La 10 Decembrie 1922 — data memorabilă, cred, in desfăşurarea logică a destinelor naţiei româneşti - studenţimea creştină de la cele patru Universităţi ale ţării, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi şi Cluj, a pornit o mişcare generală de apărarea culturei naţionale cerând:
Să se introducă „numerus clausus", admiterea numai proporţională a jidanilor, cari vin să excludă pe români din Universităţi, după ce i-au exclus din comerţ şi industrie, aplicându-li, cum se vede „numerus nullus".
Întreb:
Excluderea românilor din comerţ şi industrie, şi năvălirea jidanilor în Universităţile româneşti, sunt ele fapte?
Faptele acestea, pentru cultura naţională românească sunt ele oare primejdii?
Studenţimea creştină, are ea dreptul să se îngrijească de problema culturei naţionale, dela soluţia căreia depinde existenţa ei proprie, ca clasă conducătoare viitoare a naţiei româneşti?
Profesorii universitari, au ei datoria să apere cultura naţională românească, şi să sprijine s cerinţele studenţimei, care se îngrijeşte de viitorul ei şi al naţiei?
Da sau nu?
Dacă nu — să o spună! Daca da — să răspundă:
Ce au făcut ei, profesorii, ca reprezentanţi ai universităţilor, faţă de problema culturei naţionale, pentru care se mişcă studenţimea creştină, de doi ani de zile?
***
La adunarea generală a „Asociaţiei profesorilor universitari din România", ţinută la laşi, în zilele de 23 — 26 Septembrie 1923, între altele a fost pusă în program: Problema reluărei normale a activităţii universitare.
Întrucât activitatea universitară fusese turburată tocmai din cauza studenţimea creştine, având de scop apărarea culturei naţionale româneşti: era logic, era firesc, era necesar ca în sânul Asociaţiei profesorilor universitari să se cerceteze problema naţională, pusă de studenţime.
Adunarea generală din Septembrie 1923, de la Iaşi s’a sustras de la aceasta datorie elementară, înlăturând pur şi simplu din discuţie problema culturei naţionale, pentru care se agita studenţimea.
Această atitudine universitară s'a luat — să o spunem, cu toată durerea - nu in urma unei discuţii măcar, ci fiind de mai înainte hotărâta.
Prin înţelegere tainică, grupul, să-i zicem, al profesorilor „ ţărănişti" - bine cunoscuţi pentru tendinţele lor antinaţionale şi antireligioase — au izbutit să impună modul lor de a vedea, într'o moţiune, cetită de dl M. Ştefănescu, profesor la Universitatea din Cluj, şi Ia care s'a grăbit să se asocieze — caracterizând tendinţele ei — dl dr. Parhon.
Reproduc după „Darea de seamă " a adunărei generale a Asociaţiei această aşa zisă „moţiunea de la Cluj", prezentată în şedinţa de Luni 2 4 Septembrie 1923 şi prin care problema culturei naţionale, pusă de studenţime, este alungată din Universitate, sub cuvânt că ar fi o chestiune de ordin politic şi social, care nu se poate urmări decât pe cale extra-universitara, cetăţenească! Să vezi, şi sa nu crezi. Dar iata desbaterile (pag. 37):
Dl M. Ştefănescu (litere. Cluj).
Dlor, ne dăm cu toţii seama ce gravă chestiune au ridicat studenţii; postulatul naţional este sfânt şi noi trebue să găsim un mijloc de a-l respecta făcând totuși posibilă reluarea normală a cursurilor; căci nu putem pe de alta parte să lăsăm pe studenţi prădat avântului şi instinctului numai.
Cum insă problema ridicată de dânşii există, încă, noi trebue să ne luăm angajamentul aci că vom lupta pe toate căile legale, în afară de universitate, pentru realizarea, dezideratelor lor. Căci toate chestiunile politice şi sociale trebuesc lăsate afară de universitate. In acest sens noi, delegaţia din Cluj am elaborat o moţiune pe care îmi daţi voe să o propun adunării generale.
In chestiunea reluării normale a cursurilor universitare reprezentanţii secţiei Cluj propun moţiunea următoare:
Dl Dr. Parhon (medicină, Iaşi) se asociază şi declară că va vota pentru moţiunea din Cluj.
„Moţiunea de Cluj" — la care se grăbeşte a se asocia dl dr. Parhon - va să zică, dă studenţimei creştine care pusese problema culturei naţionale, cerând soluţia ei, următorul răspuns:
Postulatul naţional este sfânt. Dar nu putem pe de altă parte să vă lăsăm, ca studenţi, pradă avântului şi instinctului numai.
Problema culturei naţionale, este o chestiune de ordin politic şi social, care trebue lăsată în- afară de universitate. Ne luăm angajamentul solemn, că vom lupte pe toate căile legale, in afară de universitate, pentru dezideratele studenţimei.
Neputând să admit că problema culturei naţionale este „o chestiune de ordin politic şt social, care trebue lăsată în afară de universitate” — şi dându-mi seama de prăpastia, pe care acest mod de a vedea o săpa între profesori şi studenţi, putând să fie izvorul unor turburâri foarte grave, în deosebi, in afară de universitate, unde „moţiunea dela Cluj îi trimitea pe studenţi, dar şi înlâuntru — m'am opus cu toată hotărârea acestei moţiuni, zicând între altele:
Dl A. C. Cuza (drept, laşi).
Dlor, mă declar dela început contra acestei moţiuni fiindcă ea arată că universitatea, care este şi trebue să fie inima desvoltărei noastre naţionale, abzice dela cea mai înaltă datorie a ei, intr'un moment istoric. Se pare că d-voastră, închişi în cabinetele de lucru şi preocupaţi numai de probleme ştinţifice determinate de dânsa, nu ştiţi care este realitatea economică şi sufletească a poporului nostru, în acest moment.
Întrucât aparţin unei aiie specialităţi ştiinţifice, ca economist, şi, nu mai puţin ca unul ce mă ţiu în curent cu mişcarea politică naţională, am avut de mai multe ori prilejul să constat starea reală a lucrurilor şi spiritul general al masselor româneşti, al căror ecou sunt şi mişcările studenţilor dela universităţile noastre.
Clasa rurală, a muncitorilor productivi, este românească.
Clasa de mijloc, a orăşenilor care se ocupa cu comerțul și industria, s’a întreinat. Întreb: este cu putință dezvoltarea organică a nației noastre românești, fără această clasă? Dar ceeace este mai grav este alterarea clasei diriginte. Înstreinarea culturii românești însemnează de fapt însăși moartea poporului nostru, și aceasta nu o putem lăsa fără a da alarma noi, cei ce cunoaștem științificește, prin specialitatea căreia aparținem, procesul de descompunere a poporului nostru, de către acest ferment de disoluție națională, care sunt pentru noi, cum au fost pentru atâtea alte popoare – jidanii.
Iată motivele pentru care mă înscriu împotriva abzicerii dela datoria de Români, pe care de fapt o proclamă, pentru universități – moțiunea dlui Ștefănescu.
Pentru a da o satisfacție așa dar cât de slabă studențimei, care pusese problema culturei naționale, și a strânge astfel legăturile dintre studenți și profesori – prin afirmarea solemnă a postulatului conducerei nației românești de către români – am propus Adunărei, următoarea moțiune de principiu, minimă în speranța că toți profesorii o vor primi:
Adunarea generală a Asociaţiei profesorilor universitari, cercetând problema reluarei normale a activităţei universitare, afirma necesitatea asigurărei viitorului culturii naţionale şi a conducerii statului prin elemente româneşti, băştinaşe.
In consecinţă, cere ca autorităţile competente să găsească măsurile potrivite pentru realizarea efectivă a acestui principiu.
Dorinţa adunării este, ca să înceapă cursurile universitare imediat.
Moţiunea, care primise prealabil adesiunea mai multor semnături, a fost aplaudată de o bună parte din auditor.
Cu toate acestea, fiind combătută, de alţii, moţiunea de principiu, a mea — care nu făcea decât să proclame drepturile naţiei româneşti la conducerea culturei şi a Statului ei — a fost înlăturată, votându-se moţiunea dela Cluj: cu afirmarea că problema culturei naţionale este o chestiune de ordin politic şi social, care trebue lăsată în afară de universitate!
Votarea „moţiunei dela Cluj", de către Adunarea generală a profesorilor celor patru universităţi, susţin că a fost o mare greşeală. Prin proclamarea abzicerei lor de a se interesa de problema culturei naţionale, pentru care se agita studenţimea — deşi se recunoştea că postulatul naţional este sfânt — profesorii işi pierdeau autoritatea asupra studenţilor.
Căci dacă postulatul naţional este sfânt: cum s'ar putea ca universităţile să se dezintereseze de dânsul? Cum ar fi posibil, ca studenţii să renunţe la acest postulat ? De ce profesorii universitari nu şi-au ţinut
măcar angajamentul solemn: că vor lupta, pe toate căile legale — în afară de universitate — pentru realizarea dezideratelor studenţimei?
Să mi se arate unul singur — în afară de acei cunoscuţi de mai înainte — care să fi dat cel mai mic concurs studenţimei, pentru realizarea dezideratelor ei.
Nu numai că nu au făcut nimic pentru studenţi. Dar i-au lăsat să fie insultaţi şi bătuţi de poliţie, cum s'a întâmplat, în deosebi, la Iaşi cu Poliţaiul Manciu, pus anume ca să reprime postulatul naţional: prin teroare.
***
Teroarea dela Iaşi, împotriva studenţimei creştine, a fost organizată sistematic de către Poliţaiul Manciu, şi a ţinut treisprezece luni încheiate, dela Septembrie 1923, până în ziua — fatală pentru dânsul — de 25 Octombrie 1924: fără ca niciodată autorităţile universitare să fi intervenit ca să se intereseze de soarta studenţilor, nu cum să îi fi luat apărarea.
Astfel, Poliţaiul Manciu a putut să opereze în voe, şi să însceneze, după repetate nelegiuiri criminale, faimosul „complot" al studenţimei, cu care prilej au fost brutalizaţi atâţia studenţi, in frunte cu unul din conducătorii ei cei mai iubiţi, doctorandul în drept Corneliu Zelea Codreanu.
Lăsaţi fără apărare, din partea profesorilor lor, şi a autorităţei universitare, studenţii au fost siliţi să se adreseze justiţiei, dând în judecată pe poliţaiul Manciu. Au fost mai multe procese, cu tărăgănări de batjocură: pe motive, de pildă, că citaţiile nu fuseseră trimese la timp de poliţie, chemată să se citeze pe dânsa! Iar la una din înfăţişări, o studentă, dşoara Eliza Teodorescu — care fusese insultată şi bătută cu piciorul, pe stradă, de Poliţaiul Manciu -— a fost ea condamnată, la 100 lei amendă, pentru ultraj!
Aceste nedreptăţi şt samavolnicii au creiat aceea exasperare, firească a studenţimei. lăsată fără sprijin, întărind totodată pe poliţaiul Manciu în aplicarea sistemului fatal de terorizare a studenţilor, care a provocat catastrofa din urmă.
In ziua de 25 Octombrie 1924, la un alt proces al unor studenţi, cu poliţaiul Manciu, în plină şedinţă, în faţa judecătorului Ocolului II Urban, laşi, Manciu a insultat în mod grav pe advocatul Dumbravă. Acesta a cerut ca Manciu să fie dat in judecată, ceeace s'a şi făcut, adresându-se imediat procesul-verbal cuvenit.
Suspendându-se şedinţa — pe acest incident — poliţaiul Manciu, a insultat încă odată, în mod grosolan, pe studenţi, in deosebi, la insultat pe Corneliu Zelea Codreanu.
Acesta, văzându-se iarăşi batjocurit şi ameninţat cu arestare, de către agenţii poliţaiului Manciu, la porunca acestuia „arestaţi-l"! — s'a apărat cu arma, rănindu-i mortal.
Sistemul teroarei, împotriva studențimei - aplicat cu aprobarea mai pe urmă mărturisită, a autorităţei universitare — îşi dăduse roadele lui nenorocite care s'ar fi putut aşa de uşor preveni.
Dar cine să le prevină?
***
In corpul profesoral al Universitatei din Iaşi, s'au introdus elmente contrare educaţiei naţionale şi religioase, căreia voesc să-i substitue educaţia, aşa zişă „umanitaristă", fără deosebire de naţionalitate, şi „liber cugetătoare", fără religie.
Aceste elemente profesorale — în cea mai mare parte rămăşiţi ale vechei propagande comuniste, de pe vremuri, de pe când erau studenţi, a jidanilor Dr. Russel şi Solomon Solomonovici Katz ( „C. Dobrogeanu-Gherea" ) — formează astăzi partidul “ţărănist”, compus din profesorii: Paul Bujor, cel cu „lumina deia răsărit"; Dr. C. Parhon, fost candidat comunist, cu ciocane, pe lista comunistului Gh. Tanase , la 1919; matematicul A Myller; chimistul N. Costăchescu; fizicistul P. Bogdan; mediciniştii N. Hortolomei, O. Răşcanu, Al Ştefănescu-Galaţi; germanistul Traian Bratu şi alţii, care îi urmează, de voe sau de nevoe, fiind astfel îndeajuns de numeroşi, ca să poată înrâuri conducerea însăşi a Universităţei, din laşi: ajunsă, de fapt, în mânele lor.
Profesorii „ţărănişti", cu idei antinaţionale şi antireligioase — pe care caută să le impună Universităţei provoacă d'n cauza aceasta, necontenite conflicte cu acei dintre profesori şi cu studenţii, cari voesc să păstreze naţionalitatea româneasca şi religia creştină. Astfel, în toţi ani, şi de ani de ziie, la deschiderea
cursurilor unive;sităţei. Majoritatea „ţărănistă" a Senatului universitar interzice serviciul religios, obicinuit cu prilejul acestei solemnităţi, aşa, că în fiecare an studenţii, cari voesc să-şi păstreze datinile lor religioase, sunt înpin i să nesocotească autoritatea Senatului: impunându’i respectarea tradiţiei.
La 1919, după intervenţia studenţilor pentru a remedia aceste situaţii regretabile, s'a semnat de către profesorii mai bătrâni ai Universităţei, Petru Poni, C. Climescu, A. D. Xenopol şi de alţii o moţiune in favoarea serviciului religios, crezând ca astfel sa pună capăt pentru totdeauna, acestui conflict. Şi astfel serviciul religios s'a putut ţinea atunci, în linişte, crezându-se că incidentul era închis.
Dar la 1920, aceeaşi luptă a reînceput. Senatul „ţărănist" a interzis îucă odată se: viciul religios. Studenţii creştini au protestat. Atunci profesorul A. Myller a venit la Universitate însoţit de jidani, şi a insultat pe studenţii creştini şi pe Pro-Rectorul, regretatul dl Leon Cnsmovici, pentru că dăduse voe să se ţină solemnitatea religioasă, după insistenţa studenţilor,
La 1921, aceeaşi împotrivire vrăjmăşească din partea aceloraşi profesori. „Ţărănistul" Paul Bujor, a vând să ţină conferenţa de deschidere a cursurilor, a declarat că nu o va ţinea, dacă se oficiează serviciul religios. Şi nu a ţinut-o, când a văzut că preotul oficiază, impus de studenţi.
La 1922, alt scandal şi mai mare. Rectorul Trăiau Bratu, şi cu Senatul universitar au hotărât ca solemnitatea religioasă să se ţină, dar nu la Universitate, ci la Mitropolie şi la Sinagogă, pentru jidani, cu asistenţa reprezentanţilor Universităţei. Cu alte cuvinte: fiindcă nu se putea, aduce Sinagoga la Universitate, s'a trimes Universitatea la Sinagoga.
De data aceasta, studenţimea creştină, astfel batjocorită îu sentimentele ei cele mai scumpe, naţionale şi religioase, ajunsese la marginea râbdărei. Autoritatea şcolară, şi de data aceasta înfrântă a trebuit să cedeze, şi serviciul religios s'a ţinut.
La 1923, iarăşi după insistenţa studenţilor, Senatul universitar a fost silit să admită solemnitatea religioasă, datorită şi intervenţiei personale a Pro-Rectorului de atunci, Dr. C. Bacaloglu. D a r din cauza tocmai a acestei atitudini împăciuitoare, dl D r C . Bacaloglu — care nu este „ţărănist" — a fost silit să demisioneze din decanatul Facilitatei de medicină, fiind înlăturat astfel şi dela Pro-Rectorat.
La 1924, in atoil acesta, fiind Rector D r . Á. Stătineanu, Senatul alcătuit din „ţărăniştii" P . Bogdan, Traian Bratu, Dr. Parhon, Dr. M. Stefănescu-Galaţi şi ceilalţi, au interzis iarăşi solemnitatea religioasă.
Faţă de această hotărâre, studenţii s'a'u împotrivit cu energie, cerând de mai multe ori ca Senatul să revină. Senatul a refuzat. Atunci, în mare număr în ziua de Sâmbătă 1 Noembrie, fixată pentru deschiderea cursurilor, văzând că Aula ei este închisă, din ordinul Senatului, studenţii au ocupat sala paş'lor perduţi, unde serviciul religios a fost oficiat de către un student basarabean, preotul Alexandru Sandulenco. P e când studenţimea e r a în genunchi, rugându-se lui Dumnezeu — a venit şi Rectorul Dr. A Slătineanu, chemat de poliţie în toată graba, şi care a dat aprobarea cuvenită: înainte de terminarea sfeştaniei!
Aşa se petrec lucrurile, de ani de zile, la Universitatea din Iaşi, cu Senatul „ţărănist": protivnic educaţiei naţionale şi religioase. Dar iată cea din urmă ispravă.
Sânt câteva săptămâni, studenţii au cerut Rectoratului să li se dea aprobarea ca să serbeze aniversarea lui 10 Decemvrie. Senatul universitar a refuzat s ă aprobe această serbare studenţească interzicând şi conferinţa ce urma să se ţină, cu acest prilej, în Aula universităţei şi pentru cart fusese rugat Profesorul I. Găvănescul. Acest refuz al Senatului universitar — venind imediat după conflictul dela deschiderea cursurilor — a provocat un a d â n c resentiment în rândurile studenţimea care în seara zilei de 9 Decemvrie, şi în ziua de 10 Decemvrie, s'a dedat la manifestaţii de protestare, sgomotoase, cu incidente penibile.
In sala paşilor perduţi, profesorul A. Myller, insultând pe studenţi, a provocat răspunsul lor indignat, aşa că a trebuit să reclame ajutorul poliţiei, ca să-1 scape de situaţia în care îl pusese insultele sale şi atitudinea sa constanta împotriva studenţimei creştine şi pentru jidani.
La Facultatea de medicină, comunistul-ţărănist Dr. Parhon, decanul Facultăţei şi membru influent al Senatului universitar, văzându-se încunjurat de studenţi, cari se îndărătniceau să-i ceară demisia, a cerut să fie apărat de forţa publică şi a fost scos de jandarmi.
La Rectorat, studenţii s'au dus asemenea să ceara, cu zgomot şi protestări demisia Rectorului Dr. A. Slătineanu, care nu s'a putut sust r a g e acestei manifestaţii decât cu ajutorul armatei, declarând el însuşi, mai pe urmă, într'o scrisoare deschisă publicată prin ziare, că „a fugit ruşinos" de teama studenţilor.
Cum se vede:
Din autoritatea şcolară, a tuturor acestora, Rectori, Decani, şi membri ai Senatului universitar, nu mai rămăsese nimic, din cauza numai, desigur a greşelilor lor neiertate: rezultând şi ele din concepţii greşite, pe cari voesc să li impună cu silă.
Cauzele mişcărilor studenţeşti, apar astfel lămurit, în conflictul foarte grav, al unor principii contrare, între profesori şi studenţi şi se rezumă în următoarea formulă:
Studenţimea creştină, în numele ideei naţionale şi religioase, cere să se rezolve problema culturei naţionale româneşti, ameninţată de jidani.
Profesorii declară că problema culturei naţionale româneşti e o chestiune în afară de universitate, şi se dezinteresează de dânsa sau se interesează, stând alături de jidani, şi luptându-se ca să impună studenţimei creştine ideea antinaţională şi antireligioasă, a lor.
Dovada acestei formule, rezultă, cu prisosinţă, din fapte. Rămâne să mai facem încă o mică dovadă: cu acte.
A. C. Cuza
(Material preluat din Calendarul Românesc, din decembrie 1924)