(Elevelor Şcolii Normale, Sibiu)
Temniţa Văcăreşti, 30 ianuarie 1924
Preaonorate „fete din Sibii”,
Nu-i mult de atunci… Părinţii noştri erau studenţi, cum suntem noi astăzi; iar mamele dumneavoastră erau fete, precum sunteţi dumneavoastră. 35 de ani au trecut. Carpaţii ne erau hotar pe vremea aceea şi ne tăiau în două neamul. Acolo în Ardealul suferinţei, românii nu erau stăpâni pe brazda lor, flăcăii erau duşi să moară pentru alţii, temniţele gemeau pline de cei ce îndrăzneau să-şi ceară un drept mai omenesc de la viaţă. Jandarmul ungur smulgea tricolorul din părul fetelor de la horă, iar bătrânii se îndreptau deznădăjduiţi cu faţa către soare-răsare, îşi puneau mâna prevaz deasupra ochilor şi priveau lăcrimând în zări îndepărtate, acolo unde fâlfâia liber un steag românesc, acolo unde se afla o oaste românească.
Dar visurile care munceau de veacuri sufletele chinuite ale românilor, mureau odată cu bătrânii şi năşteau deodată cu feciorii şi fetele. Nădejdea că visul să se prefacă aevea, era slabă, că mulţi se născuseră cu dânsul şi mulţi muriseră cu dânsul, cu faţa către munţi…
…Aşa erau timpurile când fetele de la Sibii, cuprinse de un adânc, dumnezeiesc fior, au cusut împreună, stropind cu calde lacrimi, în taina nopţilor, cel dintâi steag românesc, unind culorile lui sfinte, în Ardealul robit.
L-au desfăcut apoi în fâşii, au ascuns albastrul şi roşul în sân şi într-o noapte au trecut munţii în ţara liberă. Albastrul l-au dus la Bucureşti, predându-l studenţimii de acolo, roşul l-au dăruit studenţilor moldoveni de la Iaşi, iar galbenul l-au oprit acasă, în Ardeal.
La umbra acestui steag tăiat în trei, au crescut apoi, rând pe rând, toţi cei care mai târziu au umplut cu trupurile lor văile şi munţii – şi astăzi dorm tăcuţi în umbra cetinilor de brad – pentru ca din trei să facă un singur steag, al unei singure ţări, care să unească pe toţi românii la un loc.
Eram copii, când pentru prima dată am văzut acel steag roşu, purtat de studenţii ieşeni!
Am întrebat miraţi ce e cu el? Ni s-a răspuns: e steagul fetelor de la Sibii!… Pentru noi acest nume, fetele de la Sibii, este un nume sfânt, iar pentru dumneavoastră un nume de glorie. Aşa l-am apucat de la părinţii noştri, de demult, aşa l-am spus şi noi altora, aşa vi-l scriem şi dumneavoastră acuma, numindu-vă fetele de la Sibii…
Şi de aceea, când am primit acum câteva zile, aici în închisoare, răvaşul fetelor de la Sibii, noi, studenţii români de astăzi, cutremuraţi ne-am întrebat:
Doamne, oare n-o fi acest răvaş povestea soliei mântuitoare şi sfinte a fâşiei roşii şi albastre din trecut? Oare n-o fi prevestirea tainică şi sfântă a norocului acestui neam în lupta grea de astăzi?
Pe cerul ţării noastre, abia limpezit o clipă, nori negri, mai grei şi mai ameninţători, se adună. Alţi duşmani, mai răi şi mai periculoşi, vin să ne fure pământul. Strigătul de alarmă a răsunat de mult şi mai răsună şi astăzi încă, duios, în inimile noastre, în suflete pustii… pe câmpul pierdutei bătălii…
…Studenţi creştini din România Mare
Se-mbracă-n doliu neamul românesc,
Jidanii ne sugrumă naţiunea
Şi-avutul ţării noastre jefuiesc!…
Ei! Şi de câte ori în serile acestea de închisoare, când gândul ne zboară înapoi, când ochii noştri se închid, când capul ne cade greu între pumni, nu ne înnecăm jalea în oftaturi adânci! Atunci ne apar, ca umbre pe dinaintea ochilor, cu feţele săpate în bronz, defilând eroic, rămăşiţele armatelor noastre zdrobite… Şi când pe dinainte ne trec, rupte, închinatele steaguri, când nădejdile noastre sunt pierdute, dreptatea noastră înfrântă, iar noi cu mâinile legate, atunci ne este mare durerea şi pumnului nostru zadarnică truda de a smulge de la coapsă o spadă răzbunătoare…
…Dar o lumină se aprinde tot mai mult în sufletele noastre… Pe brazda neagră, pe câmpiile înverzite, în fundul codrilor, mai sunt români! Ei nu cunosc durerea noastră, ei strigătul nostru disperat încă nu l-au auzit. Ei nu ştiu că duşmanii vor să ne omoare neamul, ei nu ştiu că străinii ne fură oraşele… munţii… aurul… codrii, ne otrăvesc şi sufletul, ne alungă din ţara noastră în lumea largă! Eu nu ştiu că din şcoli noi dispărem mereu, în timp ce jidanii ne iau locul, ei nu ştiu că şi noi studenţii suntem ca ei, săraci lipiţi pământului, ei nu ştiu că mâine vom trebui să pribegim prin lume, cerşind o bucăţică de mălai pe la străini. Ei nu ştiu că în ţara noastră noi drept să ne închinăm lui Dumnezeu nu mai avem, ei nu ştiu că bisericile noastre ne-au fost zăvorâte, şi legate cu lanţuri porţile lor.
Dar într-o bună dimineaţă când vor şti acestea toate, când soarele va răsări de după deal, de după zeci de mii de dealuri vor apărea capetele lor… răzbunătoare! Să-şi apere ţara, să-şi apere neamul!
Acest răsărit îl aşteptăm noi. Până atunci însă avem datoria să-i strigăm mereu, să-i strigăm din toate puterile noastre, să-i strigăm până nu vom mai avea glas şi până când nu vom mai avea suflet în noi.
Ei vor auzi, ei vor veni, ei vor birui! Căci fetele de la Sibii ne-au proorocit aceasta…
Corneliu Zelea Codreanu