(studenţilor din Piatra-Neamţ)
Văcăreşti, 17 ianuarie 1924
Dragi prieteni,
Am primit astăzi cele 2.000 de lei pe care ni i-aţi trimis. Vă mulţumim din suflet! Noi ştim că ei înseamnă muncă, trudă şi frunte plină de sudoare… Şi mai ales când vin de la moldoveni, noi ştim ce înseamnă o coajă de pâine ruptă de la gură. Pentru că noi, moldovenii am rămas cei mai săraci şi mai bătuţi de soartă dintre toţi românii… Şi munţii noştrii poartă aur! Şi codrii noştri-s mai frumoşi ca nicăierea, şi noi avem holde mândre de grâu… dar ce folos?
Săraci, flămânzi şi goi. Căci „munţii noştri” nu mai sunt ai noştri, „codrii noştri” păstraţi de veacuri îşi pleacă fruntea în faţa securii jidoveşti, iar „holdele noastre” de aur nu mai sunt ale noastre.
La noi au dispărut cântecele de veselie; şi mândrul, albul nostru port a dispărut. Bătută voinicească flăcăii noştri nu mai ştiu să joace, doar cântec prelung de doină răsună de pe dealuri în nopţile cu lună. Atât ne-a mai rămas nouă, moldovenilor…
Ţăranii noştri îmbătrâniţi înainte de vreme, hrăniţi cu mămăligă mucedă, arşi de băutură otrăvită, uscaţi şi storşi de vlagă, îngenunchează încet, încet şi se vor stinge.
(revista „Zorile”; Gheorghe Toma: „De la noi”)
Aşa s-au stins din lume în concurenţa nedreaptă şi inegală cu străinii, acele superioare suflete bune şi blânde ale pieilor roşii, aşa se sting în munţii lor din sudul Africii burii, în faţa năvălirii străinilor.
Cine a văzut o căprioară rănită cum plânge, curgându-i lacrimile din ochii rugători, şi cine a putut înţelege de aici sentimentul de ireparabilă durere al rasei care piere, fără speranţă, acela va putea citi, în ochii calzi şi umezi ai moldovenilor de astăzi, melancolia şi durerea nemărginită a unui neam care se stinge pe propriul lui pământ.
…Şi poate vom fi însemnat şi noi ceva în istoria, dacă nu a lumii, cel puţin a românilor!
Dar cine să se gândească la acestea. Inconştienţa, nepăsarea, corupţia, destrăbălarea fără margini, ne învăluie tot mai mult în vălul cernit, de nu ne mai simţim amarul şi moartea şi nici speranţa unor zile cu soare.
Iubiţi camarazi,
Generaţia noastră a ajuns la o grea răspântie. Ori o apucăm la deal, ori o apucăm la vale. La deal, pe calea energiei, a bărbăţiei, a cinstei şi a credinţei neţărmurite într-un ideal şi într-un Dumnezeu, către un soare de aur al românilor; la vale, pe calea moliciunii, a decăderii morale şi a pierzării noastre ca neam. Ori clădim o Românie nouă, ori ne prăbuşim.
Moldoveni, de oriunde trăiţi pe glia românească, uniţi-vă! Veniţi să ne înfrăţim laolaltă toţi iubitorii ţărânii noastre sfinte! Veniţi să învăţăm a strânge spada-n mână. Veniţi să pornim încrezători înainte, către acel soare care a mai lucit odată pe cerul nostru!
Corneliu Zelea Codreanu