deal înalt, o cetate cu aspect medieval.
E înconjurată numai de verdeaţă. Închisoarea Doftana, piatra condamnaţilor la munca silnică, unde mergem.
E aşa de frumos afară. O dimineaţă din acelea de rară frumuseţe, încărcată cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Răsare soarele printre copacii de pe deal şi se revarsă lumina aurie peste verdele din jur, peste apa din vale.
Am ajuns. Ofiţerii şi jandarmii s‑au dat jos. Au anunţat pe directorul închisorii. Eu mai rămân în maşină. Funcţionarii, sculaţi din somn, se adună unul câte unul.
Sunt condus în cancelarie. Director, subdirector, funcţionari, nu cunosc pe nimeni. Funcţionarii par oameni cumsecade. Directorul şi subdirectorul – distinşi.
Aceleaşi formalităţi ale unei percheziţii minuţioase, de la buzunare şi până la ghete. Este atâta umilinţă în aceste percheziţii reglementare.
O suport cu resemnare.
Mi se aduce la cunoştinţă că în închisoare nu este permisă culoarea verde. Mi se ia flanela verde, pe care o aveam pe mine şi mi se permite să îmbrac una albă în schimb. Mi se iau de asemenea nişte manşete de lână, tot verzi.
În sfârşit, sunt condus înăuntrul închisorii, cu înfăţişare foarte îngrijită. În fund zăresc o bisericuţă. Dumnezeu e nelipsit pretutindeni.
Pe mâna stângă, pe un coridor, drept înainte, o cameră albă, de curând văruită, înaltă cu ferăstruici, sus de tot, de nu poţi vedea prin ele. Aceasta este noua mea celulă în care va trebui să stau.
În fund are un pat de fier, cu o saltea de paie, cu pernă, cu pătură. Pe jos e ciment şi două rogojini. O măsuţă de lemn şi două scăunele.
Mi se pune în vedere că, fiind condamnat definitiv la 6 luni închisoare corecţională, voi avea voie să ies toată ziua în curtea din faţa celulei. După ce va trece prin Casaţie şi condamnarea la 10 ani, mi se va aplica regimul de muncă silnică, care începe în primul an, închis toată ziua în celulă, cu o singură oră pe zi afară.
Acum mă poate vizita familia o dată la două luni. Am voie să scriu acasă o dată pe săptămână, acum. Când va veni condamnarea definitivă, o dată pe lună.
Greu!… Greu de tot!… Dar ne vom supune fără murmur.
M‑am întins pe pat. Sunt obosit. Şi mi‑e frig. Parcă e tot aşa de frig ca şi la Jilava. Am adormit.
Mă trezesc într‑un zgomot. Mă uit în jur. Un şoarece se suise pe masă şi începuse să ronţăie dintr‑un pacheţel de mâncare. L‑am alungat. Iar am aţipit; iar m‑a trezit. Am stat aşa până la ora 12, zburându‑mi gândurile departe.
Mi s‑a adus mâncare, borş cu carne. Am mâncat carnea si câteva linguri de borş.
M‑am plimbat prin curte. Am reintrat în celulă şi am adormit până la 5. Am ieşit iar prin curte. Masa de seară a fost borş fără carne. N‑am poftă de mâncare.
Pe la 7 a fost inspecţia Domnului Gorănescu, subdirector general al închisorilor.
Seara, după închidere, a venit doctorul închisorii şi m‑a cercetat. O veste rea. M‑a găsit cu plămânii la vârfuri şi în partea de jos, la spate şi în faţă, prinşi.
Mi‑a dat reţetă. Injecţii de calciu, o alifie cu care să mă ung şi ceva pentru pofta de mâncare.
Sărmanii plămâni, nu mai pot de suferinţă.
După ce am fost atacat în fiinţa mea morală, după ce am fost cu barbarie tratat din punct de vedere fizic, acum vine peste mine un al treilea atac: mă atacă microbii.
Dar Dumnezeu vede şi va răsplăti!