(elevă, clasa a VII-a la Şcoala Normală, Lugoj)
Văcăreşti, 28 ianuarie 1924
Preastimată domnişoară,
Acum două zile am primit 60 de lei însoţiţi de rândurile acelea, care desigur ca şi banii au plecat din adâncul curat şi sfânt al unui suflet românesc, să încălzească inimile noastre şi să le dea tăria şi credinţa veşnică în biruinţa zilelor de mâine. Am fost adânc mişcaţi când am primit obolul sfânt. El venea de pe meleaguri pe care piciorul nostru încă n-a călcat, pe care ochii noştri nu le-au văzut decât în visul care de veacuri a încălzit sufletele părinţilor noştri şi de la un suflet necunoscut de noi.
Când în mijlocul unui dispreţ aproape general pentru tot ce poate interesa viaţa liberă a unui neam, când în întunericul acestei nopţi negre scânteiază lumina unui suflet ales, noi, aceşti „complotişti” împotriva dezastrului către care ni se îndreaptă neamul, prindem puteri nebănuite. Pentru că am înţeles că oricât de rare vor apărea, atâta vreme însă cât vor apărea pe glia românească asemenea suflete, nu vom pieri. Dar cum putem oare mulţumi prietenei noastre necunoscute? Ştim că un suflet ales nu are nevoie de răsplată atunci când face un bine. Totuşi pe noi nimic nu ne opreşte să arătăm un semn al bucuriei noastre. Câteva rânduri care vor putea vorbi ceva despre viaţa de aici, este tot ce vă putem noi dărui.
…La vreo câţiva kilometri de Bucureşti, de zgomotul, larma, petrecerile şi desfătările cele mai deşănţate, împrejurul unei vechi, tăcute mănăstiri, e locuinţa noastră. Se zice, împreună cu tot ce are societatea mai rău, dar noi nu credem. Rămaşi în timpul din urmă şase, ne continuăm totuşi în fiecare zi vechiul program. Dimineaţa după ce ne sculăm, intrăm în mănăstirea noastră şi ne rugăm lui Dumnezeu. Apoi vine timpul cititului, al scrisului şi al vizitelor unora la alţii, deoarece locuim în două camere, câte trei în fiecare din ele. Fiind înconjuraţi de ziduri înalte, lumea din afară n-o vedem şi n-am văzut-o de mult.
Poate am şi fi uitat-o dacă, în zilele senine, ochii noştri n-ar fi atraşi de albastra libertate a cerului şi dacă în nopţile liniştite luna blândă, bătând cu raze de argint în geamurile cu gratii, n-ar trezi în noi frumoase, scumpe amintiri. Totuşi pare că ne-am deprins aici. Şi dacă n-am vedea la fiecare pas şapca roşie a păzitorilor noştri, dacă seara n-am auzi sunetul metalic al zăvoarelor care ne înţepenesc uşile şi zgomotul ciocanului care ne încearcă gratiile de la geamuri, de nu cumva sunt rupte, am crede că suntem nişte retraşi de lume în jurul liniştitei sfinte mănăstiri.
Dar toate dimprejur ne spun că noi suntem aici prizonieri, că locul nostru nu-i la mănăstire, cât timp ne fulgeră prin ochi scântei şi mâna noastră încă poate o spadă să mai strângă. În vârtejul luptelor, acolo ne trage sufletul, al luptelor care vor decide dacă vom mai rămâne, ca până acuma, noi, stăpânii acestor brazde. De aceea, de câte ori zgomotul frământărilor din afară pătrunde până la noi, timpul îl cântărim cu secunda şi suferinţa ne este mare.
Acasă, de pe unde am plecat, avem şi noi părinţi şi fraţi, surori şi prieteni. Şi-apoi locurile dragi, munţii cu cărărui umbrite de brazi bătrâni, cu stânci uriaşe, pe care numai noaptea în vis le mai vedem, ne strigă mereu înapoi în fiecare zi, în fiecare noapte, prin glasul vântului care niciodată n-a şuierat mai dulce ferestrelor noastre.
Acestea toate însă ar trece. Şi dorul de părinţi şi dorul de prieteni şi dor de codru înverzit, dacă jalea nu ne-ar cuprinde tot mai mult sufletele pentru sărmana noastră ţară, atât de greu încercată de-a lungul veacurilor şi atât de greu ameninţată astăzi.
Spre deosebire de toate năvălirile repezi şi trecătoare, această din urmă năvălire este înceată, dar definitivă. Aşa bătrânul Iaşi şi aproape toate oraşele noastre moldovene, în care negustor român nu se mai poate ridica, în care industrie românească nu mai este, în care boierii moldoveni, au dispărut, în care românii nu mai sunt decât funcţionari săraci, muncind din greu pentru a duce o coajă de pâine copiilor care mor de foame acasă, sau măturători de stradă şi cerşetori, purtând adesea în nume şi pe frunte nobleţea veche a unui neam ce piere.
Aceasta este o cucerire înceată, care de jumătate de veac se săvârşeşte, dar după cum se vede, definitiv. Nenorocirea se întinde încet-încet şi mai la vale de Moldova, ajungând şi prin Ardeal şi prin Oltenia, iar de după război românii sunt ameninţaţi să dispară din însăşi capitala ţării lor.
Aşa, în anul 1820 aveam în Bucureşti 150 de familii jidoveşti, iar după statistica din 1920, adică după 100 de ani, aveam 150.000 de jidani, care desigur că în urma ultimelor năvăliri din Rusia, Polonia, Ungaria, Bavaria, au ajuns la 300.000.
Iată cum se întinde răul tot mai mult şi iată cum noi românii, în măsura întinderii răului, dispărem treptat, fără nădejde şi fără nici o putinţă de-a ne întoarce îndărăt în locurile noastre furate. Iar acum situaţia se agravează mai mult, ameninţaţi definitiv de o stăpânire jidovească, întărită prin lege.
Universităţile noastre au, la unele facultăţi, aproape 80 % dintre studenţi, jidovi. Cine sunt studenţii de azi? Studenţii de azi sunt profesorii de mâine. Cu un cuvânt, studenţii de azi sunt conducătorii de mâine ai poporului român, ai Ţării Româneşti. Ce urmează? Urmează că 80 % din conducătorii acestei ţări să fie mâine jidani, străini de tot trecutul nostru, străini de sufletul nostru, străini de aspiraţiile noastre naţionale. Urmează ca 3 milioane de jidovi să stăpânească 11 milioane de ţărani români, buni numai să poarte jugul, muncind pământul pentru ca să desfăteze pe fiii lui Israel şi ocupând – din milă – cele mai multe slujbe.
Ne aşteaptă robia!
Iată pentru ce s-au ridicat 30.000 de studenţi, ca un vârtej, şi iată pentru ce noi ne găsim azi aici între zidurile acestei închisori. Şi iată pentru ce, până când nu se va face dreptate pe glia românească, nici aici, nici nicăieri, nici în mormintele noastre, noi nu vom avea linişte.
Şi acum aşteptăm să pornim din nou la luptă, din care nu putem ieşi decât sau morţi sau biruitori. La lupta aceasta chemăm tot ce este suflet de român în ţară, copii, femei, bătrâni, pentru ca în rânduri unite, ca în străvechile noastre clipe de glorie, să cucerim averea, onoarea şi ţara noastră, din mâini duşmane.
Aşadar, la luptă, români!
Toţi care mai simţiţi în inimile voastre nădejdea unor zile mai bune.
Corneliu Zelea Codreanu