Când studenţimea română cu o fericită inspiraţie şi dându-şi instinctiv seamă de situaţia goană, plină de primejdii a elementului românesc în România a înscris în fruntea revendicărilor sale „numerus clausus", anumita presă şi toţi oamenii de „seamă" montaţi, mistificaţi sau terorizaţi au pornit o goană isterică contra acestui postulat. O adevărată avalanşă de calomnii, injurii, acuzări şi ameninţări s'a revărsat din strada Sărindar şi dela tribună asupra îndelung răbdătoarei populaţii româneşti pentru a acredita afirmaţia, că „numerus clausus" este un păcat de moarte, care nu s'ar ierta nici când Ţării Româneşti, că acest postulat este un anahronism şi nu se poate admite odată cu capul, dacă România mai ţine câtuşi de puţin de a face parte din concertul popoarelor civilizate stăpânite de concepţii democratice şi umanitariste şi nu vrea să se aşeze alături de triburile săl batece din Africa sau Polinezia.
In calitate de membru al „Acţiunei Româneşti" care înscrisese în programul său în locui cel mai de frunte nu numai „numerus clausus" în învăţământ, ci proporţionalitatea pe toate tărâmurile vieţii publice, am demonstrat în scris şi cu graiu viu, că principiul proporţionalităţii nu numai că nu este antidemocratic şi antiumanitarist, ci este un postulat al celei mai avansate democraţii, este cea mai largă concesiune făcută minorităţilor, corectivul adus democraţiei bazate pe rigidul sistem-majoritar, care poate merge până la complecta anihilare a veleităţilor minoritare.
Şi într'adevăr democraţia fiind domnia poporului prin reprezentanţii săi liber aleşi exclude cu desăvârşire dominaţiunea unei minorităţi oareșcare asupra majorităţii. In consecinţă democraţia este antiteza aristocraţiei, teocraţiei sau plutocraţiei impusă unei naţiuni de un grup restrâns făcând parte din aceeaş naţiune. Dacă este de netăgăduit, că o clasă privilegiată, fie ea compusă din nobili, preoţi sau mari financiari, ajunsă la conducerea exclusivă sau aproape exclusivă; a unui stat în anumite împrejurări şi anumite epoci a scris pagini glorioase în istoria înfloririi şi dezvoltării unei naţiuni, nu mai puţin este adevărat, că — după trezirea maselor mari la o conştiinţă mai clară a sentimentului naţional şi a demnităţii de om, în vederea eficacităţii controlului public pentru eliminarea abuzurilor fatale atotputerniciei unei clase aproape ermetic închise şi refractare regenerării prin forţe viguroase ridicate din sinul mulţimilor anonime — viaţa modernă de stat civilizat nu poate admite dominaţiunea unei clase infime a aceleiaşi naţiuni fără grave riscuri şi primejdii. Istoria ne învaţă, că unde clasele suprapuse nu au avut prevederea şi cuminţenia de a da curs liber evoluţiei istorice, mulţimile expropriate şi-au croit drum la cârma Statului prin grave convulsiuni şi zguduiri, cari au reclamat în mod inutil şi regretabil jertfe dureroase.
Dacă democraţia exclude dominaţiunea unei clase sociale în minoritate făcând parte din aceeaş naţiune asupra majorităţii poporului, întreb cum s'ar împăca democraţia cu dominaţiunea făţişă sau deghizată a unei minorităţi etnice, de altă rasă asupra naţiunei majoritare alcătuitoare de Stat? Pusă astfel chestiunea nu s'ar părea oricui, că este absurd a presupune, că există un om cu căpătâi care fiind nu naţionalist, ci pur şi simplu un democrat convins ar putea admite în principiu sau tolera de fapt stăpânirea unei minorităţi etnice conlocuitoare asupra naţiunei majoritare reprezentând o superioritate numerică zdrobitoare?
Dacă naţiunile cu preţul unor frământări de veacuri şi jertfe dureroase au impus respectul voinţii mulţimilor în cârmuirea Statului eliminând pe oligarhi, cari erau de aceeaş rasă, de acelaş sânge şi identificaţi cu aspiraţiunile naţionale, democraţia învingătoare ar putea tolera înlocuirea oligarhilor de acelaş neam cu indivizi de altă naţiune, de altă rasă, cu aspiraţii duşmănoase, cu interese opuse naţiunei şi Statului? Aceasta ar însemna o sinucidere a democraţiei, nu numai o sinucidere naţională.
Cu toate aceste se găsesc în fericita noastră ţară mulţi cari pledează pe faţă sau prin tăcere semnificativă pentru această sinucidere sau absurditate. Unii o fac conştient, fiindcă sunt interesaţi, orcât de neaoş românesc ar fi numele împrumutat sub care dau românilor lecţii de patriotism „democratic"; alţii sunt unelte plătite sau inconştiente ale celor interesaţi; a treia categorie o formează bunii români „între patru ochi" prudenţi însă până la laşitate, când e vorba să se manifeste în public prin mărturisiri sincere de credinţă.
Cum se prezintă situaţiunea în România? Oligarhia din vechea ţară, parte de baştină, parte complect asimilată, care deţinea aproape exclusiv în trecutul apropiat puterea politică şi natural şi cea economică în faţa mersului implacabil al istoriei a avut prevederea de a contribui efectiv la crearea condiţiunilor unei complecte democratizări a vieţii de Stat. Reforma agrară şi votul universal au deschis larg porţile vieţii publice în faţa noroadelor dornice de viaţă şi prosperare. Aristocraţia din noile ţinuturi străină de neam şi aspiraţii nu mai contează în urma aceloraşi reforme ce s'au generalizat pe întreg cuprinsul ţării întregite. Dacă oligarhia în urma situaţiei privilegiate din trecut, în urma pregătirii speciale şi experienţei câştigate ce o mai are joacă încă un considerabil rol în viaţa noastră publică, nimic nu stă însă în calea majorităţii covârşitoare a poporului românesc de a-şi croi un drum cât de larg în viaţa publică. Adică firesc ar fi să fie aşa, pentrucă de fapt nu este aşa. Obstacolul însă nu este oligarhia cu care se mai răsboieşte zi de zi presa democratică şi partidele larg democratice, ci obstacolul este de altă natură. Minorităţile etnice au în România o situaţie privi legiată, care se pune de a curmezişul în faţa eforturilor elementului românesc.
Minoritățile de baştină, ungurii, saşii, ruşii etc. au aceste situaţii datorită unei politici seculare de opresiune, drept reminiscențe supărătoare a trecutului nostru de robie. Aceste minorități trăesc și vor trăi: încă mult timp visând că roata vremii se va întoarce și vor putea face din nou pe stăpânii acestor plaiuri. Pentru realizarea acestor vise pun își vor pune încă vreme îndelungată la contribuţie toate forţele economice, culturale şi politice, de care dispun. Că o fac făţiş sau în ascuns, depinde de împrejurări, însă O fac, e natural să o facă. Ar fi o greşală capitală, dacă ne-am face vre-o iluzie în această privinţă şi am da crezare asigurărilor ocazionale de loialitate făcută pentru ochii lumei credule. Nu atitudinea lor în sine ne supără, ci faptul că aceste minorități etnice dispun de forţe economice, culturale şi în consecinţă și politice disproporționat de mari în raport cu forța lor numerică din România. Această disproporție, care este în detrimentul elementului românesc majoritar, este nenaturală, artificială, creată de trecutul duşmănos nouă este un privilegiu mai prirmejdios decât privilegiile unei clase sociale făcând parte din neamul românesc. În consecință această disproporție ca orice privilegiu este antidemocratică.
Dintre toate minoritățile cel mai important factor este minoritatea evreească. Evreii sunt o minoritate etnică, un popor, o rasă şi vor rămâne un popor distinct și pe viitor. Cu toate afirmațiunile mistificatoare ale celor interesaţi, dacă evreii de 2 milenii nu s'au asimilat cu popoarele conlocuitoare, nu se vor asimila nici în România, dacă de două mii de ani nu s'au identificat cu aspirațiunile naţionale ale nici unui popor, care i-a găzduit, nu se vor indentifica nici cu aspiraţiunile noastre. Și la urma urmelor ce garanţii ne-ar putea oferi în această privință asigurările unora, cari înainte cu 2—5—10—20 ani făceau aceleași jurăminte de credință și patriotism Rusiei, Poloniei, Ungariei, Austriei, etc., după cum peste câteva săptămâni plecând dela noi vor face pe marii patrioţi francezi, englezi, americani?
Este în afară de orice indoială că evreii nu au şi nu vor avea nici O legătură sufletească trainică și indisolubilă cu poporul românesc, după cum nu au şi nu vor avea nici cu un alt popor din lume. Evreii ca minoritate etnică au o importanţă de o gravitate extraordinară prin faptul că nu au o structură socială diferențiată ca alte popoare. Evreul bogat ori lipsit momentan de mijloace materiale este negustor, indiferent dacă se numeşte comerciant, industriaş, bancher, intelectual sau funcționar. Inzestrat cu această armură specifică și ajutat de o solidaritate de rasă uimitoare reușește în condițiunile cele mai neprielnice nu numai la noi ci și față de francez. englez sau american în propria lui țară.
Nu e deci nici o mirare, că cei 2 - 3 milioane de evrei din România, al căror număr sporeşte zi de zi în urma unei invazii ce iți face impresia unui plan bine organizat, au acaparat in scurt timp comerțul și industria țării expropriând aproape în întregime viața economico-financiară în favoarea lor. In ultimul timp evreii au invadat şcolile într'un număr care inspiră serioase îngrijorări pentru viitoarea structură a tagmei intelectualilor.
Puterea economică și culturală este hotărâtoare şi pentru puterea politică întrun stat. In toate ţările democratice pătura burgheză care stăpânește viața economică și culturală, conduce și destinele politice ale statului cu toată majoritatea covârşitoare a maselor rurale. Pătura burgheză care populează orașele, a înlocuit la conducere oligarhia de odinioară. Or pătura burgheză la noi în marea ei majoritate este străină de neamul românesc, cum străină este și populaţia oraselor noastre. Dacă nu vom remedia răul, în mod fatal o burghezie străină va stăpâni și politicește România. Şi aceasta în plină democrație de provenienţă din strada Sărindar!
O astfel de situație este un privilegiu absurd, inadmisibil, faţă de care privilegiile oligarhiei din trecut or fi floare la ureche; ar fi aservirea poporului românesc de 14 milioane unei minorități străine de origine şi sentiment. Tolerarea acestei situații este o crimă contra democrației.
Cu toate aceste marii pontifi ai anumitei democraţii pretind că nu este admisibil să ne atingem de aceste privilegii, nu este democratic și umanitar să remediezi această stare intolerabilă, ci trebue să privim impasibili la acest proces de aservire a neamului românesc. Partidele politice sunt atât de prudente încât nu suflă un cuvânt despre această gravă situație, ci se mulțumesc a face promisiuni vagi pentru înmnilţirea numărului intelectualilor români și sprijinirea comerțului şi industriei româneşti, promisiuni ce sunt departe de a fi găsit un început de realizare. Dar aceste promisiuni nici nu se pot realiza, pentru că elementele româneşti, ca oricare popor din lume de altfel, în condițiunile de vădită inferioritate în care se găseşte și se va găsi, nu poate concura cu sorți de isbândă cu solidaritatea de rasă a acaparatorilor de astăzi, cât timp li se dă frău liber.
Atunci care este salvarea, care este remediul ? Răspunsul îl dă democrația adevărată, democraţia națională. Poporul roinânesc este imensa majoritate a acestei țări, voința și interesele acestei rmajorităţi primează față de orice voinţă și inleres minoritar. Dacă poporul romănesc desființând privilegiile minorilare antidernocratice, renunță la rândul său la aplicarea rigidă a principiului pur majoritar de dominațiune şi admite generos proporționalitatea pe toate tărâmurile vieții publice, dă dovadă de o largă toleranță şi de o perfectă înțelegere a adevăratei democrații.
In consecință reducerea puterii economice, culturale şi politice a minorităților etnice, în special a evreilor la o justă proporție potrivit importanfei lor numerice în România este un postulat și democratic și naţional. Realizarea acestui postulat e de importanță vitală pentru poporul românesc.
In fața argumentelor clare și indiscutabile invocate de „Acţiunea Românească“ presa „democratică“ a urzit complotul tăcerii. Fără a încerca măcar a combate în mod serios şi doctrinar afirmațiunile noastre cari au prins rădăcini adânci de atunci în conştiinţa maselor româneşti, au continuat cu aceeaş furie spumegândă de a profesa înjurii sau a insinua. Numai partidele politice, cari toate închizând ochii în faţa realităților au ajuns simple cadre fără partizani convinşi şi devotați în mijlocul marelor mase cetățenești şi o seamă de intelectuali ce nu pot trăi fără laudele presei de tarabă, se mai lasă terorizaţi de gălăgioasa campanie a anumitei prese alimentată și condusă de finanța internaţională.
Noi însă vom stărui în luminarea opiniei publice, care va şti impune partidelor politice o nouă atitudine hotărâtă fără echivoc şi conformă cu interesele vitale ale ţării sau în faţa neputinței partidelor existente va crea instrumentul politic de luptă pentru realizarea principiului proporționalităţii în Ţara Românească.
Valeriu Pop
(Material preluat din publicația România Întregită, anul I, nr 4 din 15 martie 1925)