Semnificația alegerilor din Decemvrie 1937 în evoluția politică a Neamului Românesc (II)

II. Partidele politice din Romania

Cea dintâi acţiune politică, ce are caracterul unei acţiuni de interes general, din istoria modernă a Românilor, este mişcarea de ridicare împotriva cotropirii străine, împotriva elementului grecesc şi care, profitând de o conjunctură politică favorabilă, reuşeşte să înlăture desemnarea domnitorilor ţării dintre Fanarioţi (1821 – 1822). Odată cu această mişcare, care este mai mult a boerilor români împotriva celor greci, pentru a profita de câştigurile acestora, are un curent influenţat de ideile de libertate şi egalitate ale revoluţiei franceze (Vasile Mălinescu, Dinicu Golescu) care îşi are reprezentanţă mai cu seamă în rândurile boerimii mici; încercarea de Constituţie din anul 1822 din Moldova reprezintă această stare de spirit. Paralel cu agitaţia boerimei mici, se mişcă şi ţărănimea ce ameninţă cu „cugetul nesupunerii franţuzeşti“ (1804). ldeile de libertate şi egalitate, împreună cu cele de emancipare a ţăranilor vor avea o urmare politică imediată: mişcarea împotriva străinilor, numită Partid Naţional, se rupe în două părţi ce vor da naştere cu timpul Partidelor Conservator şi Liberal.

Partidul Conservator este partidul marei boerimi, a privilegiaţilor ce luptă împotriva ideilor noi ce le-ar restrânge sau desfiinţa privilegiile. În ocaziile mari în care existenţa ţării este în joc, acest partid apare totdeauna alături de celălalt pentru apărarea ţării. evoluţia din 1848 din Muntenia aduse însă spărtura definitivă. Desfiinţarea privilegiilor prin divanurile ad-hoc şi convenţia din Paris (1857 – 1858) împreună cu împroprietărirea ţăranilor, realizată de Cuza-Vodă, slăbesc definitiv Partidul Conservator: în domnia lui Carol I, acest partid va juca rol politic mai însemnat numai între 1871-1876 şi 1888-1895, datorită unui complex de împrejurări in care intrau imposibilitatea pentru Partidul Liberal de a guverna in acele intervale de timp, spiritul politic al lui Lascăr Catargiu şi aportul adus de un grup de intelectuali, grupaţi in jurul societăţii “Junimea“.

După moartea lui Lascăr Catargiu (1899), Partidul Conservator duce o vieaţă de veşnice lupte interne ce culminează în dizidenţa Partidului Conservator Democrat (1908) cu avocatul isteţ Take Ionescu şi apoi la dispariţia totală datorită atitudinii germanofile din timpul războiului de întregire, introducerii votului universal şi împroprietăririi ţăranilor, ce-i distrug însăşi baza politică, (partidul ce se intitulează astăzi Partid Conservator este o formaţie nouă: v. mai jos).

Partidul Liberal începe prin a fi partidul boerimii mici şi nu poartă încă numele de liberal: sunt roşii. Acest nume se va generaliza abia după 1866. Centrul lui va fi Muntenia, unde se strang laolaltă boeri mari, Goleştii,Câmpinenii, Creţuleştii cu boernaşi, Brătienii, Magheru şi cu oameni culţi ridicaţi de jos, ca Heliade, Tell. Liberalii împing la alegerea lui Alexandru-loan Cuza ca domnitor al ambelor principate în 1859. Dar între ei şi domnitor se va isca o divergenţă, întrucât Cuza dădea precădere ideilor de egalitate şi de emancipare socială, pe cand liberalii dădeau întâietate libertăţilor politice. Această divergenţă îi va face pe liberali să colaboreze cu conservatorii la detronarea lui Cuza (1866) şi să fie autorii (prin I. Brătianu) aducerii în ţară a principelui străin, Carol I de Hohenzollern.

Dela urcarea pe tron a lui Carol I (10 Mai 1866) vieaţa politica a Romaniei mici şi apoi a Romaniei mari a fost dominată de acest partid (din cei 72 de ani ce au trecut de atunci, Romania a fost guvernată în 39 de ani de partidul liberal). Partidul s’a alcătuit cu încetul din o sumedenie de grupuri şi nu poate fi considerat definitiv constituit decât după ce I. Brătianu formează în 1876 un guvern ce va rămâne doisprezece ani. Conducătorii acestui partid au fost, după I. Brătianu, care moare în 1891 – fratele lui, Dumitru Brătianu (1891-1892), Dimitrie Sturza (1892-1909), fiul cel mare al lui I. Brătianu, Ion I. Brătianu (1909-1927), iar în anii din urmă fratele lui Ion I. Brătianu, Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), şi al treilea frate al lui Ion I. Brătianu, Dinu Brătianu.

În Romania mică, sub regimul electoral al colegiilor restranse, Partidul Liberal a fost partidul burgheziei orăşeneşti; târziu, după 1900, sub influenţa lui Spiru Haret, a început să-şi facă organizaţii la sate. Introducerea votului universal şi întregirea, la care s’a adăugat faptul că s’a prezentat în epoca de până la 1928, ca singura forţă guvernamentală, l-au făcut să treacă prin o criză gravă. La alegerile din 1928 n’a obţinut decat 6,6% din totalul voturilor. Refacerea a fost rapidă şi după Noembrie 1933, Partidul Liberal a guvernat iarăşi Romania patru ani.

Repartiţia geografică a acestui partid este foarte interesantă. La alegerile din Decemvrie 1933, când a întrunit 51% din totalul voturilor pe ţară, a obţinut peste 40% din voturile în toate judeţele din Romania mică, în Banat, judeţele dela graniţa ungară şi câteva judeţe din Basarabia. Regiunile unde s’a dovedit mai slab au fost câteva judeţe din Transilvania, fie citadele ale Partidului Naţional sau ale lui Iuliu Maniu personal (Alba, Sălaj, Făgăraş. Turda), fie centre de minoritari (Mureş, Ciuc, Trei-Scaune). De asemeni Partidul Liberal este dominat în nordul Bucovinei şi în două judeţe din Basarabia (Bălţi, Cetatea-Albă) de populaţia minoritară de o parte şi de populaţia românească ce votează partidele naţionaliste, iar în cazul special al judeţului Soroca de personalitatea lui C. Stere. In Romania mică, judeţul unde liberalii s’au dovedit mai slabi a fost judeţul Muscel, care este fieful politic al şefului ţărănist I. Mihalache.

Privind alegerile din 1932, când, în opoziţie, Partidul Liberal a obţinut 13,6% din totalul voturilor, se obsearvă aceeaşi repartiţie a voturilor: în aproape toate judeţele României mici partidul liberal obţine peste 15% din voturi: excepţiile sunt puţine şi şi chiar acolo proporţia voturilor este aproape de 15%. Cu excepţia judeţelor Durostor și Caliacra, unde alegerile sunt totdeauna extrem de guvernamentale, in niciun judeţ din România mică, Partidul Liberal nu are mai puţin de 10% din voturi. Situaţia se răstoarnă în provinciile alipite. Abia în patru judeţe din aceste provincii, Partidul Liberal are, în 1932, peste 15% din voturi: două din Basarabia, Lăpuşna şi Orhei, unul din Bucovina, Câmpulung şi unul din întreg Ardealul, Sibiu.

Forţa Partidului Liberal este, în prim rând, burghezia oraşelor, al cărei exponent a fost încă dela 1848 (prin presiunea comercianţilor bucureşteni au impus liberalii alegerea lui Cuza în 1859). Dela dispariția Partidului Conservator, este stăpânul politic al oraşelor die Romania mică, inclusiv Bucureştii. În Decembrie 1933, liberalii au avut 62% din voturile Bucureştilor; chiar în opoziţie, în 1932, au avut 39% din totalul voturilor la Bucureşti, faţă de numai 23% ale guvernului (naţional-ţărănist).

ln afară de stăpânirea burgheziei oraşelor, Partidul Liberal a pătruns în sate, în deosebi in epoca 1928-1933 când s’a pus problema conversiunii datoriilor agricole. Cum Partidul Liberal a evitat la început să ia o atitudine hotărîtă în favoarea acestei conversiuni, a cules sufragiile ţăranilor bogaţi şi a creditorilor satelor. Partidul a mai avut în cateva judeţe „electori“ puternici, adică oameni ce avand trecere la „centru“, au putut satisface interesele particulare şi publice ale locuitorilor judeţului: prin această grije se explică majorităţile mari obţinute în unele judeţe.

Partidul Liberal s’a grupat în jurul societăţilor de credit, această organizare culminand cu înfiinţarea Băncii Romaneşti (1911), care în consiliul de administraţie cuprinde un adevărat consiliu de miniştri. Prin creditele acordate de bănci s’a putut înfiripă o industrie şi chiar un fel de burghezie. Armătura bancară şi industrială a partidului i-a constituit puterea şi l-a făcut să reziste clipelor grele.

Intre această organizaţie şi ceilalţi liberali s’a produs in anii din urmă un conflict; ceilalţi liberali sunt fie tineri, ce n’au apucat vremurile vechilor liberali, fie bătrâni, dar fără sentimentul tradiţiei liberale. Presiunea acestor oameni a permis partidului liberal să se menţină la guvern cu O. Tătărăscu, în timp ce grupul bancar şi industrial era grupat în jurul lui Dinu Brătianu.

Un alt partid cu existenţă tot atât de veche este Partidul Naţional din Ardeal. Acest partid a fost reprezentantul Românilor din Ardeal în faţa stăpânirii şi opresiunii maghiare. De aceea nu s’a organizat după normele obişnuite în Romania mică: organizaţii în fiecare judeţ cu listă de membrii înscrişi, comitet cu ambiţii, cotizaţii şi pretenţii in cazul venirii la putere. Fiind reprezentantul Românilor dintr’un judeţ (sau comitat, cum se spunea pe vremea Ungurilor) şi neavand speranţa de a contribui la formarea unui guvern maghiar, Partidul Naţional avea în judeţ sau comună cate un om de încredere, ce răspandea lozincele de luptă.

Partidul Naţional Român (din Ardeal) s’a constituit in fapt la 1848 când a fost convocat poporul la Blaj, spre a hotărî asupra atitudinei ce urma să se ia prin ameninţătoarea unire a Transilvaniei cu Ungaria, şi era de natură să înlăture ultimele autonomii și libertăţi locale, dănd pe Români pradă Ungurilor. Simion Bărnuţ a apărut atunci ca reprezentantul tuturor Romanilor, al celor ortodocşi şi al celor uniţi. Prin infrangerea Ungurilor (1849) organizarea politică a Românilor a putut creşte şi desvolta, deşi în 1867 a intervenit instituirea dualismului austro-ungar. După ajungerea la guvern a lui Coloman Tisza (1875), când se accentuează politica de maghiarizare, Partidul Naţional, constituindu-se formal hotărăşte (1881) să nu se mai prezinte la alegeri, inaugurăndu-se politica de pasivitate. lnspiratorul ei a fost Ioan Raţiu şi episodul cel mai important a fost încercarea (1892) remiterii unui memorandum, împăratului, la Viena (nu regelui, la Budapesta). Au urmat o serie de procese şi condamnări ce au mărit spărtura între Romani şi Unguri. Moartea lui Raţiu (1902) şi ivirea unei generaţii tinere au schimbat metoda de luptă a Partidului Naţional, adoptand tactica de prezentare la alegeri, zisă activistă (1905). Generaţia nouă: Aurel Vlad, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, au dus apoi lupta cea mare cu omul care domină viaţa politică a Ungariei dela 1903 până la asasinare în 1918, fiul lui Coloman Tisza, Ştefan Tisza.

După războiul mondial, Partidul Naţional a avut o atitudine de expectativă pănă cand a fuzionat (1926) cu Partidul Țărănesc, format in România mică. Partidul rezultat a primit numele de Partid Naţional-Țărănesc.

Mişcarea ţărănimii din Romania mică a avut drept urmare constituirea unui organism politic, după emanciparea politică. In Decemvrie 1918, un apel al lui I. Mihalache, învăţător în judeţul Muscel, întrunea o serie de adeziuni, în special în judeţele din Muntenia, unde obţinea dela primele alegeri, din 1919, 29% din totalul voturilor. Acestui partid îi venea în ajutor aportul insemnat al Partidului Țărănesc Basarabean, care a obţinut, în 1919, 79% din totalul voturilor basarabene. In 1922, în alegeri nu tocmai libere, partidul ţărănesc obţine încă 19,8% din voturi în Muntenia.

De altfel, forţa acestui partid este Muntenia, şi în special judeţele de deal din Muntenia. El reprezintă o ridicare socială a păturii ţărăneşti. Nu ţăranii săraci dela munte sau cei ce s’au ridicat abia prin expropriere, dela câmpie, au constituit partidul şi i-au format puterea, ci ţăranii dela deal, relativ înstăriţi, cu o viaţă superioară, care au năzuit astfel, după bună stare economică, să se ridice în ierarhia socială şi politică. Situaţia s’a menţinut după fuziunea din 1926 cu Partidul Naţional din Ardeal, dar a devenit vizibilă mai cu seamă după ce partidul a dat înapoi dela marea popularitate pe care o dovedise în 1928 (78% din totalul voturilor). Astfel, la alegerile din 1932, partidul fiind la guvern, cand a avut 40,3% din totalul voturilor pe ţară, la judeţele de munte din Muntenia (Gorj-Dămboviţa) a obţinut 56% din totalul voturilor. Graţie acestor judeţe, a putut atunci partidul să obţină 40% pe ţară.

În epoca de până la 1931, Partidul Naţional-Țărănesc a avut cea mai importantă massă electorală. Uzura guvernării din 1928/931, agravată prin criza economică şi schimbarea condiţiunilor politice, precum şi o serie de defecţiuni, l-au slăbit, făcăndu-l să obţină la alegererile din Decembrie 1933 numai 14% din totalul voturilor pe ţară. Dar de atunci, partidul s’a refăcut şi a obţinut succese la o serie de alegeri parţiale, unde s’a măsurat in special cu nou înfiinţatul Partid Naţional-Creştin.

Partidul Naţional Țărănesc a trecut prin o serie de crize ideologice. Dela extremismul programului Partidului Țărănesc din 1922, în care susţinea realitatea socială a luptei de clasă, programul din 1926 al partidului fuzionat însemna o moderare însemnată totuşi, împrejurările imediate ale guvernării au făcut ca nici acest program minimal să nu poată fi aplicat. Dar criza agricolă a agravat nemulţumirile ţărănimii: după exploatarea in procesul de circulaţie, la bancă şi cămătari, scăderea preţurilor produselor agricole aducea un dezechilibru între preţul produselor vândute de ţărani (agricole) şi preţul produselor cumpărate de ţărani (industriale). Partidul Naţional-Țărănesc nu s’a ocupat destul, în cursul guvernărilor sale, de satisfacerea acestor nevoi: ţărănimea incepuse sa ezite în simpatia ei. Reacţiunea s’a făcut în partid prin discursul dela Câmpulung (10 Septemvrie 1933) al lui I. Mihalache, care a insemnat reîntoarcerea spre vechea ideologie ţărănistă. După retragerea guvernului Vaida (Noemvrie 1933), partidul a aclamat şef pe I. Mihalache şi în Februarie 1935 şi-a votat un program nou, hotărît în limitele discursului dela Câmpulung.

Profesorul N. Iorga a început de mult o acţiune politică. Imprejurările meschine ale politicii din Romania mică, prăpastia dintre clasa conducătoare şi guvernaţi, înstrăinarea acestei clase conducătoare, împrejurările răscoalelor ţărăneşti din 1907 au făcut din profesorul de istorie universală conducătorul unei acţiuni politice naţionaliste. Ales pentru întâia oară în Parlament în 1907, N. Iorga va constitui împreună cu A. C. Cuza Partidul Naţionalist-Democrat cu aspectul unui partid de cărturari, ce se strângea vara la cursuri libere la Vălenii-de-Munte.

După războiu, profesorul N. Iorga se despărţea de profesorul Cuza, partidul obţine succes la alegerile din 1919 şi în jurul său se constituie „blocul parlamentar“ ce susţine guvernul Vaida. Până în 1926, profesorul Iorga va sta alături de partidele Naţional şi Țărănesc. După 1926 va rămâne singur, jucând un rol de mare inspirator al guvernelor şi de animator al credinţelor. Intre 1931/932 va încerca o experienţă politică nouă, prezidând un guvern de tehnicieni, oameni în afară de partide.

În cursul războiului de intregire s’a relevat un om, care a dovedit nu numai geniu strategic şi pricepere tactică, ci şi preocupare faţă de moralul şi buna stare a soldatului. Preocuparea faţă de buna stare a celor umili era un lucru nou în Romania. Tărănimea a răspuns dând o popularitate nemaiîntâlnită generalului Averescu: la alegerile din 1920 a obţinut 50% din totalul voturilor din Romănia mică; faţă de fărămiţarea de atunci a voturilor în o sumedenie de liste locale şi regionale, totalul era impresionant. După Guvernarea din 1920/921, la alegerile din 1922 obţine încă 8% din totalul voturilor din România mică. Partidul format in jurul generalului Averescu reuşeşte să treacă peste defecţiunea lui C. Argetoianu (1923) şi să dea o nouă guvernare în 1926/927. De atunci însă, Partidul Poporului a obţinut un număr redus de voturi. Alte defecţiuni culminante prin plecarea lui O. Goga (1932), l-au făcut să nu mai poată obţine nici 2%, din totalul voturilor pe ţară, ceea ce, în conformitate cu legea electorală din 1926, îi răpeşte dreptul de a avea un mandat în Camera deputaţilor. Totuşi, personalitatea generalului Averescu (dela 1930 maresal) menţine Partidul Poporului în actualitatea politică.

Unul dintre partidele cele mai vechi din Romania este Partidul Socialist. Format in preajma anilor 1880 in jurul revistei „Contimporanul“ şi cu colaborarea unor fii de boeri (revoltaţi probabil împotriva autorităţii părinteşti şi prin analogie împotriva statului existent), a trecut între 1898-1900 în Partidul Liberal, unde a format „tinerimea generoasă“ în jurul lui Ion I. Brătianu şi a lui C. Stere.

Partidul Socialist reinvie in 1908-1909 sub inspiraţia unui bulgar din Dobrogea, Christian Racovsky; expulzat din ţară de un guvern liberal, Racovsky poate să se întoarcă sub un guvern conservator şi să activeze pentru creşterea partidului.

Revoluţia rusă şi intregirea, prin aportul unor provincii industrializate cu populaţie muncitorească ce avea conştiință de clasă, au dat un avânt mare partidului socialist (deşi Racovsky rămâne în Rusia Bolşevică, unde va ajunge, un timp, om mare). La alegerile din 1919 partidul a obţinut 25% din voturi în judeţul Prahova şi 13% din voturi în judeţul Ilfov. Proporţia s’a menţinut la alegerile din 1920. In 1921, însă, sciziunea intre socialişti şi aderenţii la internaţionala a 3-a din Moscova (comunişti), urmată de măsurile de represiune luate împotriva comuniştilor, ce aruncaseră o bombă în Senat (la 8 Decemvrie 1920), au sfărâmat partidul. La alegerile din 1922 poate să aleagă abia un deputat. Partidul nu-şi va reveni decât în 1928, când va prezenta câţiva candidaţi pe listele naţional-ţărăniste şi va obţine la alegerile din 1931 şi 1932 puţin peste 3% din totalul voturilor pe întreaga ţată. Dar, de atunci a dat iarăşi înapoi. Muncitorimea a trecut la “dreapta“.

Numeroasa populaţie evreiască, în special din nordul ţării, a provocat o mişcare firească de reacţiune. Mişcarea este veche încă din timpul când s’a realizat trecerea în Constituţie a dispoziţiunii că numai creştinii au dreptul de a fi cetăţeni români (1866) şi de când a fost modificată această dispoziţie (1879) prin presiunile externe. Doctrina antisemită a fost răspândită în articole de Mihail Eminescu, sintetizată de Vasile Conta cu prilejul desbaterilor parlamentare din 1879 şi desvoltată economic şi social de profesorul A. C. Cuza în „Meseriaşul român“ (1890), „Poporaţia“ (1899), „Naţionalitatea în artă“ (1908) şi o serie de broşuri.

Războiul mondial aduce după sine acordarea drepturilor de cetăţenie evreilor prin decretele-legi din 1918-1919. Deprecierea monetară şi inflaţia ating în special pe români, cu venituri fixe, în timp ce evreii, învăţaţi de generaţii cu spiritul afacerilor, se pot adapta mai uşor împrejurărilor schimbătoare. lmigrările numeroase, de peste Nistru sau din Galiţia şi după 1933 din Germania, îndepărtează masa evreiască şi mai mult de comunitatea românească. Aceste motive au făcut să sporească antisemitismul şi să grăbească trecerea de la ideologie la organizare în partid politic.

Evenimentele s’au precipitat prin izbucnirea mişcării studenţeşti (10 Decemvrie 1922). In Martie 1923 se constituia la Iaşi „Liga Apărării Naţionale Creştine“ sub preşedinţia lui A. C. Cuza, ajungând în câţiva ani la o mare desvoltare: la alegerile din 1926 obţine 4,8% din voturi, cifră cu atât mai importantă cu cât Liga nu prezentase candidaţi în toate judele. O sciziune, în 1927, va slăbi însă organizaţia şi ea nu va reapare în viaţa politică decât în 1931. In 1935 Liga Apărării Naţionale Creştine a fuzionat cu Partidul Naţional-Agrar prezidat de O. Goga, formând Partidul Naţional Creştin. Prin această fuziune, Liga a încetat de a mai fi un partid de protest, devenind partid de guvernământ.

Repartizarea georafică a Ligii era foarte interesantă, dominând nordul ţării şi basinului Siretului, unde populaţia este împărţită între Români, ce votează cu partidele antisemite şi minoritari, mai cu seamă evrei, ce votează cu partidele proprii (v. mai jos). La nicio alegere nu s’a coborit mai jos de linia Bacău, Cetatea-Albă, centrele mai importante rămânând sudul Bucovinei şi nordul Moldovei (Dorohoi, Botoşani, Baia), unde Liga obţine până la 30% din voturi. Fuziunea cu Partidul Naţional-Agrar a schimbat structura partidului generalizându-i răspândirea.

Partidul Naţional-Agrar a avut o vieaţă scurtă (1932-1935). Născut dintr’o sciziune a Partidului Poporului şi constituit sub preşedinţia lui Octavian Goga a luat cu timpul o coloratură naţionalistă şi antisemită, până când a fuzionat cu Liga Apărării Naţionale Creştine, formând Partidul Naţional-Creştin. A ajuns astfel un partid de masse.

Un alt partid a trăit „l’espace d’un matin“: Partidul Țărănesc al doctorului Lupu (1927-1934). Dr. Lupu fusese unul dintre marii animatori ai Partidului Țărănesc. După fuziunea cu Partidul Naţional (1926), o serie de nemulţumiri au adus despărţirea. Noul partid şi-a menţinut numele de partid ţărănesc, începând să joace un rol insemnat in urma deslănţuirii crizei agricole. Tărăniştii au dus atunci o campanie extrem de energică pentru lichidarea datoriilor agricole, care le-a adus simpatii pe tot cuprinsul ţării şi chiar în Ardeal, unde partidul nu avea cadre locale. ln Martie 1934 Partidul Țărănesc a revenit la matcă reintrând în Partidul Naţional-Țărănesc.

Restauraţia din 1930 a produs o spărtură în Partidul Liberal. Partidul luase atitudine împotriva noului rege. Câţiva dintre membrii s’au declarat însă împotriva unei atari atitudini, grupându-se în jurul lui George Brătianu, fiul lui Ion I. Brătianu. Partidul a grupat toţi nemulţumiţii din partid, precum şi o serie de elemente noi, dovedind stabilitate şi energie. La alegerile din 1931 – 1932 – 1933 a obţinut în Camera deputaţilor 12 – 14 – 10 locuri. Aproape toate locurile obţinute sunt în România mică. la provinciile alipite, partidul a prins mai puţin.

Un singuratec este C. Argetoianu, care a colaborat la guvernare cu generalul Averescu în 1920, cu Ion I. Brătianu în 1927 şi cu N. Iorga în 1931. Abia după 1931, când prin legea conversiunii datoriilor agricole a inceput rezolvarea unei probleme mari, a reuşit să strângă un grup mai numeros de oameni in jurul lui. La alegerile din Decemvrie 1933 a obţinut cinci locuri de deputaţi în judeţe de oameni îndatoraţi, uneori chiar minoritari.

Problema lichidării datoriilor agricole a avut drept urmare o sciziune în partidul naţional-ţărănesc. Acest partid s’a găsit în 1932 in faţa unei divergenţe grave: o parte dintre membrii partidului şi anume cei ce dominau în acel moment în guvern (grupul Mironescu – C. Angelescu) susţineau interesele bancare şi ale creditorilor, în timp ce altă parte a partidului susţinea intesesele debitorilor prin soluţia unei deprecieri monetare. ln faţa imposibilităţii obţinerii unui succes (şedinţa Camerei dela 4 Octomvrie 1932), grupul al doilea condus de Gr. Iunian s’a retras, formând Partidul Radical-Țărănesc, care a dus o acţiune energică atât împotriva liberarilor, cât şi naţional-ţărăniştilor.

La alegerile din Decemvrie 1933 a obţinut şase locuri în Camera deputaţilor, cu 2,8% din totalul voturilor.

Partidul Naţional-Țărănesc a părăsit guvernarea (Noemvrie 1933) lăsând în sufletul fruntaşilor nemulţumiri ale unora împotriva altora. In special se ajunsese la o depărtare între vechii prieteni şi tovarăşi de luptă Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voevod. Depărtarea s’a adâncit în opoziţie, justificată prin motive de tactică politică. Ea avea să isbucnească sub formă de dispută ideologică în Februarie 1935, cu prilejul discuţiunii programului naţional-ţărănist. Atunci s’au grupat în jurul lui Al. Vaida Voevad cei ce s’au raliat la lozinca sa de naţionalism „numerus valachicus“; gruparea a luat numele de „Front Românesc“, obţinând numeroase adeziuni şi in celelalte regiuni, deşi cadrele cele mai credincioase erau din Ardeal.

ln Iunie 1929 s’a constituit sub preşedinţia lui Grigore Filipescu „Liga Vlad Tepes“, ca o reacţiune împotriva partidelor politice existente. După câtăva vreme, în Noemvrie 1931, Liga s’a transformat in partid, cu numele de Conservator, dar fără a avea răsunet în mase. Locurile obţinute in Parlament de Partidul Conservator au fost obţinute în cartel cu guvernele respective. Partidul a avut atitudini de curaj, declarându-se împotriva conversiunii datoriilor agricole şi mai târziu în mijlocul unei tăceri, aproape generală, pentru aplicarea sancţiunilor impotriva Italiei, cu prilejul expediţiei in Abisinia.

Mişcarea studenţească pornită in 1922 şi încadrată la inceput in „Liga Apărării Naţionale Creştine“ simte nevoia să se emancipeze de tutela generaţiei bătrâne în urma discuţiunilor şi sciziunii ce a avut loc in ligă în 1927. La 24 Iunie 1927 ia fiinţă „Legiunea Arhanghelul Mihail“, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. Mişcarea continuă pe tăcute, trecând prin arestări in vara anului 1930, în urma încercării unui marş în Basarabia şi in Ianuarie 1931. Un moment hotărîtor în viaţa noii grupări, al cărei nume devine şi rămâne „Garda de Fier“, este alegerea parţială din August 1931 din judeţul Neamţ când invinge toate celelalte partide. Reacţiunea vechilor partide ameninţate în existenţa lor se manifestă prin o serie de disolvări ce culminează in disolvarea mai strictă din Decemvrie 1933. Contrareacţiunea este şi mai violentă: primul ministru Duca cade sub gloanţe in gara Sinaia (29 Decemvrie 1933). Intreaga gardă este disolvată şi risipită. Dar la proces (Aprilie 1934) sunt condamnaţi numai cei trei autori, pentru ceilalţi nefiind dovedită o complicitate. Presiunea asupra gărzii slăbeşte şi se poate reconstitui politiceşte sub numele de partidul „Totul pentru Țară“.

Garda de Fier“ sau astăzi „Totul pentru Țară“ diferă de celelalte partide, întrucât este organizată după un sistem de cuiburi ce presupun o disciplină strictă quasi-militară; recrutarea membrilor se face după norme deosebite, solicitanţii fiind supuşi unor condiţii speciale şi unui stagiu. Organizarea grupării apare astfel paralelă partidelor totalitare din apus: fasciştilor din Italia şi naţional-socialiştilor din Germania.

In România trăieşte 28,1% populaţie minoritară. După recensământul din 29 Decemvrie 1930, sunt 7,9% Unguri, 4,1% Germani, 4% Evrei, 3,2% Ruteni. Ceilalţi minoritari sunt în număr mai redus şi de un nivel cultural mai puţin ridicat. Singure populaţiile minoritare citate mai sus au constituit partide politice.

Partidul Maghiar are un centru important: secuimea strânsă în josul izvorului Oltului între două şiruri paralele de munţi. In cele trei judeţe ale secuimii: Ciuc, Trei-Scaune şi Odorhei, partidului maghiar obţine peste 50% din voturi, dată fiind masa compactă minoritară. Alte centre de viaţă maghiară, unde partidul maghiar obţine peste 20% din voturi sunt judeţul Mureş (cu centrul cultural şi administrativ pe care ungurii l’au vrut centru de maghiarizare, Târgu-Mureş) şi la graniţa ungară, Satu-Mare şi Sălaj.

Răspândirea Partidului German este greu de definit intrucât acest partid a mers la toate alegerile (cu excepţia alegerilor liberale din 1927) in cartel cu guvernul. Numai in 1927 germanii au mers in cartel cu maghiarii, constituind un bloc minoritar. Totuşi, urmând rezultatul acestor alegeri şi comparându-l cu rezultatul recensământului din 1930, se poate observa că germanii constituie o minoritate foarte risipită, ruptă în mai multe bucăţele: saşi la Braşov, Sibiu, Năsăud şi Târnave; şvabi in Banat (ajungând la 31,3% din populaţia urbană a Banatului); Austriaci rămaşi in Bucovina; colonii in Basarabia, lângă Cetatea-Albă. Conştiinţa de naţie este însă puternică, din multiplele bucăţi cu origini şi soartă istorică deosebită au reuşit să facă – fiindu-le in ajutor şi redeşteptarea energiei germane, prin hitlerism – un partid unitar cu conştiinţă comună.

Evreii, ce reprezintă 13,6% din totalul populaţiei urbane a ţării, după datele recensământului din 1930, sunt concentraţi in special în nordul ţării, unde formează o populaţie rămasă în obiceiurile şi tradiţiile ei vechi, inasimilabilă (spre deosebire de „asimiliştii“ dela Bucureşti), trăind în idealuri deosebite de cele ale populaţiei autohtone. Sunt 23,1% în mediul urban al Moldovei, 26,8% în mediul urban al Basarabiei şi ajung până la 30% în oraşele Bucovinei. în aceste regiuni s’a format un partid evreesc, cu coloratură naţionalistă sionistă, ce a luat la alegerile din 1931 şi 1932 câteva locuri de deputat în judeţele Cernăuţi, Storojineţ, Hotin, Soroca şi Maramureş.

C. ENESCU

Ultima parte: Alegerile din ziua de 20 Decemvrie 1937

Sursa: Broșura cu același titlu aparută în 1983 în cadrul Colecției DRUM