Scrisori studențești din închisoare: Generația veche - generația nouă

(Domnului căpitan B…)

Văcăreşti, 12 februarie 1924

Preastimate domnule căpitan,

Primind astăzi scrisoarea dumneavoastră, ne grăbim a vă răspunde.

Da, la acei copii de 12-15 ani ne oprim.

Impresionaţi îi privim. Ei vin după noi în valuri-valuri, ridicându-se ameninţători ca valurile mării cuprinse de furtună. Convingerea noastră este că ei sunt cei meniţi de Sus spre a făuri acea Românie liberă, fericită şi românească. Nu învechiţii în rele, cei mâncaţi de patimi, şi nici cei orbiţi de strălucirea aurului jidovesc vor putea mântui această Românie. Nu! Pentru că Dumnezeu niciodată n-a încredinţat o menire sfântă unor oameni care nu au avut nimic sfânt. Armatele lui Dumnezeu, mergând pentru El şi în numele Lui, nu pot fi formate din acei câştigaţi de satana.

Nici nu mă gândesc să vorbesc despre reprezentanţii nenorociţi ai celei mai degradatoare vieţi politice din lume, coalizaţi în diferite partide politice, care se mănâncă unii pe alţii, averescanii pe ţărănişti, ţărăniştii pe liberali, liberalii pe „naţionaliştii” din Ardeal şi toţi împreună ne mănâncă pe noi, ducându-ne ţara de râpă. Aceşti politicieni sunt în slujba jidanilor, deci cu desăvârşire pierduţi pentru România… „cetate de vânzare, îţi mai lipseşte doar cumpărătorul!”, ai exclama, văzând viaţa politicienilor noştri, un al doilea Iugurtha… De la aceştia este exclus să ne vină mântuirea. Mă gândeam însă la acei câţiva, puţini, care văd nenorocirea şi dezastrul nostru naţional, dar care sunt robii patimilor celor mai josnice. Mă îndrept cu gândul spre acei domni de la…, care cuprinşi în mrejele celei mai josnice ambiţii, conduşi de prezumţii, invocând argumente de ocazie, nu vor să înţeleagă că singura noastră mântuire în aceste clipe grele nu este decât unirea tuturor oamenilor de bine din întreaga ţară, pentru înfăptuirea eliminării jidanilor.

Şi oare pentru ce acestea toate, când raţionamentul le spune tuturor că pe această cale, a şovăirii şi a dezbinării, pierim? Pentru că nu au în ei acel suflu sfânt, pe care Dumnezeu nu li l-a dat, pentru că nu l-au meritat, care singur poate să unească, trecând pe deasupra tuturor ambiţiilor, pe cei care cred şi luptă la fel, care singur poate duce pe cineva până la completa sacrificare de sine, până la sacrificiul sublim al vieţii pentru o cauză sfântă!

Iată pentru ce am spus că oamenii aceştia nu sunt meniţi să mântuiască ţara, nu au chemarea sfântă de Sus, iar dacă ar crede aceasta, apoi se înşală amarnic.

Noi îi lăsăm să trăiască sau să doarmă liniştiţi şi să viseze la orice vor.

Vor putea da această ţară pradă ambiţiilor şi intrigilor, dar totodată vor trebui să înţeleagă că dânşii sunt cu persoanele dumnealor, iar nu cu ţara; că cine nu este cu ţara, este împotriva ţării. Şi să-i ferească Dumnezeu să ajungă să-i judece naţiunea românească, aceea care acuma creşte prin codri, pe dealuri, prin munţi, pe câmpii, căci creşte răzbunătoare, având în mână sabia de arhanghel!

Noi suntem tineri, desigur că nu cunoaştem tot răul, el este prea adânc, dar cunoaştem aşa de mult dintr-însul, încât simţim pieirea noastră, precum presimte câinele nenorocirea. Noi mergem pe o pojghiţă subţire, care abia se mai ţine, simţim că se rupe sub noi, simţim că ne prăbuşim, dar nu cunoaştem nici adâncul păcatelor şi răului nostru şi nici adâncul nenorocirii care ne aşteaptă.

S-au culcat pe lauri conducătorii României, îmbătându-se cu discursuri mincinoase, în care preamăresc vitejia acelui tăcut soldat român, adormit în tranşee de neiertat, de putregaiul pe care războiul trecut l-a scos la suprafaţă, şi care – dacă n-ar fi fost mâna lui Dumnezeu înduplecată de lacrimile, suferinţa şi rugile milioanelor de nevinovaţi – ne-ar fi aruncat neamul în prăpastia morţii. Oare ce mai aşteaptă aceştia? Oare nu văd de jur-împrejurul României duşmani neîmpăcaţi, aşteptând ceasul revanşei? Cunoaştem corupţia care a pătruns până în justiţia şi armata ţării, putând să afirmăm că numai de când suntem aici în închisoare, au scăpat, după câteva zile de prevenţie, jidanii cu paşapoartele false de la Brăila, jidanii falsificatori de diplome, jidanii cu furtul lămuritor de la Calea Ferată în valoare de 1 miliard de lei. (Vezi „România” din 10 februarie 1924 şi „Monitorul Oficial” din 13 februarie 1924).

Cunoaştem sistemul bacşişurilor, care ajung câteodată şi la milioane, dar îi ştim şi pe otrăvitorii vieţii noastre morale: jidanii. Cât timp acest microb, aceşti corupători de conştiinţă şi otrăvitori de suflete vor exista, vom fi un corp bolnav, în care o viaţă sănătoasă şi morală nu se va putea dezvolta.

Şi acum iată pentru ce, ajunşi în faţa acestei nenorociri de moarte, din care, cum am spus, nu ne mai poate salva nimeni, cei cu sufletele curate fiind foarte puţini, datoria noastră neîntârziată, imediată, este de a ne îndrepta toate puterile noastre, toată mintea noastră, întregul nostru suflet, către generaţia nouă. Generaţia nouă va aduce cu ea o direcţie nouă, o viaţă nouă, o Românie nouă! Bătrânul profesor de la Iaşi, pe care 30 de ani românii nu l-au înţeles şi care spunea de pe catedră studenţilor români comunişti: „Veţi veni la mormântul meu să plângeţi”, va fi icoana noastră cea mai sfântă. Lumina lui ne va îndrepta mereu paşii în această luptă, iar noi îl vom apăra cu drag, oriunde, cu orice sacrificii şi împotriva oricui.

Şi acum aflaţi că ne-a croit Dumnezeu mai mult oameni ai faptei decât ai vorbei. Noi vom merge mai departe pe calea chemării noastre, până la capăt!

Iar clevetitorii, bârfitorii, trădătorii intereselor româneşti, să se ferească din calea noastră! De nu, noi multe nu ştim! Vom trage săbiile din teacă şi vom trece peste dânşii, înainte!

Mulţumindu-vă şi pentru celelalte informaţii, vă rugăm să primiţi salutările noastre.

Corneliu Zelea Codreanu