La noi, ca peste tot, pionerii capitalismului modern au fost evreii: până pe la 1880 ei erau stăpâni nediscutaţi ai economiei noastre băneşti. Dela această dată însă gruparea naţional liberală, făcăndu-se ecoul distinctului de afirmare naţională, a început să înjghebeze un capital românesc; şi lucrând cu o tenacitate puţin obişnuită la români, în curs de vre-o cinci decenii au isbutit să arunce burghezia e-vreiască pe al doilea plan. Din pionieri, evreii au ajuns în economia capitalistă română învinşi: e soarta ce-i aşteaptă peste tot în procesul de modernizare a economiei băneşti. Pentru burghezia evreiască, burghezia naţional-liberală este azi un concurent victorios, deci — odios.
Apăsarea capitalismului national-liberal a devenit, inai ales după răsboi, cu deosebire înăbuşitoare pentru burghezia evreiască. La un moment, purtătorul de cuvânt şi înaintemergătorul acestei burghezii, institutul financiar Blank, pierduse orice răbdare: el cumpărase presa din Sărindar, năpustind'o împotriva grupării naţional-liberale cu o indescriptibilă furie. Dar la protestul energic al bătrânului Blank, care cu bunul său simţ cerea ca „scandalul" să înceteze, a trebuit să se dea acestei prese o alură de independenţă; păstrându-i totuşi infeodarea la patronul capitalist.
In asemenea împrejurări apăru, gălăgioasă cum o ştim, mişcarea țărănistă, având în fruntea programului ei de realizări practice distrugerea „oligarhiei", adecă desfiinţarea capitalismului national-liberal, însufleţirea, cu care lumea noastră evreiască a primit aceasta mişcare, e lesne de înţeles: concurentul ei avea în sfârşit un duşman hotărât în lăuntrul propriei noastre vieţi politice. E drept că această mişcare venea cu un caracter rural, profund antipatic spiritului tradiţional evreesc. Dar acest caracter cădea în întunerec faţă de tendinţa negativă: nimicirea „oligarhiei" capitaliste national-liberale, pe ruinile căreia urmau să se întroneze nouii veniţi.
Nu e deci decât firesc, că evreii împreună cu presă lor se puseră făţiş în slujba Mişcării ţărăniste. Legăturile corifeilor ţărănişti cu finanța evreească sunt cunoscute. Şeful acestei finanţe vorbea odată de un ţărănist cu înaltă situaţie în întreprinderile sale, cu vorbele: „ministrul meu"; tot el e acel ce a propus d-lui N. Iorga să ia conducerea grupării ţărăniste. Se ştie ce senzaţie a produs pe vremuri destăinuirea acestui fapt, provocând ieşirea sgomotoasâ a d-lui S. Mehedinţi din mişcare. Avem deci de a face, în toată puterea cuvântului, nu cu o mişcare ţărănistă, ci evreo-ţărănistă: - cu o ofensivă a burgheziei evreeşii împotriva burgheziei naţionale, în care ţărăniştii români au devenit simple unelte.
Un rol deosebit în această mişcare l-a jucat presa evreească. Niciodată o mişcare politică dela noi nu a avut parte de asemenea reclamă de bâlciu, cum au făcut evreii în presa lor grupării ţărăniste. Pe la 1923, cu prilejul votării Constituţiei actuale, unul din conducătorii acestei prese a ţinut la clubul ţărănist (se înţelege!) o conferinţă asupra „rolului presei". E aproape picant de a aminti azi părerile exprimate atunci de acest ziarist. El susţinea că în ţară la noi, unde obijduiţii nu se mai pot baza "nici pe justiţie, nici pe poliţie, rămâne un “singur stejar” şi apărător al nedreptăţilor: presa. Ea e aceea, care dă in vileag toate nelegiuirile, silind pe guvernanţi să facă dreptate.
Cum şi-a îndeplinit oare presa evreească această înaltă misiune, de strejăr al moralei şi ordinei publice, de când gruparea ţărănistă are răspunderea guvernării? O ştim: nu este turpitudine pe care ea să n'o fi acoperit, sau dacă n'a putut s'o acopere, să nu fi găsit un cuvânt de justificare. Până şi bătăile electorale au găsit în coloanele presei evreeşti accente de simpatie: ele au fost înfăţişate ca manifestări legitime ale indignării colective! Doamne, ce ar fi scris această presă, dacă asemenea explozii de indignare colectivă s'ar fi îndreptat împotriva coreligionarilor ei!
Apoi: „Şi acum, câteva cuvinte despre frazeologia evreilor cu privire la aşa zisa „democraţie” ţărănistă. In adevăr, ei pretind că sprijină această mişcare, din temeiul că e populară şi democratică, întrucât ei înşişi sunt — zic ei — democraţi şi amici ai poporului.
Democraţia este la corifeii ţărănişti o simplă poză, o moştenire de la cultura socialistă, prin care au trecut la origină aproape toţi. La evrei însă ea are rădăcini mai adânci: aici ea isvoreşte din însăşi instinctul de conservare al rasei! Trăind în mijlocul altor popoare, cu tradiţii ostile streinilor, evreii au trebuit să lupte spre a-şi face loc. Şi arma lor de luptă a fost totdeauna democraţia, adecă: egalizarea, nivelarea, deci desfiinţarea ierarhiei sociale bazată pe, tradiţii naţionale. In locul acestei ierarhii, ei impun peste tot regimul democratic de egalitate a tuturor, acel regim care preface întreaga populaţie — atât băştinaşă, cât şi streină — în una şi aceeaş massă omogenă. Astfel evreii, deşi de altă provenienţă, devin egalii autohtonilor şi trăese alăturea de aceştia fără nici o deosebire. De unde se vede, că pentru ei democraţia e o chestiune de viaţă.
Dar dacă evreii sunt democraţi faţă de popoarele, în sânul cărora trăesc, nu tot aşa sunt faţă de ei însăşi. Ei sfarmă tradiţiile altora, îşi păstrează însă neatinse tradiţiile lor proprii. Această s'a văzut şi la noi, într'un mod cu deosebire comic, cu prilejul discuţiei legei cultelor. Autorul acestei legi a avut fantezia, de a lua chiar de tot în serios principiile egalitare-democrate, întroducându-le şi în exercitarea deosebitelor culte aflătoare pe teritoriul nostru. Evreii, ameninţaţi de invazia democraţiei în casa proprie, şi prevăzând că ea va avea şi aici urmările obişnuite: disolvarea comunităţilor tradiţionale, s'au ridicat energic împotriva legei. Dar această inconsecvenţă a enervat peste măsură pe fostul ministru al cultelor. Se ştie cum acesta, bătând furios cu pumnul în banca ministerială, a strigat evreilor în plin parlament: nu ne trebue “jidani” în partid, să iasă afară! Încă o dovadă, cât de amară trebue să fie pentru evrei tovărăşia ţarăniştilor cu ardelenii.
Democraţia este, la evrei ca şi la ţărănişti, o simplă platformă de luptă, fără nici un fond de sinceritate. Dela această luptă câștigul ţărăniştilor e problematic, al evreiilor este sigur. De aici şi înflăcărarea lor pentru „democraţia" țărănistă.
Ştefan ZELETIN (profesor la Universitatea din Iaşi)
(Material preluat din revista "Înfrățirea Românească", anul VI, nr 7 din 1 februarie 1930)