Ordinea socială se menţine exclusiv numai prin necondiţionatul respect al legilor. Atât funcţionarul — la orice înălţime ar sta el — pe deoparte, cât şi cetăţeanul pe de altă parte sunt supuşi fără excepţiune puterii şi autorităţii legilor. In momentul câ'nd unul sau altul se sustrage dela această datorie, ordinea socială este turburată. Iar gradul acestei turburări este în funcţie de numărul ahaterilor cari se produc în acelaşi timp şi dela felul cum sunt abaterile reprimate.
Când cetăţenii se dedau în masă la nerespectarea legilor sau cazuri izolate chiar nu sunt la timp şi cu necesara energie de autorităţi — reprimate, ordinea e pe cale să dispară şi să fie înlocuită cu anarchia.
Iar când autorităţile uită de respectul legilor, cetăţenii sunt în drept a cere satisfacţie plângându-se celor superiori pe scara ierarchică. Când nici cei superiori nu-şi fac datoria rămâne plângerea la justiţie. Şi când şi această ultimă speranţă a cetăţeanului neîndreptăţit devine o iluzie deşartă, atunci ord'nea socială la fel este în agonie, deschizând larg porţile pentru aş face intrarea triumfală aceiaşi anarchie.
Oricare speţă de anarchie se manifestă prin teroare.
Aceste reflexiuni ni le impune drama dureroasă petrecută la Iaşi care are azi două victime: advocatul Zelea-Codreanu şi fostul prefect de poliţie Manciu. Numai prin prizma obiectivitătii şi a sincerităţii cercetate — această dramă o vom putea înţelege.
După informaţiile obiective azi putem afirma cu sufletul liniştit, că fostul prefect Manciu a încălcat legile atunci când bătea sau da ordine să fie bătuţi — cei arestaţi. Procedura penală înterzice categoric ca vre-un arestat să fie bătut. Manciu însă nu numai bătea personal, dar maltrata folosindu-se de metode şi mijloace barbare. Nu numai atât, dar bătea studenţi, „floarea şi viitorul naţiunei" cum s'a exprimat în războiul balcanic Ferdinand fostul ţar al Bulgarilor rupându-i în faţa trupei galoanele unui general care cu proasta conducere a dus la peire un regiment compus din studenţi. Şi pentru ce? Pentrucă aceştia necâutând la interese personale au acţionat cu suflet curat având ferma şi sincera convingere că servesc interesele neamului. Chiar dacă ar fi greşit erau curaţi în sufletul lor şi nu puteau să fie trataţi — alături de cele mai abjecte speţe ale criminalilor. Nu cred că se va găsi unul dintre românii cari au trăit timp îndelungat în ţări streine să ştie de vre-un caz când poporul civilizat şi-ar fi maltratat studenţii săi patriotici, orice prostie ar ti făcut ei. Poate în Turcia sultanilor, dar altundeva nu.
Cum au reacţionat studenţii la brutalizările ce la Iaşi devenise sistem?
S'au plâns printr'un memoriu ministerului de interne, care nu le-a dat ascultare. Această cale legală rămânând fără rezultat s'au plâns justiţiei, care la fel a rămas surdă. Astfel toate mijloacele legale au fost epuizate fără ca încălcarea legilor să fie pedepsită. A intrat în Iaşi anarchia celor de sus, care este cu atât mai condamnabilă cu cât înşişi păzitorii ordinei au rupt zăgazurile legalităţii. Şi atunci întreb ce au mai aşteptat cei cari sunt responsabili pentru ordinea publică? Nu au ştiut ei, că încrederea în legalitate odată înşelată se transformă în disperare, care este capabilă la orişice?
Da, au avut guvernanţii ceva, încrederea nemărginită în răbdarea milenară a poporului român. Astăzi drama petrecută, — toţi cei interesaţi — invoacă revoltătorul argument, că violenţa dela Iaşi pângăreşte ce mai înaltă virtute a poporului român: „răbdarea”. Doar poporul român, zic ei, este blajin, răbdător şi „cuminte”.
Nu-mi vine a crede, că un român conştient şi cinstit să recunoască că a fi răbdător, pentru un popor este o virtute. Răbdarea este calitatea popoarelor de sclavi. Cu cât este mai răbdător sclavul, cu atât este mai preţios. Intre anumite împrejurări şi răbdarea este o armă faţă de opiesori dar numai a te putea menţine pentru momentul prielnic când vei putea să fii nerăbdător. Dar numai cu răbdarea, care este o pasivitate, la rezultate nici un popor nu a ajuns. Dacă în războiul mondial eram noi românii şi pe mai departe răbdători cu toţii, — şi în special fraţii din vechea ţară — atunci şi azi am fi robi şi ne-am merita soartea.
A „măguli" poporul român, că este răbdător, este cea mai grosolană insultă, ce ne putem numai închipui. Această batjocură la adresa lui se datează de pe vremea stăpânirei streinilor cărora le-a convenit să adoarmă astfel conştiinţa unui popor jefuit şi demn de o mai buna soartă, lăudându-l totodată că este „cuminte”. Poporul a crezut si a slujit în pace. Şi azi acele resturi ale streinilor asimilaţi şi neasimilaţi "îşi continuă această sfidare obraznică înducând în eroare şi pe unii dintre românii veritabili.
Poporul român liber, trebuie să fie conştient, viguros şi energic în căutarea şi aplicarea mijloacelor necesare pentru existenţa şi înflorirea lui. Da, înţelegem să fie iubitor de pace şi legalitate, atât înăuntru, cât şi în afară. Dar atunci când iubeşte legalitatea să nu se scânceie în faţa celor surzi ci să o apere cu ultima energie faţă de orişicine ar încălca-o. Acel popor este mai valoros ai cărui fii ştiu să-și sacrifice totul când este vorba de apărarea drepturilor lor. Şi din acest adevăr nu se poate ceda o iotă.
Cei suprapuşi sunt datori a veghea ca nu cumva cetăţeanul să fie împins de a-şi apăra dreptul prin acte de disperare. Şi dacă ei nu şi fac datoria suntem expuşi ca în faţa noastră să se petreacă cele mai grozave drame, cari întotdeauna au mai multe victime. Cel mort putea fi salvat dacă la timp i se aplicau sancţiuni pentru încălcarea legii. întrebuinţată energia lui intr'o direcţie mai bună devenea un element excelent pentru societate. L'a încurajat însă indolenţa superiorilor devenind astfel un element antisocial, care a împins în mod fatal şi pe altul în prăpastie. Iar cel care a făcut uz de armă dacă nu se găsea în faţa unei anarchii de sus, dacă nu ar fi fost nevoit să vadă cum păzitorii ordinei încalcă făţiş fără pudoare legile, şi ar fi întrebuinţat toate forţele intelectuale şi morale pentru o muncă mai constructivă şi nu devenea o energie înmormântată de vie. Doi morţi va trebui să deplângem dacă conştiinţa naţională nu va înţelege de unde vine răul.
Şi după toate aceste când ne gândim că în Ioc să vină o mână blândă şi un suflet înţelegător, guvernul ţării prin puşcăriaşi ordinari şi agenţi pune la cale comploturi imaginare, senatul universitar din Iaşi — pierzându-şi capul — votează o moţiune, care va constitui o gravă ruşine în analele învăţământului nostru universitar, cei cari vor să lumineze poporul prin conferinţe ştiinţifice sunt cu baionete impedecaţi, iar noul prefect de poliţie al Iaşului când este constatat contravenient pentru lipsa biletului în regulă pe trenul care-l duce pentru a-şi lua postul în primire, insultă pe cel care îşi face datoria şi este necuviincios chiar faţă de superiorul său ierarchic, ne vine pe buze întrebarea: în faţa cărei perspective stăm noi iubitorii legalităţii?
Dumnezeule până unde avem să ne scufundăm?
Dr. Valeriu Roman
(Material preluat din revista Acțiunea Românească, anul I, nr 2 din 15 noemvrie 1924)