(Doamnei Ch…)
Văcăreşti, 4 februarie 1924
Preaonorată doamnă Ch. …,
Un ziar francez, „Le Casque”, al foştilor luptători alsacieni, scria în unul din numerele sale apărute în mai 1923, despre mişcarea naţională a studenţilor români, cam aşa:
Mişcarea studenţimii române, unică în felul ei pe globul pământesc, face onoare rasei latine şi în special poporului românesc.
În ţara noastră însă, unde „presa” aproape în întregimea ei este străină şi tot aşa de departe de adevăr precum este de sufletul românesc, de durerile şi de aspiraţiile noastre, mişcarea studenţimii, în care se împleteau nădejdile unui neam întreg, era zugrăvită ca o acţiune nefastă, pornită din cele mai josnice sentimente, condusă de nişte aţâţători ai instinctelor bestiale cărora nu de puţine ori li s-au adresat şi cuvinte grosolane, care însă nu merită a fi trecute aici.
…Dar această studenţime română de barbari, luptând cu arme ruginite scoase din arsenalul medieval… în bună parte formată din foşti luptători ai fronturilor, unii cu mâinile şi cu picioarele rupte, cu piepturile sfărmate, cu amintirea încă proaspătă a camarazilor căzuţi în războiul sfânt pentru zile mai fericite, cerea cu îndârjire dreptate pentru toată suflarea românească trăitoare din vremuri imemoriale pe aceste brazde. Dreptate? Dar ce dreptate?
…Munţii noştri aur poartă
Noi cerşim din poartă-n poartă!…
Dacă cineva ar apuca-o bunăoară din nordul Moldovei şi ar vedea că la Cernăuţi slovă românească nu se mai găseşte decât pe pietrele mormintelor, dacă ar călători mai departe şi ar vedea cum în munte stejarii şi brazii noştri se aştern cu jalnic muget la pământ, sub lovitura nemiloasă a străinului, atunci ar înţelege durerea noastră.
Dacă s-ar opri la Mănăstirea Putnei, unde-şi doarme somnul cel mai mare voievod al Românilor, Ştefan cel Mare şi Sfânt, ar putea vedea pe urmaşii luptătorilor de pe vremuri, ai arcaşilor şi plăieşilor moldoveni, săraci lipiţi pământului, muncind muncă de rob la cele două fabrici jidoveşti. Unde? Acolo unde nicicând n-a călcat picior de străin, în creierii munţilor, acolo unde este cel mai sfânt loc al românilor.
Dacă se va coborî apoi spre şes şi va lua pe rând oraşele Moldovei, va vedea că viaţa românească s-a stins, că românii, în faţa năvălirii străinilor, s-au retras, lăsând locurile lor în mâini duşmane.
S-au retras din comerţ, s-au retras din industrie, s-au retras din proprietăţi, s-au retras din şcoli.
Şi acestea nu numai în Moldova. Este de ajuns să amintim că în Maramureş, de acolo de unde a plecat Dragoş Vodă pentru a descăleca la noi, sunt, după o statistică veche, 47.000 de jidani la 60.000 de români.
…Şi dacă toate neamurile lumii, din cele mai vechi timpuri, au avut dreptul să se apere împotriva parazitismului jidovesc, pentru a-şi păstra fiinţa lor naţională, de ce oare numai noi, românii, să nu avem acest drept? De ce să fim barbari atunci când, tremurând şi ultima fărâmă a sufletului nostru, încercăm să ne asigurăm şi noi un loc sub soare?…
Oare de ce, cu două mii de ani înaintea lui Christ, egiptenii i-au alungat pe aceşti jidani din mijlocul lor? Oare pentru ce mai târziu, Tacit, marele istoric al romanilor, îi numea deterrima gens? Oare de ce Mommsen, cunoscutul istoric, susţine că de asemenea şi jidanii au fost un element de descompunere a Imperiului Roman?
Pe la 1295, Anglia, care era pe atunci la începutul dezvoltării sale, a izgonit pe jidani, socotindu-i periculoşi acestei dezvoltări, şi nu i-a primit decât după aproape 500 de ani, pe la 1750. Iar Chamberlain, cunoscutul scriitor englez, într-o scrisoare adresată românilor şi publicată pe la 1900, declară că cu toată această măsură preventivă, concurenţa jidanilor astăzi a ajuns aşa de mare, încât ameninţă însăşi stăpânirea engleză.
La 1 martie 1492, Ferdinand al Spaniei a dat acel faimos decret, prin care ordona jidanilor părăsirea ţării în timp de trei luni. Argumentul jidovesc, că din această cauză Spania a decăzut, este fals. La 1 august 1492 jidanii au părăsit Spania. În octombrie 1492, adică după câteva luni, Columb a descoperit America. Iar marea dezvoltare a Spaniei a urmat după descoperirea Americii. Şi abia în urma acesteia a urmat decăderea. Prin urmare, putem zice că imediat după alungarea jidanilor a urmat nu decăderea, ci mărirea Spaniei.
Dar cine nu cunoaşte măsurile pe care Franţa le-a luat împotriva jidanilor la 1680, şi cine nu cunoaşte mai ales măsurile de restricţiune luate de Napoleon la 1806?
Şi să ne fie permis a face comparaţia, din acest punct de vedere, a Franţei de la 1806, cu a României de la 1924. Avuţiile Franţei nu intraseră în mâinile jidanilor, oraşele Franţei nu erau copleşite de ei, clasa de mijloc a Franţei nu era distrusă, clasa ei conducătoare nu era ameninţată cu dispariţia, precum acestea sunt în România de astăzi. Franţa era stat închegat de opt veacuri, pe când România de azi e abia la începutul închegării sale, ca stat unitar al tuturor românilor. Mai mult, Franţa de la 1806 nu avea aproape 80 % analfabeţi, precum are România de la 1924. Şi dacă cu toate acestea Franţa a avut dreptul să se apere, pentru ce să treacă drept „barbarie” în faţa lumii, apărarea vieţii noastre naţionale şi a pământului nostru scump? Franţa de astăzi având 80.000 de jidani la 40 de milioane de francezi se apără împotrivă-le prin cunoscuta mişcare a lui Léon Daudet. Noi, românii, n-avem dreptul să ne apărăm, atunci când la 11 milioane de români, avem 3 milioane de jidani.
…Toate neamurile care au venit în contact cu acest popor distrugător au luat măsuri de autoapărare şi l-au îndepărtat. Cu toate acestea, se zice că lumea civilizată ar fi împotriva românilor, când încearcă şi ei să se apere. Englezii loveau până deunăzi pe irlandezi, în ţara lor… şi nu era civilizat. Iar americanii îşi menţin şi astăzi legile de apărare împotriva invaziei japonezilor. Şi nimeni nu le vede, nici le discută şi nici le condamnă.
Preaonorată doamnă,
Primind astăzi prin doamna G… cărţile pe care aţi binevoit a ni le trimite, îndrăznim a vă scrie aceste rânduri, pentru a evidenţia dreptul de apărare al naţiunii româneşti, şi pentru a face ca el să răsune în lume, dincolo de hotarele noastre, în Franţa, unde graţie aceloraşi jidani, dreptatea noastră nu e cunoscută. Lipsa legăturilor cu străinătatea am simţit-o adânc. Noi strigăm în lumea largă, dar glasul nostru nu se aude. Domnia-voastră, prin legăturile pe care le aveţi cu Franţa, veţi face un imens serviciu Românilor, dacă în numele nostru veţi spune francezilor, cu glas tare:
Latinitatea de la Dunăre este în pericol de moarte!
Corneliu Zelea Codreanu