Văcăreşti, 13 februarie 1924
Fraţi români,
O putem spune pe faţă atunci când stăm de vorbă cu arcaşii din munţii Bucovinei: pe aici prin părţile locului, trebuie să fim cu mare-luare aminte când spunem cuvântul de „român”, căci Honigman pe aici e Fagure, Schwartz e Negreanu, Schonfeld e Săteanu, Braunstein e Ţăranu, ba pe unii din aceştia îi mai cheamă şi Brătianu, Kogălniceanu, Eminescu. Mâine o să apară vreunul şi Ştefan cel Mare.
De altfel să nu vă mire, căci prin aceste părţi de ţară este un fel de cumetrie cu jidanii. Nu s-a împlinit nici un an de când generalul Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, şi-a măritat fata după un jidan.
Aşa fiind lucrurile, nu trebuie să vă minuneze deloc întâmplarea că aici la temniţă este un român, pe care-l cheamă Ilie Stan Mărineaţă, şi care stă de doi ani la osândă pentru că a furat două găini, iar jidanii care au făcut marele furt de alămuri, în valoare de 1 miliard de lei, au scăpat numai după o săptămână de închisoare, precum a scăpat cămila prin urechile acului, cum zice Sfânta Scriptură.
Suman, iţari, ca pe la noi, pe aicea nici pomeneală. Mă rog, chiar pentru asta ne-a închis şi ne ţin în temniţă de 128 de zile. Li s-au părut ciudate hainele albe româneşti, mai ciudat sufletul românesc de sub ele!… Aşa păţeşti când umbli prin ţări străine; dar cine să bănuiască ca aici nu-i ţară românească! Au pus mâna pe noi şi sub cuvânt că am făcut un „complot”, ne-au închis. Complot??! Doamne fereşte, de unde s-o mai pomenit una ca asta pe acolo, prin fundul munţilor Dornei sau Câmpulungului?
Ba mai scosese că avem şi „lăzi cu dinamită”. Să nu vă fie cu bănat, domnilor miniştri, dar, vorba scriitorului, care zice undeva: „Pe la noi prin creierii munţilor n-au ajuns nici măcar chibriturile, că oamenii aprind focul cu cremenea”. De unde să avem noi lăzi cu dinamită?!
Am răcnit cât am răcnit pe acolo pe la noi, după cum bine ştiţi cu toţii, pentru dreptatea noastră şi când am văzut că nu ne-o dă nimeni, atunci ce dinamită?! Ne-am luat topoarele, căci aşa am apucat de la strămoşi, ne-am pus sumanul pe umeri, ne-am îndesat căciula pe urechi, şi-am venit să ne-o luăm noi singuri. Dumnealor ne-au spus că asta înseamnă complot. Dumnezeu să-i mai înţeleagă, că pe la noi nu s-a mai auzit de o asemenea parascovenie. Şi de atunci ne ţin închişi aici! Şi ne-or mai ţine încă, hăt şi bine, până când or înmuguri copacii şi o înverzi frunzuliţa, când tot românul o cam apucă pe calea codrului. Atunci om veni şi noi să ne mai vedem codrii noştri şi munţii cu muşchiul verde…
…De-ar veni luna lui mai
Să-mi aud cerul tunând
Caii-n câmpuri nechezând
Şi voinici pe plai suind
Către codru tot mergând!…
…………………………………….
Primăvara, mama noastră,
Suflă bruma din fereastră
Şi zăpada de pe coastă…
Să văd înverzind în cale
Să mă las iar în cea vale
Cu vreo şapte-opt pistoale…
Aflaţi că aici între străini şi între zidurile înalte şi negre, dorul de locurile noastre frumoase ne omoară mai mult ca orice. Pe aici nu ne bate vântul printre plete şi pe frunte, cântec dulce de izvor nu mai auzim şi nici soare mândru, răsărind de după munte, nu mai vedem. Aici nu-i chip să te sui pe vârfuri şi să priveşti de acolo, departe-departe, pe deasupra codrilor şi să te minunezi de frumuseţea pământului pe care Dumnezeu l-a dat românilor. Ochii noştri în zadar încearcă să se îndrepte într-acolo, căci privirea se opreşte pe gratii de fier şi pe ziduri de piatră.
Oricât am vrea să alungăm gândurile cele negre, iacă aşa ne apucă câteodată jalea şi se usucă sufletul din noi de dorul plaiurilor noastre. Atunci tânjim întocmai ca şi vulturul băgat în colivie, care mereu priveşte în sus, cu ochii printre zăbreluţe, până când moare de dorul albastrei libertăţi, patria lui, fără de care nu-şi mai are nici un rost pe lume.
Tot aşa, mi-aduc aminte că se spune că nişte olandezi, umblând prin părţile pline de gheaţă dinspre miazănoapte, au prins doi eschimoşi, dintre locuitorii ţinutului, i-au dus în Olanda şi le-au dat tot ce le-a trebuit – masă regească şi palate de locuit. Cu toate acestea ei s-au uscat încet-încet şi au murit, nu de foame, ci de dorul ţării lor. Noi credem că n-o să murim aici, dar dorul de munţi şi dorul de codri ne răpeşte sănătatea şi ne scurtează viaţa. Munţii şi codrii poate că-i vom găsi cândva la fel, dar noi cum am fost – n-o să mai fim niciodată.
Când vom ieşi de aicea, piepturile noastre vor fi uscate, frunţile noastre – încreţite de durere şi faţa noastră – îmbătrânită.
Şi vor mai veni după noi mulţi la suferinţă, atâta vreme cât stăpâni în această ţară vor fi jidanii, iar nu noi. Căci:
Din Boian la Vatra-Dornii
A umplut omida cornii
………………………………
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi se-aşază pe la noi,
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier…
………………………………
Îşi dezbracă ţara sânul…
Codrul, frate cu Românul,
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă…
Sărac, în ţară săracă…
Arcaşii, care de 400 de ani străjuiesc mormântul sfânt al voievodului de la Putna, vor trebui să hotărască mâine cine rămân stăpâni în ţara aceasta. Românii sau jidanii?
Corneliu Zelea Codreanu