Ion Moța. Prezent la Icoană!

(Testamentul politic al lui Ion I. Moţa, redactat cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierile: «Cranii de lemn», «Societatea Naţiunilor» şi «Testament»)

Iubiţii mei fraţi români,

Naţionalismul Românilor este o supremă înţelepciune câştigată prin experienţa de veacuri a vieţii noastre româneşti, scump plătită cu suferinţele noastre proprii, veac de veac, înţelepciune coborâtă până în subconştient, infiltrată până în instinct.

El isvorăşte din experienţa, din cunoaşterea inductivă prin care am verificat, an de an, secole de-a-rândul, existenţa acestei realităţi ireductibile a frângerii omenirii în naţiuni etnice concurente şi rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însuşirile rasei, fie prin situaţiunile grele în care a fost pus de împrejurările istorice.

Naţionalismul nostru este o datină, o alcătuire sufletească tradiţională (mai veche chiar decât existenţa termenului de «naţionalism»). El e ceva care e al nostru aşa cum ale noastre sunt cojocul şi opinca, fluerul şi iia înflorită, doina şi privirea blândă, dar veşnic prudentă, a plugarului şi a ciobanului.

Experienţa aceasta a străinului duşman începe cu năvălirile barbare, e îmbogăţită cu luptele cu Turcii, Tătarii, Leşii, de prigonirile acelei «unio trium nationum» (să fie deci criteriul naţional o apariţie a veacului al XIX-lea cum spun unii?), sau de prigoanele greceşti care au împins pe Român la haiducie şi la Tudor; această experienţă am plătit-o apoi scump cu temniţele ungureşti şi cu tot şirul de suferinţe ale Ardealului strivit nu atât de teoria naţionalistă a lui Apponyi şi Tisza, cât de realitatea faptei de prigoană pornite din ura şi pofta străinului. Iar azi această experienţă culminează cu desmoştenirea Românilor de către veneticii străini, în propria lor ţară liberă, cu lupta din toate domeniile de viaţă dintre noi Românii şi Evreii care formează în sânul nostru o unitate distinctă, solidară, activând organizat pentru a ne scoate din poziţiile şi drepturile noastre.

Naţionalismul românesc se dovedeşte astfel a fi o atitudine înrădăcinată în tot trecutul nostru istoric, chiagul vieţii noastre care străbate până în cele mai tainice tresăriri ale procesului nostru vital [1].

Astăzi, lumea în care stau înrădăcinate toate simţirile şi dorurile noastre n-o mai găsim nicăieri. A risipit-o veacul acesta cu politica şi vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu şi cu dragostea de străini şi de tot ce este al altora, veac care calcă în picioare felul nostru de viaţă, cu puterile, cu vredniciile şi frumuseţile lui.

Înstrăinarea aceasta împotriva căreia luptăm, de nenorocirea căreia ne dăm seama, ne-a pătruns în bună parte chiar şi pe noi «naţionaliştii»: în duh, în credinţă, în felul de a gândi, în moravuri, în limbă şi obiceiuri. Norocul e că n-a pustiit totul şi ne-a mai rămas atâta vlagă încât, doborând piedicile şi duşmăniile acestui veac de rătăcire şi de înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi acolo, să reluăm firul rupt al vieţuirii în casa, în comunitatea şi duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viaţa acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi sufletească, de care este vrednic.

Dat fiind principiul fundamental al moralei creştine – iubirea de-aproapelui – se pune acum întrebarea: ce ne sfătuieşte şi ne permite morala noastră să facem faţă de cel ce ne loveşte şi vrea să ne doboare? Sunt două căi urmate de Iisus: cea arătată prin vorbele «dacă-ţi dă cineva o palmă, întoarce-ţi şi celălalt obraz şi lasă-l să te mai lovească o dată». Prin aceasta Iisus propovăduia toleranţa.

A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afară din biserică pe negustorii care se vârâseră până şi acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Această cale ne arată că atunci când se trece peste o limită, toleranţa trebuie schimbată cu măsuri energice de îndreptare imediată.

Ei bine, noi până acum am tolerat cu resemnare creştinească să fim pălmuiţi, căci pălmuiţi ne-am lăsat atunci când veneticii paraziţi şi-au acaparat drepturi cetăţeneşti, ne-au jefuit sat cu sat, sădind corupţia şi viciul între ţărani, când ne-au monopolizat aproape toată presa, tot comerţul, toate băncile, când ei trăiesc în belşug şi răsfăţări, în vreme ce noi «cerşim din poartă-n poartă»[2].

Nu mai putem răbda să suferim în colţuri, striviţi în avântul nostru de către îmbulzeala acaparatorilor, cari se vor şti vârî şi în conducerea ţării [3], aşa cum au ştiut s-o facă până acum pretutindeni. Progresul moral îl constituie tot ceea ce este în armonie cu legile moralei [4].

Avem datoria de a apăra pe cei slabi şi fără scut, pe aproapele nostru care nu ne are decât pe noi.

Cauza noastră e aşadar dreaptă şi sfântă. Sfinte ne vor fi şi sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenţa apostolatului şi cu vitejia sufletelor alese care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit.

Aşa a făcut Cristos!

Să nu se creadă – în urma faptului că noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate şi frăţie, în felul cum le interpretează şi caută să le aplice Evreii (neonest, bazându-se pe puterea fascinatorie care se leagă de ele şi pe care, printr-o interpretare greşită, o făceau să acţioneze tocmai împotriva scopului pe care-l urmăreşte accepţiunea lor just interpretată, folosindu-le ca armă pentru cucerirea puterii mondiale [5]) că noi am fi duşmanii acestor nobile idei în accepţiunea lor ideală.

Toate aceste idei sunt derivate ale învăţăturilor lui Iisus. A le respinge, însemnează a te lepăda de Cristos. Noi le admitem şi le primim, însă numai văzute prin prisma posibilităţii lor de realizare folositoare în împrejurările de astăzi [6].

Trebuie dintâi să descoperim lumii intenţiunile ascunse ale Evreilor, falsitatea operei lor sociale de suprafaţă [7], să demonstrăm apoi mulţimii greşeala în care a căzut, să trezim din beţia sălbatică pe cei ameţiţi de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor veşnic nesatisfăcute, să oprim din calea lor pe cei porniţi să ucidă «pe cei de sus» şi să se pună ei în locul lor, să oprim talpa de a distruge capul crezând apoi că se poate pune ea în locul lui.

O reacţiune, o stavilă, se impune deci împotriva răului stârnit de interpretarea perfidă a acestor idei.

Nu e mică dificultatea operei noastre. Trebuie să desvăţăm ce au învăţat alţii. Suntem puşi în contact cu mentalităţi aproape înebunite de excitaţia patimei injectate şi se vor cere multe jertfe şi multă stăruinţă pentru a birui definitiv.

Această reacţiune nu se poate înjgheba decât cu cadrele sănătoase naţionale, adică o clasă conducătoare românească. Nu ne putem supune mai bine învăţăturilor creştine, decât luptând pentru ridicarea morală a naţiunii [8].

Să nu ne credem mai buni decât suntem.

Să ne cunoaştem bine, căci numai astfel vor avea valoare reală calculele noastre. De-aceea, trebuie să îndreptăm fără cruţare arcul săgeţilor binemeritate, şi împotriva propriilor noastre defecte [9], cu credinţa că prin continue critici şi îndrumări persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevărata şi deplina renaştere morală a lumii bolnave de astăzi [10].

Prin urmare, deşi natura e chiar şi în materie socială atotvindecătoare (în multe cazuri măcar) şi cu toate ca nu e exclusă aşadar posibilitatea ca naţiunea noastră să ajungă la restabilire prin procesele de reacţiune organică pe care (ca cel despre care tocmai am vorbit) şi-le germinează ea singură, în mod reflex, - totuşi, pentru a evita riscurile unei deslănţuiri nezăgăzuite, avem datoria de a ne dedica cu toată pasiunea muncii uriaşe a rezolvirii inteligente şi organizate a acestei probleme [11].

E vorba de cea mai complexă şi uriaşă problemă vitală a omenirii şi civilizaţiei creştine întregi.

Dar, orice se va întâmpla şi orice am fi capabili să pregătim, să studiem şi să înfăptuim în mod inteligent în această direcţie, concluzia imperativă, care e impune pe deasupra tuturor, este să rămânem membre vii şi nedeslipite, sensibile şi supuse, ale fiinţei naţionale!

...Pentru a putea evita orice risc din partea şubredei înţelepciuni omeneşti...

Căci altfel, când cumpătul şi cuminţenia se spulberă în vânt, «n-aduc ani ce-aduce ceasul» şi într-o bună zi ne putem trezi în faţa prăpastiei crezute departe.

De-aceea, să luăm aminte şi să avem în întâiul rând grije de noi înşine [12]. Altfel, lupta ne e şovăitoare şi biruinţa primejduită.

Adevărul nu e relativ. Ca şi Dumnezeu el este unul.

Iar spiritul adevărului, în problema orânduirilor sociale ale omenirii e cristalizat în criteriul fundamental şi sfânt al ideii naţionale.

De-aceea, măcar de-acum, să nu ne mai conducem după aparenţe, ci după îndemnurile inimii [13] şi ale logicei [14], care toate ne spun că: Neamul românesc trebuie să se ridice din decadenţa sufletească în care a căzut şi să fie stăpân pe pământul şi cultura sa! El nu poate trăi decât desrobindu-se din situaţia de azi, la care l-au adus partidele politice [15].

Ne sunt cunoscute prea bine primejdiile uriaşei forţe oculte francmasone şi antinaţionale care ţine în stăpânirea ei chiar ţări de frunte cum e Franţa, şi vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc că riscăm şi noi a ne "occidentaliza" în acest fel [16]. Adică potrivit intereselor celui mai temut duşman pe care l-a cunoscut vreodată un popor: iudeo-masoneria.

Obişnuiţi cu ideologia cosmopolită masonică a Societăţii Naţiunilor [17], politicianii au sacrificat independenţa României şi viitorul ţării date pe mâna străinilor interni şi externi de dragul visurilor briandiste ale Pan-Europei.

Afirmaţiile pe care le-am făcut nu sunt invenţia momentului, ci concluzii vechi la care au ajuns lungi cercetări ştiinţifice.

Nu riscăm, deci, combătând pericolul venetic, să ne angajăm într-un sistem de iluzii provocate de «prea înfierbântatul nostru entuziasm».

Ne simţim picioarele bine înfipte pe un teren solid. Şi să se ştie că nu-l cedăm odată cu capul şi vom primi pe el orice lovituri!

...Până va voi Dumnezeu să sune Isbăvirea! [18]...

PREZENT!

__________________________________________

[1] Nu întâmplător naţionalismul românesc e un atât de temut adversar pentru străinii duşmani şi pentru acei Români ai lumii vechi cari sunt înfrăţiţi, prin voinţă sau slăbiciune, cu străinul încă stăpân.

Căci am arătat cum naţionalismul românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande şi al unei filosofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. Cei care vor azi să ne desfiinţeze naţionalismul românesc cel adevărat şi deplin, vor trebui să biruiască în noi întreaga istorie, să sfărâme în întregul popor înţelepciunea stratificată de veacuri, să dărâme în noi echilibrul tradiţiei naţionale strămoşeşti, să reducă întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor răni, într-un cuvânt să se ia în piept cu acel uriaş de granit, înfipt voiniceşte, cu opincă lată, în tot ceea ce a fost până acum viaţă şi voinţă românească.

Grea sarcină! Dar atacând naţionalitatea şi disciplina spirituală creştină a unei naţiuni o desarmezi, o robeşti şi o distrugi...

Căci, naţionalitatea şi spiritualitatea morală, creştină, se completează, se angrenează, aducând echilibrul vieţii omeneşti şi voinţa de păstrare. Fără forţa naţionalităţii ne descompunem, ne pulverizăm, pentru a cădea apoi pradă naţiunilor viguroase şi conservate.

[2] Românului i s-au luat, pe lângă bunăstarea de mai înainte, cântecele şi comorile sufleteşti, i s-a atacat credinţa în Dumnezeu şi respectul moralei creştine.

Până şi marile foloase ale ştiinţelor aplicate şi ale maşinismului au fost răpite poporului şi folosite împotriva lui. Adevărata menire a maşinismului şi a ştiinţelor atât de mult desvoltate, era de a îmbunătăţi situaţia materială a naţiunii întregi şi a facilita, astfel, pe seama tuturor, câştigarea unei culturi sufleteşti mai perfecte decât cea de până atunci. Căci desvoltarea culturii e singurul rost al vieţii omeneşti.

Maşinismul ne-a răpit (în urma penetraţiei iudaice) cultura sufletească de mai înainte, pentru a o înlocui nu cu alta mai bună, ci tocmai cu o falsă cultură, prevestitoare şi aducătoare de pieire sufletească.

Dacă, de pildă, drumurile de fier ne-ar fi adus, în locul cântecelor pe care le-au alungat, altele noi şi mai frumoase, n-am fi blestemat în doinele noastre de jale aceste drumuri, ci le-am fi slăvit în hore de bucurie.

Şi-aşa ar fi fost, dacă roadele acestui avânt al producţiei ar fi intrat în stăpânirea noastră.

De-aceea, individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat (nu ne contraziceţi prin citări de excepţii). Rătăcit, pierdut, stricat în raport cu cerinţele sufletului-tip admis de Dumnezeu la viaţă, cerinţe stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină.

E domnia Anticristului în viaţa individului (anumite forme exterioare şi obiceiuri creştine la suprafaţă, dar vane în interior, salvează oarecari aparenţe şi superstiţii, dar nu mai cuprind nici o urmă de licărire sfântă, sau, în cazul cel mai bun, păstrează doar resturi atât de mici de spirit creştin, încât acestea nu mai au efect cumpănitor pentru salvarea sufletului.

Dragă semene, te rog frăţeşte, arată-mi şi mie pe intelectualul de azi (corespunzător tipului general) care nu e desfrânat! Şi dă-ţi seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele, care vin în viaţa individului, a familiei, a societăţii şi chiar a statelor, drept consecinţă a acestei desordini morale!

Arată-mi apoi pe omul (corespunzător tipului general) care să se îngrijească înainte de toate să satisfacă porunca fundamentală a lui Iisus: «nu vă adunaţi comori pe pământ, unde rugina le strică, iar furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în Cer, unde nici rugina nu le strică, nici hoţii nu le sapă, nici le fură». Şi, prin aceasta, nu vă cer să-mi arătaţi pe un pustnic desfăcut de orice dor de materie, ci pe omul care să se gândească la datoriile morale mai înainte şi mai presus de cerinţele pântecului.

Iar familia de azi suferă de aceeaşi decadenţă morală ca şi individul. Unde mai întâlniţi azi moralitatea severă a familiilor bunicilor noştri? Unde mai vezi azi părinţi ca Brutus al Romanilor, care, pentru interesul patriei trădate, şi-a distrus familia, condamnându-şi singur fiii la moarte?...

Dar, e aşa de departe acest tip sublim, e aşa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea că singurul ei fiu a murit în război, a răspuns: «de aceea l-am născut», încât astăzi regretăm dispariţia nu a unor asemenea înălţimi morale, ci dispariţia obişnuitei familii cinstite, regulă generală mai ieri, în care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsită din casă, nici nu se aşeza nimeni la masă înainte ca părintele de familie să spună rugăciunea... Şi-odată cu dispariţia acestora, buruienile patimilor copleşiră şi virtuţile şi tăria acestei celule de bază a organismului social al unei naţiuni, iar efectele se văd şi se vor vedea încă (Am dori aşa de mult să nu ni se răspundă iarăş, naiv, dacă nu perfid: «ei bine, şi de ce mai stă totuşi edificiul naţional în picioare?». Un neam bolnav nu moare, ca omul, în 2-3 ani, ci în secole, iar aparenţele de azi – ce aparenţe strălucitoare erau în Rusia anului 1913 – nu garantează, contra logicei, viitor de sănătate.).

Societatea, naţiunea nu e mai puţin rătăcită în spiritul ei.

Ce e Constituţia de la 1923 – care face pe Venetic, Român şi neagă existenţa infectării noastre cu un milion de Venetici proaspeţi, veniţi să colonizeze oraşele noastre – (deşi Constituţia prevede precis la art. 4: «E absolut interzisă colonizarea pământului românesc cu populaţii străine.»)?

Apropo, prin chiar firea lucrurilor, oraşele sunt centrele puterii economice, culturale şi politice ale unui neam. Ce viitor stă în faţa naţiunii româneşti, ale cărei oraşe (după statistica din 1921 a domnului Em. Vasiliu, statistică recunoscută reală de însuşi domnul I.I.C. Brătianu) cuprindeau atunci (dar azi!) numai 28% Români?

Stăm solid de tot pe picioare, nu-i aşa?

Conceptul de cetăţean pe care e întemeiată structura statului «democratic», înlocuind conceptul de Român, conceptul de Ungur, sau cel de Evreu, concepte apropiate de realitate şi isvorâte din contactul imediat cu ea: ignorează suprema realitate a naţionalităţii şi, în consecinţă, falsifică întreaga structură a statului democratic.

Şi iată, de pildă, unde ne duce acest exces: ţinându-se strict după litera legii şi a conceptului de cetăţean, este imposibil să se admită o politică de românizare a oraşelor României, fără a cădea în contrazicere şi ilegalitate. Toţi locuitorii fiind cetăţeni şi naţionalitatea etnică neavând azi nici o situaţie de drept şi, deci, nici o forţă în construcţia legală a Statului – nu e de conceput în Statul «democratic» o politică de românizare a oraşelor noastre înstrăinate. Vorba politicianilor: nu există o problemă evreiască deoarece, la 1923, Constituţia i-a făcut Români pe toţi Evreii. Nu e admisibilă în Ardealul României democratice o politică de Stat pentru o treptată dar temeinică restitutio in integrum a Românilor în poziţiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungurească de veacuri, deoarece şi Ungurii sunt Români, Români în singura accepţiune legală actuală a realităţii româneşti: cetăţeni.

«Cămaşa de forţă» a Statului democratic, forţa sa juridică, o vedem astfel întorcându-se pentru a lovi în cei pe cari trebuie să-i servească şi pentru a apăra pe cei ce compromit cultura şi viitorul neamului nostru.

Excesul de abstracţiune din structura de azi a Statului a devenit, astfel, un paravan juridic pentru duşmanii şi prof itorii neamului românesc.

Structura noului Stat românesc, care va trebui să înlocuiască mâine actualul stat «democratic», va trebui să pornească de la o desf iinţare a acestui exces de abstracţiune, de la o generală înapoiere la realităţi. Noile abstracţiuni şi regule fundamentale, imagini fidele ale realităţilor, trebuie să fie în Statul de mâine: naţiunea românească dominantă; naţiunile minoritare libere în desvoltarea lor, cu condiţia de a nu prejudicia şi a nu exploata pe Români; apoi familia şi finalităţile creştine ale vieţii.

[3] Azi, în regulă generală, mai ales în clasa conducătoare a neamului, spiritul creştin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului.

Mişcarea naţională se înfăţişează astăzi ca o supremă încordare între naţiune şi guvern, perspectivele de viitor ale mişcării ne lasă să întrezărim inevitabile conflicte grave, cari ar aduce mari suferinţe organismului naţional.

Aceste dureroase suferinţe ale naţiunii pot f i evitate numai dacă guvernul părăseşte politica de împiedicare a liberei desfăşurări a mişcării naţionale în cadrele constituţionale, dacă părăseşte POLITICA LUPTEI CU NAŢIUNEA care reacţionează pentru a-şi apăra existenţa.

[4] Elementul moral a fost întotdeauna principala temelie a vieţii şi a rosturilor noastre omeneşti.

Dacă această temelie se pierde, am pierdut totul: şi dreptul la viaţă şi puterea de a birui, prin propriile noastre puteri, pe duşmanii care ne încalcă şi ne înjosesc, părând a fi sancţiunea divină a propriilor noastre nenorociri.

Iar, soluţia pentru a ieşi din acest dezastru? A reda lumii frâna şi cârma morală, iar nu numaidecât o bucată de pâine mai mult şi o economie materială mai bună, iată calea de soluţionare a acestei vitale probleme umane.

[5] Astfel, în loc să se spună că libertate însemnează putinţa de a te manifesta liber atât timp cât nu atingi egala libertate a altuia, ei aţâţau poporul la revendicarea unei libertăţi tot mai neînfrânate, tot mai injuste şi tot mai periculoase.

În loc să spună că egalitate însemnează dreapta atribuire a recompenselor după merite, ei aţâţau pe cei mai puţin merituoşi să ceară «recompense» egale cu cei mai merituoşi, uitând că în orice organism există o talpă şi un creer, un braţ vânjos şi un ochiu fin, şi că unul fără altul nu poate trăi (şi mai ales cel de la extremităţi nu poate trăi fără cel din centru, însărcinat cu o muncă mai puţin musculară).

Exploatând în acest fel frumoasa idee a egalităţii, ei au adus organismul social într-o stare de nemulţumire haotică, a mâinii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesară unei bune funcţionări colective bazate pe justa recunoaştere a valorii fiecărui organ deosebit. De această stare de lucruri prof itau apoi numai ei, Evreii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stăpânire mondială. E prea banal să mai spunem că atunci când doi se ceartă totdeauna al treilea câştigă. Nici nu e prea greu de înţeles metoda aceasta, simplistă dar foarte rodnică, a Izraeliţilor.

[6] Când ni se pierde sufletul, ni se secătuieşte trupul naţiei şi ni se leagă mâinile spre a nu mai fi liberi nici de a ne apăra. Când pieirea ca naţiune nu e un lucru al viitorului îndepărtat – ea se înfăptuieşte sub ochii noştri, zi cu zi, într-o neobservată agonie.

Câte suflete româneşti s-au pierdut până acum în braţele necredinţei şi ale decadenţei sufleteşti, câte calităţi sufleteşti ni s-au stins sau amorţit din pricina falsei culturi şi a civilizaţiei de astăzi?

Unde ne e boierimea vitează şi vrednică de pe vremea aprodului Purice? Care e tăria şi autoritatea Bisericii de azi, morala societăţii româneşti contemporane? Pretutindeni, dezagregare şi început de putrefacţie!

Cât despre avutul nostru material, e prea cunoscută desăvârşita lui înstrăinare (comerţ, industrie, exploatări) adică pieirea lui naţională!

Pierim acum, sub ochii noştri, încet dar sigur!

Din rămăşiţele noastre se va forma, pe nesimţite, un alt popor, inferior şi degradat, născut rob, şi care ne va uzurpa poate numele şi graiul, tot aşa cum au făcut-o samsarii greci de astăzi, cari pretind a fi urmaşii lui Pitagora şi ai lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit însă: vom fi pierit ca naţiune. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic în comun cu plăeşii, răzeşii şi boierii lui Mircea şi Ştefan, nici cu dorobanţii de la Plevna şi Mărăşeşti!

[7] «Libertate-egalitate-fraternitate» neţărmurită, adică libertatea naţiunii străine şi duşmane de a ne cuceri centrele de avuţii, de a ne degrada cultura şi credinţa şi de a ne ataca la noi acasă, - sau egalitatea cea mai făţarnică, corespunzând unei progresive desmoşteniri şi alungări a Românilor din poziţiunile hotărâtoare ale vieţii naţionale, - sau apoi fraternitatea cu ucigaşul care ne-a înlănţuit, jefuit şi batjocorit atacându-ne pentru că îndrăznim să ne mai întrunim în oraşele româneşti unde el e stăpânul exclusiv.

[8] Căci să fim bine înţeleşi, încă din capul locului: problema veneticilor trebuie soluţionată printr-o luptă de ansamblu, radicală, printr-o evoluţie naţională, dând cuvântului revoluţie nu sensul de anarhie şi luptă de stradă, ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actuală de robie şi slăbiciune în faţa străinului.

[9] Alături de corupţia şi venalitatea noastră, combinate cu o inocentă naivitate, viciul capital care ne slăbeşte şi ne pune pe o treaptă de inferioritate e beţia şi orgia simţurilor nedisciplinate, cărora le cădem atât de uşor victime.

[10] Întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de lumină salvatoare. Iar ceea ce căutăm şi dorim din toată fiinţa noastră e lumina, e înstăpânirea din nou a vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu: viaţă de adevăr, dreptate, virtute. În aceasta consistă mântuirea, cu scăparea de toate plăgile ucigătoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiască, azi bolnavă şi stearpă, în naţiunea noastră (măcar în ea) căzută în ghearele satanice stârpitoare ale sufletului şi aducătoare de pieire.

Această nouă fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni nu se poate face decât prin cea mai pură esenţă de lumină, de virtute. Ea nu poate fi creeată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţă, scântee mântuitoare, vrem cale izbăvitoare!...

«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa» e sentinţa neclintită a lui Iisus.

Adică, exemplificare de maximă concreteţe: Stăm iarăşi în preajma Crăciunului. Și ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ăst an şi prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci şi printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieţi?

Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptăţit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebaţi dacă a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce disoluţii sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi şi ce reconstrucţii interioare pe un alt plan, de jertfă şi prefacere vie. Căci simpla conformare oarecum contractuală faţă de porunci, simpla atitudine aparent corectă, dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu poate apropia pe om de Cer şi de mântuire.

Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii, eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror regulamente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.

Jertfa aceea care e deslănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc. Această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-ne într-o rană vie («de soare şi sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini. Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.

[11] Orice sistem viu e mişcat de o forţă. În sistemul societăţilor omeneşti, forţa nu se captează decât prin organizare.

Aşadar, sistemul nostru trebuie să aibă organizaţie. Organizaţia însă, nu se poate naşte şi desvolta sănătos, fără rânduială, fără ierarhie.

Vrem să construim deci (şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui! Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.

Deci: la Icoană!

Avem credinţa că, de astă dată, mergem drept la ţintă şi biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la Icoană şi de la porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.

Astfel, sistemul nostru, această coşniţă cu rânduiala şi conducerea ei, strâns unit în jurul credinţei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îşi începe, în faţa lumii, munca, strădania de care e legată singura nădejde de mântuire.

[12] Esenţialul în acest domeniu este un element interior sufletesc al luptătorului, care trebuie cultivat înainte de orice: confundarea vieţii personale a acestuia cu idealul său. Aşadar, salt din egoismul individual, oricât de justif icat, totala aservire a interesului personal interesului colectiv.

Coborâţi în adâncul vostru sufletesc şi întrebaţi-vă dacă vă mulţumeşte sau nu o simplă recitare de idealuri menite a fi veşnic înfrânte. Iar dacă veţi simţi că demnitatea voastră de om şi de Român nu mai îngăduie ruşinea tuturor resemnărilor, atunci împăcaţi-vă (pe încetul şi def initiv, iar nu numai în clipa unui entuziasm trecător) cu gândul că viaţa voastră personală cade cu totul pe al doilea plan, şi treceţi dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu.

Altfel, dacă veţi condiţiona lupta de faptul de a nu vă stingheri interesele, oricât de îndreptăţite, atunci toate moţiunile voastre frumoase, toate congresele voastre înf ierbântate nu vor aduce nici o biruinţă, ci vor rămâne în istorie doar pentru a caracteriza laşitatea unei generaţii nevrednice de înaintaşii ei şi menite blestemului urmaşilor.

[13] Vom coborâ cât mai jos pe scara pretenţiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care în simţămintele sale spontane, desinteresate şi nealterate, conţine cele mai mari adevăruri şi soluţii.

Căci, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci şi pe suflet, pe sentiment; de-aceea, chiar într-o controversă, nu desconsiderăm elementul sentimental, care, foarte adesea, ne aduce rodul plin al unei intuiţii directe şi juste a realităţilor, fără a se împiedica în desişul raţionamentelor dubioase.

[14] Iar atunci când mintea nu te ajută la aflarea unor soluţii specif ice (mintea «luminată» a celor care tac), ne rămâne totuşi o bază solidă de orientare generală a actelor vieţii (o soluţie posibilă în orice moment al istoriei, căci, în orice moment al ei, viaţa e stăpânită de forţa şi legile lui Dumnezeu). Această soluţie generală este conformarea noastră la adevărurile eterne, creştine, la învăţătura lui Iisus pe care noi o înţelegem astfel (învăţătură sintetizată mai ales în minunea cerească a Învierii): Oricât de puternic ar fi Satana, atunci când îl combaţi cu jertf irea chiar a propriei vieţi, intervine atotputernicia divină şi te face biruitor.

[15] Toată lumea, fără excepţie, mărturiseşte, când e sinceră, că în aceste partide nu se caută decât satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrând în ele în virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se căpătui.

Satisfacerea acestor interese se face în cadrul unei totale aserviri faţă de străinii care ne-au cucerit ţara, în cadrul imoralităţii şi al unei lipse de credinţă creştină aproape fără precedent.

[16] Tot mai mult găsim că lipseşte, mai ales la cărturari, sufletul românesc viguros de odinioară, fiind înlocuit, cu un amestec desgustător al celor mai învechite şi triste idei cosmopolite. Această schimbare s-a săvârşit în gândul şi simţirea multor Români de-ai noştri, mai ales Ardeleni. Şi nu numai în îngâmfaţii «aristocraţi» ardeleni cari la 1917 erau în ajun de regenerare totală, dar chiar şi în cei ridicaţi din ţărănime. Chiar feciorii popii cutare nu mai ştiu azi ce e ideea naţională, ei care nu demult ar fi fost gata să sfâşie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns în cuta hainei şi adormeau legănaţi de ritmul poesiilor patriotice ascunse sub perna de şcolar.

Ne e sufletul mohorât nu numai din pricina acestei melancolii a unei comparaţii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Căci un cristal uşor se sfarmă. Dar cu anevoe se reface.

Comoara ideii naţionale, care abia începuse a ne revărsa în vine puterile ei creatoare, se poate uşor distruge. Demagogie, defăimare, inducere în eroare, filosof ie modernă, renaştere la "occidentalism", dreptate umană, egalitate, toate acestea sunt arme care au doborât ideea naţională franceză, rusă şi, în bună parte, chiar mondială.

Ele au şi la noi, chiar şi în literatură şi filosof ie (nu mai vorbim de Universitate! – Contestă cineva faptul că majoritatea profesorilor a fost absentă de la marea sa datorie de păstrătoare a isvoarelor culturii româneşti, ba chiar a duşmănit pe cei dornici să apere de înstrăinare cultura aceasta? Neîndurătoare, istoria de mâine va însemna în şirul faptelor caracteristice ale epocii de astăzi: Profesorii universitari au duşmănit viitorul şi puritatea culturii româneşti.), misionari stăruitori pentru înobilarea spirituală a «xenofobilor».

Deşi nu suntem un popor industrial, totuşi nu ne putem socoti la adăpost de o puternică orientare de stânga (Şi-aceasta în condiţiile în care comunismul este acea fiară roşie din Apocalips care se ridică pentru a goni pe Cristos din lume. Peste tot unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâtă. Nu pentru veşnicie, dar totuşi a fost doborâtă pentru veacul de azi. Iar în locul ei s-a înstăpânit puterea diavolească a necredinţei, a stricăciunii, şi suferinţele cu moartea sufletească si trupească a oamenilor de azi.), nu numai prin înşelarea ţărănimii, dar şi prin acţiunea oraşelor, aproape complet cucerite de duşmani şi de elemente fără suflet românesc, lepădate de tradiţia noastră religioasă şi culturală.

E vântul vremii care vrea să pătrundă şi la noi, înecând adevărul primordial al vieţii sociale: ideea religioasă şi ideea naţională.

Omenirea pozitivistă de azi, sau mai bine zis cu pretenţii de pozitivism, şi-a pierdut cârma morală. Azi nu se mai crede decât în carne şi trup şi în puterile şubredei înţelepciuni raţionaliste omeneşti. Adevărurile primite prin revelaţie divină (singurele cârme care pot conduce la liman viaţa de aici), acestea ştim cu toţii bine ce valoare mai au în conştiinţele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelaţi. Şi-această situaţie stăpâneşte pretutindeni în lume, doar măsurile şi coloriturile variază.

Peste tot, suflete crescute în otrava unui individualism anarhic, care schimonoseşte şi sterilizează simţirea, dragostea şi durerea pentru neamul tău.

[17] La temelia Societăţii Naţiunilor stă mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu însemnează că ignorăm cealaltă temelie, cea adevărată, a uneltirilor oculte masonice, care, în dosul acestui miraj, doreau să-şi împlinească idealul desf iinţării Statelor Naţionale şi al unei reconstrucţii a lumii după concepţiile filosof ice materialiste şi cosmopolite ale Masoneriei. Concepţii care, la rândul lor, nu sunt decât un al doilea paravan al unor uneltiri şi mai «anumite»...

Înlăurarea arbitrarului şi a bunului plac războinic, a forţei brutale din viaţa naţiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea războiului, deoarece ea însăşi admite că sunt cazuri de războaie drepte, necesare – ci scopul e ca războiul nedrept, arbitrarul vieţii internaţionale să dispară.

N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, dacă-l considerăm în sine, independent de posibilităţile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducător mai ales pentru spiritul superior al creştinului iubitor de ideal. Dar, de-ndată ce examinăm posibilităţile teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat acest scop, constatăm o serie de vicii.

Aceste vicii ne dovedesc că un scop nu e suf icient să fie nobil, când intră în domeniul realizării, ci trebuie să fie realizabil, deoarece, în caz contrar, sistemul realizării se va întoarce exact contra scopului în loc de a-l servi.

Un singur exemplu (din multele), spre edificare:

Fără o sistematizare juridică a vieţii, nu e cu putinţă înlăturarea arbitrarului. Căci într-adevăr ce e regula de drept, norma juridică? Ea este o reglementare obiectivă, prealabilă şi unică, a diferitelor raporturi sociale. Se stabileşte dinainte deci, pentru cazuri încă nenăscute, care va fi poziţiunea forţei publice în diferitele raporturi şi conflicte dintre oameni.

Dar azi cel puţin, dacă nu întotdeauna, raporturile dintre naţiuni nu sunt succeptibile în ceea ce au ele mai important, unei încadrări juridice.

În raporturile juridice dintre naţiuni, marile interese naţionale (conflicte de teritoriu etc.) nu sunt fenomene succeptibile a se repeta în condiţiuni identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic.

Să luăm ca pildă dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu(sursa aproape constantă a războaielor). Unii vor invoca, cu dreptate, dreptul istoric sau voinţa majorităţii populaţiei (cazul Ardealului pentru noi). Alţii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populaţii intruse colonizate (cazul nordului Bucovinei etc.). Tot atât de legitim se va putea invoca dreptul unei naţiuni paşnice asupra unui teritoriu, pentru a-şi asigura o graniţă strategică, spre a se apăra contra unei naţiuni războinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranţă al unei capitale (cazul Belgradului). Vedem aşadar că aici, în această foarte importantă materie a raporturilor internaţionale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geograf ice, militare, etnice, încât nu există situaţiuni fixe, cari să se repete, compuse din aceleaşi elemente cărora să li se poată aplica aceeaşi soluţiune dinainte stabilită.

În zadar am creea un vast cod, căci noile fenomene, noile conflicte, nu vor putea fi încadrate în nici un text.

Aşadar, chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii Naţiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la bază un sistem de regule juridice, care să garanteze că atribuţiunile ei vor fi exercitate obiectiv şi în mod impersonal, este fatal ca ea să-şi exerciteze aceste atribuţiuni în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simplă unealtă de conspiraţie politică, cu atât mai primejdioasă, cu cât e mai puternică.

De-aceea Societatea Naţiunilor nu este decât un organ de promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai periculoasă cu cât în faţa comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, desarmate.

Astfel, ea apare pe de-o parte ca o formă de atac contra naţiunilor – cu scopul de a le desf iinţa suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un supraguvernământ mondial –, iar în pretenţiunile sale de activitate intelectuală, culturală, ea se vădeşte a fi o forţă de atac, contra spiritului şi a culturii creştine, prin disolvarea culturilor naţionale, spre a le înlocui cu spirit de internaţionalism "umanitar", liber-cugetător, individualist.

Şi, cum ar putea fi altfel?, când:

• la 14 şi 15 ianuarie 1917 are loc o conferinţă a Francmasoneriei din ţările aliate, care decide să convoace «un congres al Masoneriei din ţările aliate şi neutre» pentru a căuta mijloacele de a ajunge la constituirea Societăţii Naţiunilor;
• apoi, la şedinţa de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani înainte de întemeierea Ligii şi în timp ce războiul era încă în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Franţei, alcătuieşte un proiect de Statut pentru această «Societate a Naţiunilor», proiect care seamănă perfect cu pactul Societăţii Naţiunilor. Revista francmasonă franceză «Convent de Grande Lodge de France», în numărul său din 1922, paginile 235-236, spune între altele: «Scopul principal al Societăţii Naţiunilor trebuie să fie crearea unui patriotism pentru Liga Naţiunilor, pe scurt formarea Statelor Unite ale Europei, mai ales federalizarea lumii întregi. Să fie dezarmate statele izolate şi să fie în schimb înarmată Federaţia Statelor Asociate. Acestea sunt cele două faze ale aceluiaşi progres»;
• iar încă de la 1864, Evreul Lewy Bing, în «Les archives israelites», scrie: «Nu e oare natural şi necesar a vedea în curând un Tribunal Suprem, însărcinat să descurce plângerile dintre Naţii şi Naţii, - judecând în ultimă instanţă şi al cărui cuvânt să impue lumii întregi?»

Iar dacă ne gândim cât de stupid şi neînţeles este ca, deşi se ştie bine ce poate să fie o astfel de «Societate a Naţiunilor», Statele să-şi ştirbească grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui să constatăm că această orbire stupidă şi neînţeleasă a lumii politice, nu poate fi o simplă greşeală, ci rodul voinţei oculte a Francmasoneriei.

Căci dacă Societatea Naţiunilor a luat fiinţă, în dauna suveranităţilor naţionale, aceasta este din cauză că uneltele Francmasone din toate Statele au fost complice, conştient sau inconştient, la subminarea viitorului patriilor lor.

[18] Căci aşa a vrut şi Dumnezeu: germenul unei înnoiri să nu poată creşte decât din suferinţă.

Trebuie să plătească cineva, cu suferinţă, păcatele care au prăbuşit un neam, trebuie să răscumpere cineva prin durere mântuirea de mâine (nu pentru vreun dor de răzbunare al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-I dovedi, astfel, că mai este rodnicie sufletească într-o lume condamnată). Nici Mântuitorul n-a putut birui fără suferinţă şi jertfă.

Facebook

Twitter

E-Mail